ICCJ. Decizia nr. 4355/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4355/2012
Dosar nr. 2945/3/2009
Şedinţa publică din 13 iunie 2012
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la 21 iunie 2007, reclamanţii S.M. şi S.P.V. au solicitat, în contradictoriu cu SC T.G. SA, SC T.F. SA şi SC B.U.C. SA şi în temeiul art. 480 şi 481 C. civ., obligarea pârâtelor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 1.408 m.p. şi construcţiile aferente.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1357 din 14 februarie 2008, a admis excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei având ca obiect revendicare imobiliară. A declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de prevederile art. 2 C. proc. civ. şi de obiectul acţiunii.
Soluţia judecătoriei a fost menţinută de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin decizia nr. 2074 R din 21 noiembrie 2008, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei.
Prin sentinţa nr. 265 din 26 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea reclamanţilor. A obligat pe reclamanţi la 1.804 RON cheltuieli de judecată către pârâta SC T.G. SA şi a luat act că pârâta SC B.U.C. SA şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că imobilul a aparţinut autorilor reclamanţilor şi a fost preluat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, dar titlul statului nu a fost anulat în niciun mod prevăzut de lege.
S-a reţinut că în cauză devin incidente prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 care face trimitere la legile speciale de reparaţie. Comparând titlul de proprietate al reclamanţilor, care provine de la adevăraţii proprietari cu titlul de proprietate al pârâtelor, care au dobândit imobilul de la Statul Român, al cărui titlu de proprietate nu fusese anulat, s-a considerat că se impune a se da câştig de cauză celor care în prezent deţin imobilul teren şi construcţie în baza unui act translativ de proprietate încheiat în procesul de privatizare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 15/1990.
În acest sens, s-a constatat că pârâtele au făcut dovada că imobilul a aparţinut anterior privatizării în patrimoniul societăţii comerciale care, în urma divizării, a dat naştere celor 3 societăţi pârâte.
În acest caz, chiar dacă reclamanţii înţeleg să-şi întemeieze acţiunea pe calea dreptului comun, s-a reţinut că nu se poate face abstracţie de împrejurarea că legiuitorul a instituit o procedură specială cu privire la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada martie 1945 - decembrie 1989.
Tribunalul a făcut aplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul a fost evidenţiat în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale şi anume a Legii nr. 15/1990, astfel că s-a constatat că reclamanţii din prezenta cauză sunt îndreptăţiţi la celelalte măsuri reparatorii prin echivalent prevăzute de lege pentru imobilul care nu mai poate fi restituit în natură.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei Tribunalului a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 681 A din 24 noiembrie 2010, completată prin decizia civilă nr. 592 A din 15 iunie 2011 a aceleaşi Curţi de Apel, în sensul obligării reclamanţilor la 4.760 RON cheltuieli de judecată către SC T.G. SA.
Instanţa de apel a constatat că imobilul situat în Bucureşti, compus din teren de 1.408 m.p. şi construcţiile aferente a fost proprietatea autorilor reclamanţilor, Ş.P. şi Ş.M.D., conform contractului de vânzare-cumpărare din 1 decembrie 1922 a Tribunalului Ilfov, transcris în registrul de transcripţiuni şi intabulat în CF din 19 septembrie 1940.
Acest imobil a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
În temeiul Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991, imobilul în litigiu a trecut din proprietatea statului, cu titlu gratuit, în proprietatea SC U.T. SA şi ulterior, prin divizarea acestei societăţi în anul 1992, în patrimoniile pârâtelor.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii au formulat notificări împotriva SC U.T. SA şi a Municipiului Bucureşti prin care au solicitat restituirea imobilului în litigiu.
La data de 19 iunie 2001, reclamanţii (cărora nu li s-au soluţionat notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001) au formulat o primă acţiune în revendicare împotriva aceloraşi pârâte având ca obiect acelaşi imobil.
Prin sentinţa nr. 149 din 10 februarie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, având în vedere că reclamanţii trebuie să urmeze calea specială de reparaţie a Legii nr. 10/2001.
Sentinţa civilă nr. 149 din 10 februarie 2003 (după ce a fost anulată prin decizia nr. 371/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar acţiunea admisă prin decizia nr. 295/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă) a fost menţinută prin decizia nr. 2217 din 9 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin casarea deciziilor civile nr. 371/2003 şi nr. 295/2006.
În decizia de casare s-a reţinut că soluţia instanţei de apel de admitere a acţiunii în revendicare este nelegală. În raport de data introducerii acţiunii şi în condiţiile legii, acţiunea în revendicare nu mai este admisibilă în întregul său (ce poate cuprinde şi cereri prealabile în constatare, dar toate având aceeaşi finalitate), întemeiată pe prevederile Codului civil, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001.
S-a constatat de către Curtea de Apel că sentinţa nr. 149/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, nu creează autoritate de lucru judecat faţă de prezenta acţiune, având în vedere faptul că prima acţiune în revendicare a fost respinsă pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi nu ca neîntemeiată, necercetându-se fondul cauzei.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii au rămas în pasivitate şi nu au solicitat nulitatea titlurilor de proprietate ale pârâtelor în baza art. 45 alin. ultim din lege.
