ICCJ. Decizia nr. 4354/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4354/2012
Dosar nr. 676/2/2009
Şedinţa publică din 13 iunie 2012
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 512 din 5 aprilie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanta A.M.D. în contradictoriu cu pârâţii D.A. şi D.L., pe care i-a obligat să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din 3 camere, vestibul, baie, oficiu, hol, bucătărie, logie balcon, garaj, în suprafaţă utilă de 127,42 m.p. şi 46,99 m.p. teren, situat sub construcţie.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că reclamanta a solicitat compararea titlurilor de proprietate şi, constatându-se prioritatea titlului său, să fie admisă acţiunea în revendicare, iar pârâţii să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti.
Imobilul a fost cumpărat de R.S. de la R.K., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 19 septembrie 1946 de Tribunalul Ilfov şi a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Prin sentinţa civilă nr. 6967 din 28 mai 1997, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis cererea formulată de S.R. în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, iar prin dispoziţia din 23 februarie 1998, Primarul general al Municipiului Bucureşti a dispus restituirea în proprietatea lui S.R. a aceluiaşi imobil.
Reclamanta A.M.D. este unica moştenitoare a defunctului S.R.A., decedat la data de 19 iunie 1998.
Pârâţii D.A. şi D.L. au cumpărat, prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1995, imobilul situat în Bucureşti, în suprafaţă utilă de 127,42 m.p., în baza Legii nr. 112/1995.
A mai constatat Tribunalul, că legitimarea procesuală a reclamantei nu este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate inexistenţa titlului statului, acest aspect ţinând chiar de fondul litigiului, respectiv de compararea titlurilor de proprietate.
Verificarea valabilităţii şi preferabilităţii titlurilor de care se foloseşte fiecare dintre cele două părţi nu se poate face decât analizând valabilitatea autorilor părţilor, astfel încât verificarea titlului statului este obligatorie.
Pe de altă parte, nevalabilitatea titlului statului a fost recunoscută prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată în litigiul de revendicare promovat în anul 1996 de autorul reclamantei.
Această hotărâre, deşi nu este opozabilă pârâţilor ca titlu de proprietate, întrucât aceştia nu au fost parte în proces, nu poate fi ignorată sub aspectul efectelor pozitive ale puterii de lucru judecat, fiind din acest punct de vedere opozabilă erga omnes, iar inopozabilitatea este limitată la dispoziţia privind revendicarea bunului.
A mai reţinut Tribunalul, că prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispoziţiilor Constituţiei de la 1948, precum şi dispoziţiilor legale ale vremii privind dreptul de proprietate. Art. 6 din Legea nr. 213/1998 are dispoziţii exprese, în sensul că sunt preluate cu titlu valabil doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor şi a Constituţiei în vigoare la data preluării de către stat.
Tribunalul a mai reţinut că o comparare a titlului reclamantei, reprezentat de actul autentic de vânzare-cumpărare al autorului său, pe care l-a moştenit, cu cel al pârâţilor, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, care nu avea un titlu valabil asupra bunului în litigiu, nu poate duce decât la constatarea preferabilităţii titlului reclamantei.
Tribunalul a înlăturat apărarea pârâţilor în sensul că anterior cumpărării imobilului de către aceştia în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta nu a făcut cunoscută intenţia sa de a revendica bunul naţionalizat, astfel încât cumpărarea imobilului s-a făcut cu bună-credinţă, deoarece buna-credinţă nu este determinantă pentru soluţionarea cererii de revendicare prin comparare de titluri, instanţa fiind învestită doar a analiza preferinţa celor două titluri de proprietate.
A mai constatat Tribunalul, că actele de stare civilă şi înscrisurile depuse sunt credibile şi fac dovada românizării numelui autorului său.
Nu este întemeiată nici susţinerea pârâţilor, în sensul că acţiunea reclamantei nu putea fi primită, câtă vreme nu a fost parcursă procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi nu a fost finalizată prin emiterea unei dispoziţii sau decizii.
Tribunalul a mai constatat că în nici o situaţie nu ar putea reţine preferabilitatea unui titlu ce emană de la un neproprietar şi că, deşi la data pronunţării hotărârii în revendicare imobilul era deja vândut pârâţilor, la data introducerii cererii de revendicare, imobilul se afla în patrimoniul statului.
Această împrejurare se constituie într-o încălcare a prevederilor art. 1 parag. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin decizia civilă nr. 771 din 3 decembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 14 februarie 2007, pronunţate de Tribunalul Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă.
