ICCJ. Decizia nr. 4352/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4352/2012
Dosar nr. 18077/3/2010
Şedinţa publică din 13 iunie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1891 din 13 decembrie 2010 a respins acţiunea formulată de reclamantul T.T.R. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare, reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din 3 camere şi dependinţe cu suprafaţa utilă de 86,17 m.p., împreună cu 10,86% din părţile de folosinţă comună şi 22,03 m.p. teren situat sub construcţie însă, ulterior, prin sentinţa nr. 650/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de fostul proprietar al imobilului, V.D.I. şi s-a constatat, printre altele, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, fiind obligat pârâtul, actualul reclamant, să lase fostului proprietar în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Potrivit raportului de expertiză construcţii efectuat de expert A.I., valoarea de circulaţie a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare este de 134.744,89 euro.
Totodată, Tribunalul a constatat, în raport de dispoziţiile art. 501 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că în speţa dedusă judecăţii, aşa cum a rezultat din sentinţa civilă nr. 650/2004, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu rea credinţă şi cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
De asemenea, instanţele au mai reţinut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, deci nu putea fi înstrăinat în condiţiile Legii nr. 112/1995, actualul reclamant cunoscând la momentul încheierii actului că imobilul are un alt proprietar de drept şi că statul are un titlu de proprietate lovit de nulitate (decizia civilă nr. 273/2005 a Curţii de Apel Bucureşti).
Aşadar, atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat că pârâtul a fost de rea-credinţă la încheierea actului de vânzare-cumpărare şi că acest act a fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, Tribunalul a constatat că respectivele hotărâri se bucură de autoritate de lucru judecat în raport de reclamant care nu poate ignora efectele acestora, privite ca realitate juridică, iar reclamantului îi incumbă obligaţia generală a oricărei subiect de drept de a respecta raporturile juridice pe care aceste hotărâri judecătoreşti le consacră.
Hotărârile menţionate sunt opozabile reclamantului, atât în sensul restrâns, reclamantul fiind parte în respectivele dosare dar şi în sensul general al noţiunii, care presupune respectarea situaţiei juridice consacrate printr-o hotărâre judecătorească, cu atât mai mult cu cât aceasta este irevocabilă.
În consecinţă, în raport de situaţia de fapt şi de drept reţinută prin sentinţa nr. 650/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă şi care se bucură de putere de lucru judecat, Tribunalul a constatat că acţiunea formulată este neîntemeiată întrucât, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, numai cu condiţia ca respectivele contracte să fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Aşadar, în cauză s-a reţinut că nu este îndeplinită condiţia ca actul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamantului să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel încât, pe cale de consecinţă, acesta nu poate beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 183A din 14 iunie 2011, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei Tribunalului.
S-a reţinut de către instanţa de apel că potrivit art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Aparent acest text de lege conţine o contradicţie între faptul că un contract ar fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi totuşi desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. S-a constatat că în mod evident nu poate avea în vedere decât situaţia contractelor cu privire la care nu s-a formulat cerere de constatare a nulităţii absolute în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sau care, deşi formulată, a fost respinsă ca neîntemeiată, şi care, deşi valabile, nu au fost considerate preferabile titlurilor foştilor proprietari ale căror imobile au fost naţionalizate fără titlu valabil, în cadrul unei acţiuni în revendicare.
Această interpretare a fost considerată ca fiind evidentă întrucât legiuitorul a prevăzut expres în art. 50 alin. (2) situaţia contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în cazul cărora cumpărătorii nu au dreptul decât la restituirea preţului actualizat, normă care, de altfel, reprezintă o reiterare a principiului repunerii în situaţia anterioară, ca efect al constatării nulităţii contractului.
Constatarea nulităţii prin definiţie nu poate interveni decât în cazul unui contract încheiat cu eludarea dispoziţiilor legale şi nu dacă a fost încheiat cu respectarea acestora.
Din analiza art. 45 din Legea nr. 10/2001 a rezultat că potrivit art. 45 alin. (1), actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor legii, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, iar potrivit alin. (2) şi (4) se poate constata nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, doar dacă, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, actul a fost încheiat cu rea credinţă (Legea nr. 112/1995 privind doar imobilele preluate cu titlu, buna credinţă presupunea necunoaşterea nevalabilităţii titlului statului), iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, actul a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Pentru a determina în ce situaţie reglementată de Legea nr. 10/2001 se situează reclamantul, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, adică dacă despăgubirea care i se cuvine este reprezentată de preţul actualizat plătit, conform art. 50 alin. (2) sau de preţul de piaţă al imobilelor, conform art. 50 alin. (2)1, a trebuit stabilit modul în care s-a produs ineficacitatea contractului.
În speţă, prin sentinţa nr. 650/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de fostul proprietar al imobilului, V.D.I. şi s-a constatat, printre altele, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, fiind obligat pârâtul, actualul reclamant, să lase fostului proprietar în deplină proprietate şi posesie imobilul.
În motivarea acestei sentinţe s-a reţinut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, astfel că vânzarea acestuia prin contractul constatat nul a fost făcută cu eludarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, care se referea doar la imobilele preluate cu titlu şi că reclamantul din prezenta cauză a fost de rea credinţă la încheierea contractului prin care a dobândit imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995.
Având în vedere puterea de lucru judecat a acestei hotărâri în speţă nu au mai putut fi repuse în discuţie aceste probleme cu privire la care s-a statuat deja printr-o hotărâre irevocabilă, pronunţată în cadrul unui proces în care reclamantul a fost parte.