Ca atare, s-a reţinut că titlurile de proprietate ale pârâtelor sunt valabile şi s-au consolidat conferindu-le acestora, alături de sentinţa nr. 149/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Faţă de această situaţie de fapt şi de drept, Curtea de Apel a apreciat că acţiunea reclamanţilor având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului în mod abuziv prin naţionalizare atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, chiar dacă în acţiune s-au indicat ca temei juridic doar dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
Între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie şi dreptul comun în materia revendicării imobiliare există în mod evident un concurs de legi ce trebuie soluţionat în favoarea legii speciale în baza principiului fundamental de drept „specialia generalibus derogant"; potrivit căruia în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din considerentele deciziei civile nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţele naţionale, conform art. 329 C. proc. civ., în care s-a reţinut expres că în situaţia de mai sus concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii.
Având de soluţionat recursul în interesul legii declarat de Procurorul General cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun având ca obiect un imobil ce cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit însă în considerentele deciziei de mai sus faptul că „existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului";.
A stabilit totodată şi faptul că atunci când există conflict între legea internă şi legea internaţională, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Dând eficienţă acestor dispoziţii obligatorii, Curtea a reţinut, aşa cum a arătat şi mai sus, că atâta vreme cât titlurile de proprietate ale pârâtelor nu au fost atacate în instanţă şi nu au fost desfiinţate, acestea au, alături de sentinţa civilă nr. 149/2003 a Tribunalului Bucureşti, un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. şi sunt îndreptăţite la păstrarea proprietăţii bunului.
Cu privire la reclamanţi, Curtea de Apel a constatat că aceştia nu au formulat până la prezenta acţiune o altă cerere de chemare în judecată în constatarea nevalabilităţii titlului statului care să le fie admisă, situaţie în care nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată s-a constatat că nici notificările formulate de reclamanţi şi nesoluţionate până la acest moment nu pot duce la admiterea acţiunii.
Nicio instanţă internă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, situaţie în care nu s-a putut reţine că aceştia au un bun actual în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. care să se bucure de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Faţă de toate aceste aspecte, Curtea de Apel a constatat că în mod legal instanţa de fond a dat preferinţă titlurilor pârâtelor în acţiunea în revendicare pe care corect a respins-o ca neîntemeiată.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanţii S.M. şi S.P.V., solicitând admiterea acestuia şi modificarea hotărârii, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
Au criticat decizia atacată pentru încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi art. 44 din Constituţia României, precum şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Au arătat că instanţa de apel a refuzat să facă aplicarea în speţă a dispoziţiilor Codului civil, care apără proprietatea privată. Astfel, instanţa învestită cu o acţiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. este chemată să compare cele două titluri de proprietate înfăţişate de părţi, or, Curtea de Apel nu a făcut nici măcar formal o atare comparaţie, apreciind de plano că acţiunea trebuie respinsă, întrucât pârâtele au titluri valabile care nu au fost anulate printr-o procedură judecătorească. Au considerat că respectiva motivare, la fel cu cea a instanţei de fond, nu cuprinde în realitate niciun criteriu de preferinţă care să justifice soluţia de respingere a acţiunii, simpla împrejurare că pârâtele deţin imobilul în temeiul unui titlu încheiat în procesul de privatizare nereprezentând un criteriu ci simpla realitate necontestată de părţi. Nici faptul că titlul statului nu a fost anulat nu poate reprezenta un criteriu de preferinţă, cu atât mai mult cu cât imobilul nu a intrat valabil.
În patrimoniul acestuia şi, în consecinţă, nici nu putea fi transmis în mod valabil către societăţile comerciale pârâte.
Au arătat, de altfel, că raţionamentul juridic al instanţei de apel poate fi redus la absurd, întrucât dacă ar fi solicitat şi obţinut constatarea nulităţii absolute a titlului pârâtelor nu se mai punea problema promovării unei acţiuni în revendicare.
Au precizat că faptul că Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea obţinerii de despăgubiri nu le poate limita dreptul de a-şi revendica proprietatea şi de a obţine în natură imobilul proprietatea autorilor lor. Au considerat că astfel s-ar ajunge la o nouă încălcare flagrantă a dreptului de proprietate, reglementat ca drept fundamental de Constituţia României şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, ratificată de România.
Au mai arătat că Legea nr. 10/2001 reglementează strict raporturile dintre persoana îndreptăţită şi persoana deţinătoare în sensul art. 22 şi urm. şi nu poate fi aplicată, prin analogie, raporturilor dintre fostul şi actul proprietar al imobilului. Prin urmare, dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 au relevanţă în soluţionarea notificării, însă în speţă nu se aplică procedura specială reglementată de respectivul act normativ, întrucât nu s-au adresat unităţii deţinătoare cu o notificare şi, în consecinţă, raportul juridic dedus judecăţii nu poate fi soluţionat prin aplicarea prevederilor legii speciale de reparaţie.