Astfel, autorul reclamantei este S.R.A., acesta fiind una şi aceeaşi persoană cu dobânditorul imobilului din actul de vânzare-cumpărare autentificat, S.R.B. şi cu persoana pe numele căreia a intervenit naţionalizarea, astfel cum rezultă din anexa la Decretul nr. 92/1950.
Această împrejurare este susţinută şi de declaraţia notarială a numiţilor T.I. şi Io. din 13 martie 1991, din care rezultă că S.R.A. este una şi aceeaşi persoană cu S.R.C., nepotrivirea provenind din scrierea greşită a numelui în diverse acte.
Instanţa de apel a mai constatat că susţinerile Tribunalului referitoare la relevanţa juridică acordată sentinţei civile nr. 6967/1997 a Judecătoriei sectorului 1, sunt corecte.
Dreptul intern, în consonanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că prin consacrarea bunei credinţe, ca o cauză de asanare a nulităţii absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, legiuitorul nu a înţeles să-i confere acesteia semnificaţia juridică a unui fine de neprimire a cererii în revendicare a proprietarului iniţial.
Recunoscând validitatea actelor de vânzare a imobilelor preluate fără titlu valabil, nici art. 46 alin. (2) Teza II din Legea nr. 10/2001 şi nici legea în ansamblu nu conţin dispoziţii în raport de care să se poată susţine prevalenţa dreptului de proprietate, mai nou constituit, al dobânditorului de bună credinţă, în concurs cu dreptul de proprietate al proprietarului iniţial, în egală măsură recunoscut.
O asemenea susţinere ar putea fi făcută doar prin prisma art. 18 din Legea nr. 10/2001, dar, pentru că Legea nr. 112/1995 are în vedere doar imobilele preluate cu titlu, actele de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu nu cad sub incidenţa prevederilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
În cauză, instanţa de apel a reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, fapt constatat prin sentinţa civilă nr. 6967/1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorului reclamantei, caz în care existenţa bunului şi speranţa legitimă cu privire la proprietate nu depinde de preexistenţa unei hotărâri de retrocedare, aceasta având oricum caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi.
Titlul reclamantei nu este sentinţa civilă nr. 6967/1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, ci actul de proprietate autentificat sub nr. GG/1946 al autorului său.
În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la preferabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 30 septembrie 1996, Curtea de Apel a constatat că Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă imobilului, deoarece, la data înstrăinării, titlul statului fusese contestat, dovadă fiind data cererii de chemare în judecată, 27 iulie 1996.
Nici susţinerea că titlul pârâţilor se bucură de o prezumţie absolută de validitate nu a fost reţinută, deoarece validitatea actului de vânzare-cumpărare nu împiedică analizarea şi compararea titlurilor deopotrivă valabile şi nici nu conferă dobânditorului în temeiul Legii nr. 112/1995 o preferabilitate dinainte stabilită.
Prin decizia nr. 5410 din 2 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâţi împotriva deciziei, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Instanţa de recurs a reţinut că reclamanta, în susţinerea pretenţiilor sale, a depus mai multe înscrisuri, în care persoana care pretinde că îi este autor, figurează cu nume diferite, diferite fiind domiciliul şi semnăturile de pe aceste înscrisuri.
Doar copia certificatului de moştenitor, de naştere şi copia de pe cartea de identitate poartă numele S.R.A., în toate celelalte înscrisuri, olografe sau autentice, inclusiv în contractul de vânzare-cumpărare figurând S.R.C., S.R.B. sau S.R., iar aproape toate înscrisurile olografe poartă semnături care nu seamănă între ele.
De asemenea, certificatul de naştere ce cuprinde numele S.R.A. a fost eliberat la data de 26 decembrie 1957, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între R.S. şi R.K. în anul 1946.
Prin urmare, în cauză era important a se dovedi nu doar faptul că S.R.A. este una şi aceeaşi persoană cu S.R.B., S.R.B. sau S.R. şi S.K.R., ci şi faptul că autorul reclamantei, S.R.A., al cărui nume a fost românizat este una şi aceeaşi persoană cu cel care figurează în contractul de vânzare-cumpărare.
În acest sens, o expertiză a scrisului ar fi lămurit în ce măsură semnătura de pe contractul de vânzare-cumpărare aparţine autorului reclamantei.