În cazul constatării nulităţii absolute a unui contract, situaţia premisă este dată de eludarea dispoziţiilor legii, ceea ce se verifică şi în speţă aşa cum s-a menţionat anterior.
Tribunalul a reţinut, în motivarea deciziei de constatare a nulităţii contractului, şi reaua credinţă a reclamantului în speţă, în sensul că aceasta, cu diligenţe minime putea cunoaşte situaţia juridică a imobilului care a făcut obiectul contractului, faptul că fostul proprietar începuse demersurile pentru recuperarea imobilului şi astfel putea cunoaşte existenţa dubiilor cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului.
Însă distincţia dintre alin. (2) al art. 50 şi alin. (21) al aceluiaşi articol este dată de situaţia încheierii contractului „desfiinţat"; cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ori cu respectarea acestora, iar nu de încheierea contractului cu rea sau bună credinţă.
Cealaltă situaţie reglementată de art. 50 alin. (21), care pare a fi o contradiţie in terminis, s-a constatat că nu se poate referi decât la situaţia pierderii imobilului urmare unei acţiuni în revendicare, fără a se produce şi constatarea nulităţii contractului, ceea ce nu este cazul în speţă.
Ca atare, s-a constatat că în mod corect a reţinut prima instanţă că reclamantul se încadrează în situaţia prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având dreptul doar la restituirea preţului actualizat, dar această pretenţie nu a făcut obiectul acestei judecăţi, instanţa fiind ţinută de limitele determinate prin acţiune şi criticile formulate în apel, conform art. 129 alin. (6) raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
S-a reţinut totodată că jurisprudenţa C.E.D.O. este în acelaşi sens, în cauza Tudor c. România, Curtea Europeană apreciind că restituirea preţului plătit actualizat poate constitui o reparaţie suficientă, care îndeplineşte condiţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul T.T.R., solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinţei Tribunalului şi admiterii cererii de chemare în judecată.
A arătat că îi sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ambele instanţe apreciind în mod cu totul eronat neîncadrarea în respectivele prevederi, atâta vreme cât sintagma „respectarea prevederilor legale"; presupune, în mod necesar, ca persoana care a achiziţionat imobilul să întrunească toate condiţiile impuse de actul normativ, respectiv să aibă calitatea de cumpărător (fost chiriaş), să nu îşi aroge o astfel de calitate prin manopere interzise ori să creeze aparenţa calităţii de cumpărător în condiţiile în care nu ar avea-o, condiţii pe care a precizat că le întruneşte.
Referitor la sintagma „desfiinţarea titlului de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă"; a solicitat a observa că legiuitorul a utilizat termenul de desfiinţare, acesta presupunând orice operaţiune juridică prin care actul supus desfiinţării este lipsit de efecte juridice şi prin urmare devine ineficace.
A considerat astfel că nu prezintă importanţă motivul pentru care a fost anulat titlul de proprietate al recurentului atâta vreme cât nu au fost nesocotite normele legale în vigoare la momentul respectiv.
Reaua-credinţă a recurentului, reţinută în hotărârea judecătorească prin care a fost soluţionată acţiunea în revendicare nu poate constitui un impediment ori un criteriu în respingerea acţiunii, atâta vreme cât instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea acţiunii în revendicare nu au reţinut nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului ci exclusiv o presupusă lipsă de diligenţă în ceea ce priveşte preferabilitatea titlului statului, lipsă de diligenţă ce a atras ulterior reaua credinţă a chiriaşului cumpărător.
A considerat că în măsura în care s-ar adopta punctul de vedere al instanţelor fondului s-ar confunda noţiunea de „desfiinţare"; a actului juridic cu încheierea acestuia cu eludarea dispoziţiilor legale speciale.
Inclusiv din interpretarea teleologică şi gramaticală a normei legale ar rezulta că sunt exceptaţi de la prevederile legii speciale persoanele care au eludat la momentul cumpărării prevederile actului normativ în baza căruia au cumpărat (spre exemplu, nu erau foşti chiriaşi).
Prin urmare, inclusiv din considerente de echitate în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, nu prezintă relevanţă buna sau reaua credinţă a subdobânditorului cu titlu oneros, numai frauda la lege putând reprezenta o condiţie de înlăturare a recurentului din categoria persoanelor îndreptăţite la contravaloarea preţului de piaţă al imobilului.
Or, din întregul material probator administrat nu a rezultat o astfel de conduită a recurentului şi nici că ar fi înţeles să beneficieze cu rea credinţă de prevederile legii speciale în vigoare la acea dată.
A mai arătat că hotărârea C.E.D.O. Tudor c. României invocată de Curtea de Apel nu are legătură că aspectele cauzei.
Recursul este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din Cod.
Or, în speţă, recurentul, deşi a precizat formal că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menţionate, recurentul nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel.
Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurentul nu a criticat însă această hotărâre, mare parte din motivele de recurs fiind identice cu cele din apel.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.
Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei atacate, recurentul preluând motivele de apel, fără a arăta astfel în ce mod raţionamentul instanţei de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cu atât mai mult cu cât prin hotărârea recurată s-a arătat că distincţia dintre alin. (2) al art. 50 şi alin. (21) al aceluiaşi articol este dată de situaţia încheierii contractului „desfiinţat";, cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 ori cu respectarea respectivului act normativ, iar nu de încheierea contractului cu rea sau bună credinţă.
Văzând dispoziţiile art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din Cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul T.T.R. împotriva deciziei nr. 183A din 14 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4351/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4354/2012. Civil → |
|---|