Au înţeles a combate afirmaţia instanţelor fondului referitoare la valabilitatea titlului pârâtelor, arătând că în cazul unei naţionalizări abuzive, nevalabilitatea titlului statului atrage şi nulitatea actului subsecvent prin care acesta a înstrăinat sau transmis cu titlu gratuit imobilul, chiar dacă terţul a fost de bună credinţă. Au precizat, de asemenea, că titlul pârâtelor nu s-a consolidat, respectiva afirmaţie nefiind susţinută de niciun text de lege în vigoare. Nu se poate trage concluzia că nepromovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute reglementată de Legea nr. 10/2001 duce la o consolidare a titlului statului sau al deţinătorilor care au dobândit proprietatea de la stat, în condiţiile în care dispoziţiile legii speciale au fost edictate tocmai în scopul de a acorda o reparaţie echitabilă persoanelor îndreptăţite, neputând fi interpretate în defavoarea acestora.
Sub acest aspect, concluzia instanţei de apel în sensul că pârâtele deţin un bun potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. a fost considerată de recurenţi ca fiind în contradicţie cu principiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
În speţă, singura interpretare conformă cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, au arătat că este aceea potrivit căreia au un bun în sensul Convenţiei Europene, iar prin preluarea abuzivă a acestuia şi transmiterea nelegală către un terţ le-a fost încălcat dreptul de proprietate.
Au arătat că în acest sens este şi jurisprudenţa C.E.D.O., cu referire la cauza Străin şi alţii c. României, cauza Porteanu c. României.
Au mai precizat că dispoziţiile Legii nr. 15/1990, prin care statul a permis transmisiunea proprietăţii unor bunuri în patrimoniul societăţilor comerciale, contravin flagrant cu prevederile internaţionale în materia protecţiei dreptului de proprietate, protocolul european permiţând statelor să adopte legile necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor şi nu proprietatea acestora şi, prin urmare, acest act normativ nu poate servi drept temei juridic al dobândirii dreptului de proprietate de către pârâte.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
În cauză, se reţine că deşi reclamanţii au promovat o acţiune civilă, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 este dată de faptul că imobilul în litigiu intră în sfera de incidenţă a legii speciale de reparaţie.
În raport de această situaţie de fapt şi de drept, precum şi de prevederile deciziei nr. 33/2008, nu pot fi primite criticile recurenţilor privitoare la faptul că nu a avut loc o comparare a titlurilor de proprietate potrivit regulilor ce guvernează revendicarea de drept comun.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii, a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de convenţie sau de principiul securităţii juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În speţă nu se ridică însă problema preferabilităţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale, decât în măsura în care reclamanţii s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială.
Or, în cauză reclamanţii, după cum s-a arătat, au formulat o acţiune în revendicare, potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ.
În ceea ce priveşte noţiunea de bun, C.E.D.O. a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc).
În schimb, C.E.D.O. a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc).
Jurisprudenţa C.E.D.O. este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar prin hotărârea pilot în cauza Măria Athanasiu şi alţii împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2010) a analizat din nou noţiunile de „bun actual"; şi „valoare patrimonială"; şi a statuat că existenţa unui „bun actual"; este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut calitatea de proprietar a persoanei în discuţie şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului.
Cât priveşte „valoarea patrimonială";, C.E.D.O. a statuat în hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie atunci când „interesul patrimonial"; ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii preluării este condiţionată de întrunirea cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Prin urmare, este evident că reclamanţii nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acţiunii în revendicare şi cum susţin prin motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanţiile oferite de Convenţie dreptului de proprietate.
Se reţine totodată că art. 45 din Legea nr. 10/2001, a cărui aplicabilitate este dată, după cum s-a arătat, de faptul că imobilul în litigiu intră în sfera de incidenţă a legii speciale de reparaţie, la alin. (5) stipulează că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi";, termen care a fost prelungit succesiv până la 14 august 2002.
Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată şi analizată în mod fragmentar sau discreţionar, astfel încât atunci când dispoziţiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun, ele se vor aplica ca atare.
Aşadar, în ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la preferabilitatea titlului reclamanţilor, se constată că nu pot fi primite, pârâtele justificând un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea actelor juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu şi drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv foştilor proprietari.
Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea acte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă şi din jurisprudenţa C.E.D.O.
Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamanţi.
Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată";, precum şi solicitarea intimatei-pârâte SC T.G. SA, dovedită cu ordinul de plată a dosarului, se vor obliga recurenţii la plata sumei de 2.480 RON către respectiva societate pârâtă. În raport de prevederile legale menţionate, nu pot fi primite susţinerile apărătorului recurenţilor referitoare la depunerea cu întârziere a înscrisurilor doveditoare ale cheltuielilor de judecată efectuate, urmând a fi respinsă şi solicitarea reducerii cuantumului acestora, faţă de complexitatea dosarului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.M. şi S.P.V. împotriva deciziei nr. 681 A din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţi la 2.480 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC T.G. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4354/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4357/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