Faţă de împrejurarea că actul de vânzare-cumpărare, în care este trecut cumpărătorul cu nume românizat, este încheiat la o dată mult anterioară (30 septembrie 1946) datei eliberării certificatului de naştere cu numele românizat (26 decembrie 1957), era necesar a se clarifica şi aspectele legate de data românizării numelui autorului reclamantei.
După rejudecare, prin decizia nr. 67A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de păraţi.
Instanţa de rejudecare în apel a reţinut că, aşa cum s-a stabilit după casare cu trimitere, reclamanta este unica moştenitoare a defunctului S.R.D., potrivit certificatului de moştenitor din 31 ianuarie 2001, eliberat de Biroul Notarial Public D.P.
Ca atare, aceasta are calitate procesuală activă de a solicita revendicarea imobilului.
De asemenea, semnăturile de pe carnetul de muncă, pe numele lui S.R.A., actul de vânzare-cumpărare din 10 ianuarie 1946, pe numele S.R.B., actul de donaţie din 1 septembrie 1971, pe numele lui S.R.B., procura din 12 iulie 1996, pe numele lui S.R.B., actul de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 1946, pe numele S.R.B. şi de pe xerocopia buletinului de identitate pe numele lui S.R.B. au fost executate de aceeaşi persoană, potrivit expertizei efectuate după casare.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanta A.M.D. are calitate procesuală activă, are ca autor pe numitul S.R.B., care este una şi aceeaşi persoană cu S.R.B., S.R.C. sau S.R. şi S.K.R. şi el figurează ca persoană în contractul de vânzare-cumpărare depus de reclamantă ca S.R.B.
Statul a recunoscut dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra imobilului, dând o dispoziţie de restituire în natură, în 23 februarie 1998, a Primarului General al Municipiului Bucureşti, dată ca urmare a sentinţei civile nr. 6967 din 28 mai 1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Reţinând astfel, că dreptul de proprietate al reclamantei nu a ieşit niciodată din patrimoniu său (mai precis al autorului său) că deposedarea s-a făcut abuziv de stat, în mod corect, procedând la compararea de titluri, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a dat eficienţă singurului titlu de proprietate existent, respectiv titlului reclamantei.
Prin încheierea din 5 iulie 2011, instanţa de apel a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale, formulată de reclamantă şi sesizarea din oficiu.
A dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în conţinutul deciziei, referitoare la nr. actului normativ de preluare, numele pârâţilor, adresa imobilului ce a făcut obiectul litigiului, numele diferite ale autorului reclamantei şi a fost completată o frază eliptică.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii D.A. şi D.L.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenţii au arătat că, prin decizia de casare, instanţa supremă a statuat doar asupra unor aspecte legate exclusiv de excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, motiv pentru care hotărârea instanţei de apel este nemotivată în ceea ce priveşte criticile aduse fondului cauzei.
Chiar dacă s-ar reţine ideea motivării pe fondul cauzei, decizia instanţei de apel oferă doar o serie de erori materiale şi o înşiruire de cuvinte incoerentă şi fără noimă şi fraze neterminate.
De asemenea, hotărârea atacată conţine şi contradicţii, cum ar fi cea referitoare la faptul că, deşi reţine că dreptul de proprietate al autorului reclamantei a fost recunoscut prin dispoziţia din 23 februarie 1998, emisă de Primarul general al Municipiului Bucureşti ca urmare a sentinţei civile nr. 6967 din 28 mai 1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, concluzionează că titlul de proprietate al reclamantei este actul de vânzare-cumpărare al autorului acestuia.
În locul analizei a ceea ce a invocat generic a fi argumentele părţilor aduse în apel, instanţa a precizat că nu înţelege să le mai reia în argumentaţia deciziei, reţinând doar că dreptul de proprietate al reclamantei nu a ieşit niciodată din patrimoniul său, motiv pentru care argumentele pârâţilor aduse în apel nu pot fi primite.
Cât priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au arătat că instanţa de apel a încălcat flagrant dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu numai pentru motivele mai sus arătate, dar şi pentru faptul că, din moment ce instanţa de control judiciar a precizat nu numai asupra probelor ce vor fi administrate, ci şi asupra finalităţii administrării probelor, respectiv soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Or, pentru lămurirea românizării numelui autorului reclamantei, nu s-a răspuns la obiectivul vizat de instanţa de casare, lăsându-se în continuare să plutească suspiciuni, pentru că instanţa de apel ar fi trebuit să completeze relaţiile furnizate de Ministerul Administraţiei şi Internelor cu privire la data românizării numelui autorului reclamantei.
Recurenţii au mai arătat faptul că instanţa de apel trebuia să analizeze principalele elemente care trebuiau să contureze preferabilitatea titlului lor, deoarece reclamanta nu deţine un „bun"; în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţei C.E.D.O. şi nu a făcut dovada că autorul său este proprietarul de la care imobilul a fost preluat.
Titlul lor de proprietate este preferabil, deoarece contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat anterior obţinerii hotărârii de retrocedare către reclamantă, valabilitatea sa nu mai poate fi contestată şi se bucură de prezumţia absolută de validitate, în condiţiile în care termenul de prescripţie al dreptului material la acţiunea prin care se putea cere constatarea nulităţii a expirat.
Au mai arătat recurenţii, că s-au încălcat şi dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr. 33/2008, pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, deoarece, prin soluţia pronunţată, s-a adus atingere unui alt drept de proprietate, niciodată desfiinţat.
De asemenea, s-au încălcat dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Sub un prim aspect, încadrabil în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că hotărârea este nemotivată în ceea ce priveşte fondul raportului juridic dedus judecăţii.
Cu privire la această critică se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este susceptibilă de recurs hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, iar potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 din Cod, hotărârea trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de fapt şi de drept care au formulat convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Hotărârea atacată de recurenţi este, într-adevăr, succint şi defectuos motivată, dar aceasta nu justifică în sine o eventuală soluţie de casare în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., pentru că, acest text de lege este aplicabil pentru ipoteza avută în vedere de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., atunci când nu se poate determina dacă soluţia dată în apel este rezultatul cercetării fondului. Aceasta presupune lipsa oricăror considerente sau considerente străine de natura cauzei.
Or, în cauză, imperfecţiunile hotărârii recurate, invocate de recurenţi, nu justifică soluţia casării cu trimitere, atât timp cât este evident că instanţa a făcut propria analiza a fondului raportului juridic dedus judecăţii, iar în recurs se poate cenzura modul în care legea a fost aplicată unei situaţii de fapt pe deplin stabilită şi se poate înlocui o motivare insuficientă sau neconcordantă, care nu este de natură a schimba soluţia pronunţată.
Prin decizia nr. 5410 din 2 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâţi împotriva primei decizii pronunţate de instanţa de apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, motivat de faptul că instanţa de apel nu a clarificat toate circumstanţele cauzei, în funcţie de care a fost stabilită calitatea procesuală activă a reclamantului.
Aceasta nu înseamnă, însă, că instanţa de rejudecare în apel a fost învestită doar cu soluţionarea acestei chestiuni, deoarece instanţa de recurs a arătat în termeni lipsiţi de echivoc că, în lipsa elementelor suficiente pentru stabilirea calităţii procesuale, analiza celorlalte motive de recurs, care vizau inclusiv fondul cauzei, este inutilă.
Era, aşadar, obligaţia instanţei de rejudecare în apel, ca după stabilirea calităţii procesuale active a reclamantei, respectând îndrumările date prin decizia de casare, să procedeze la analizarea fondului raportului juridic dedus judecăţii, ceea ce instanţa de apel a şi făcut în propria manieră.
În strânsă legătură cu aspectul privind limitele învestirii instanţei de rejudecare, recurenţii au arătat că instanţa de apel a încălcat flagrant dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Nici această critică nu poate fi primită.
Astfel, instanţa de recurs, prin decizia de casare, a arătat că în cauză era important a se dovedi nu doar faptul că S.R.A. este una şi aceeaşi persoană cu S.R.B., S.R.C. sau S.R. şi S.K.R., ci şi faptul că autorul reclamantei, S.R.A., al cărui nume a fost românizat, este una şi aceeaşi persoană cu cel care figurează în contractul de vânzare-cumpărare. De asemenea, s-au mai dat îndrumări pentru a se stabili data românizării numelui autorului reclamantei, faţă de împrejurarea că data încheierii contractului în care cumpărătorul apare cu nume românizat este mult anterioară emiterii certificatului de naştere cu numele românizat.
Or, se constată că instanţa de rejudecare în apel s-a conformat tuturor îndrumărilor date prin decizia de casare, atât în ceea ce priveşte administrarea probelor necesare, cât şi finalitatea administrării probelor.
Recurenţii susţin că pentru lămurirea românizării numelui autorului reclamantei, nu s-a răspuns la obiectivul vizat de instanţa de casare, lăsându-se în continuare să plutească suspiciuni, pentru că instanţa de apel ar fi trebuit să completeze relaţiile furnizate de Ministerul Administraţiei şi Internelor cu privire la data românizării numelui autorului reclamantei.
Aceste susţineri nu pot fi primite, deoarece, potrivit adresei din 18 noiembrie 2010, Ministerul Administraţiei şi Internelor a comunicat instanţei că instituţia nu deţine aceste informaţii.
La dosar sunt, însă, suficiente înscrisuri care duc la concluzia că dobânditorul menţionat în contractul de vânzare-cumpărare este una şi aceeaşi persoană cu autorul reclamantei.
Astfel, în certificatul iniţial de naştere, este menţionat S.K.R., fiul lui V.S. şi S.S., născut în anul 1908, naşterea fiind înregistrată în comuna B., judeţul Covasna, din 21 octombrie 1908.
În certificatul de naştere eliberat la 26 decembrie 1957, este menţionat S.R.A., fiul lui V.S. şi S.S., născut la 16 octombrie 1908, indicându-se faptul că naşterea a fost înregistrată la 21 octombrie 1908.
Prin urmare, este evident că cele două certificate de naştere privesc una şi aceeaşi persoană.
Datorită circumstanţelor istorice, naşterea a fost înregistrată în anul 1908 cu nume maghiar, românizarea numelui având loc ulterior, prin eliberarea unui nou certificat de naştere în anul 1957.
Cu toate acestea, autorul reclamantei era înregistrat anterior în evidenţa autorităţilor locale cu numele românizat, deoarece, în extrasul de stare civilă pentru născuţi pe anul 1949 figurează S.R.A., fiul lui V.S. şi S.S., ortodox, născut la 21 octombrie 1908, naşterea fiind înregistrată sub nr. 106.
Faptul că autorul reclamantei era înregistrat sub numele românizat anterior eliberării certificatului de naştere din anul 1957 explică menţionarea numelui S.R.B. în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1946.
Or, ceea ce interesa în cauză era lămurirea tocmai a acestei neconcordanţe de nume dintre autorul reclamantei şi persoana menţionată în contractul de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte criticile încadrabile în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că ele nu sunt fondate.
Soluţia pronunţată de instanţa de apel în rejudecare este corectă, dar pentru motivele care se vor prezenta în cele ce urmează.
Reclamanta din prezenta cauză a învestit instanţele de judecată cu o acţiune în revendicare de drept comun, prin care a solicitat compararea titlurilor de proprietate.
În faţa instanţei de judecată astfel învestite, atât reclamanta cât şi pârâţii au exhibat câte un titlu.
Astfel, reclamanta a invocat contractul de vânzare-cumpărare al autorului său, încheiat în anul 1946 şi sentinţa civilă nr. 6967 din 28 mai 1997, pronunţată de Judecătoria sectorului 1, devenită, definitivă şi rămasă irevocabilă, iar pârâţii au invocat contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996.
Atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părţi fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părţilor, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.
Instanţa de apel a constatat că titlul reclamantei este mai caracterizat, pentru motivele prezentate mai sus.
Instanţa de recurs constată, de asemenea, că titlul reclamantei este mai caracterizat, deoarece dreptul de proprietate consacrat prin acesta este un drept consolidat şi actual.
Reclamanta are calitatea de moştenitoare a fostului proprietar, de la care imobilul a fost preluat în aplicarea Decretului nr. 92/1950. Ea deţine un titlu mai preferabil deoarece, chiar dacă bunul a ieşit din patrimoniul autorului ei ca efect al naţionalizării, dreptul de proprietate al autorului a fost consolidat prin sentinţa civilă nr. 6967 din 28 mai 1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, devenită definitivă şi rămasă irevocabilă, care a constatat că acesta era o persoană exceptată de la aplicarea actului de naţionalizarea şi pe cale de consecinţă, a admis acţiunea în revendicare şi a obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti să lase reclamantului S.R. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
La data de 23 februarie 1998, Primarul general al Municipiului Bucureşti a executat obligaţia stabilită prin hotărârea judecătorească, deoarece, prin dispoziţia nr. XX a dispus restituirea în proprietatea lui S.R. a imobilului din Bucureşti.
Pârâţii, în schimb, au dobândit bunul prin cumpărare de la un proprietar care, aşa cum s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a dobândit dreptul de proprietate în mod abuziv, fără titlu valabil, prin aplicarea incorectă a Decretului nr. 92/1950.
Pârâţii nu pot pretinde nici măcar faptul că Statul Român beneficia de aparenţe mai puternice că are calitatea de proprietar, deoarece cunoşteau la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare că titlul de proprietate al statului este disputat de fostul proprietar.
Astfel, autorul reclamantei a solicitat restituirea imobilului şi în baza Legii nr. 112/1995 şi a promovat o serie de demersuri judiciare, pe care pârâţii le cunoşteau, chiar dacă nu au figurat ca parte în procese.
Mai mult decât atât, autorul reclamantei a notificat pe pârâţi să nu cumpere imobilul care face obiectul unui litigiu.
Or, aparenţa de proprietate este importantă, deoarece în acţiunea în revendicare în care ambele părţi invocă existenţa unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili şi care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puţin, beneficia de aparenţe mai puternice că îndeplineşte această calitate.
Comparând cele două titluri, se constată că titlul pârâtei nu este mai caracterizat, pentru că Statul Român, autorul dreptului lor de proprietate, nu era un verus dominus şi, aşa cum s-a arătat, nu beneficia nici de aparenţa de proprietate.
Titlul de proprietate al reclamantei este preferabil şi din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O.
Astfel, în ceea ce priveşte noţiunea de „bun";, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât „bunurile existente"; cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă"; de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O. prezentată, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc).
Deşi jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, în cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).
Prin urmare, reclamanta deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care ar putea antrena garanţiile oferite de norma europeană, pentru că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi prin dispoziţia autorităţilor locale, s-a dispus restituirea bunului în patrimoniul fostului proprietar.
Faţă de împrejurarea că reclamanta are un bun în sensul Convenţiei, lipsirea ei de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Or, a se da preferabilitate titlului invocat de pârâţi ar reprezenta o încălcare nejustificată şi disproporţionată a dreptului de proprietate care se bucură de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Pârâţii pretind că şi ei se bucură de protecţia Convenţiei, dar lipsirea lor de proprietate este justificată, pentru că, aşa cum s-a arătat, dreptul lor de proprietate nu este suficient de consolidat potrivit dreptului intern, iar lipsirea de proprietate se realizează pentru a proteja un drept de proprietate consolidat.
Recurenţii au mai susţinut că s-au încălcat şi dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr. 33/2008, pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, deoarece, prin soluţia pronunţată, s-a adus atingere unui alt drept de proprietate, niciodată desfiinţat.
Nici această susţinere nu poate fi avută în vedere, deoarece, prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Prin soluţia statuată, instanţa supremă nu a înţeles să se abată de la aplicarea regulilor general valabile în materie de comparare de titluri, ci a analizat criteriile de preferabilitate şi din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., care acordă o valoare deosebită ocrotirii securităţii raporturilor juridice.
Or, securitatea raporturilor juridice nu este compatibilă cu ideea prevalenţei unui titlu de proprietate, disputat încă de la data naşterii lui, asupra unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Recurenţii au mai susţinut că s-au încălcat dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Deşi nu afirmă în mod clar, recurenţii susţin, în fapt, inadmisibilitatea acţiunii în revendicare promovată de reclamantă, teză care nu poate fi primită, deoarece acţiunea în revendicare este inadmisibilă doar atunci când are ca obiect imobile care cad sub incidenţa legii speciale de reparaţie.
Aceasta presupune că reclamantul a declanşat o procedură de redobândire a unei proprietăţi preluate abuziv, în contradictoriu cu una dintre persoanele juridice care au obligaţia aplicării măsurilor reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001.
Nu aceasta este situaţia în cauza de faţă, deoarece reclamanta, prin acţiunea promovată, nu urmăreşte acordarea de măsuri reparatorii pentru un bun de care autorul său a fost privată, ci ocrotirea unui drept de proprietate existent încă din 1997, anterior intrării în vigoare a legii speciale, care nu este aplicabilă.
Faţă de cele mai sus expuse, recursul declarat de pârâţi se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
Cât priveşte cererea formulată de intimata reclamantă pentru acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, reprezentând contravaloarea onorariului de expert, aceasta va fi respinsă, deoarece, în lipsa recursului părţii nemulţumite, instanţa nu poate dispune sub acest aspect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii D.A. şi D.L. împotriva deciziei nr. 67 A din 27 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge cererea formulată de intimata - reclamantă A.M.D. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4352/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4355/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
