ICCJ. Decizia nr. 4505/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4505/2012
Dosar nr. 485/91/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamantul T.C. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic dispusă prin sentinţa penală nr. 616/1951 a Tribunalului Militar Galaţi.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că a fost arestat în 1949 şi încarcerat la Penitenciarul Galaţi, fiind ulterior condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale. Mai arată reclamantul că pe perioada detenţiei a fost supus la torturi fizice şi psihice şi că după eliberare a fost nevoit să muncească în cele mai grele condiţii pentru a supravieţui şi că a fost în permanenţă marginalizat, urmărit şi atenţionat de fosta securitate, fiind considerat un „duşman al statului”.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 399 din 3 iunie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă, s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul la plata contravalorii în lei a sumei de 15.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele considerente:
Prin sentinţa penală nr. 616 din 23 mai 1951 a Tribunalului Militar Galaţi reclamantul a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de uneltire contra ordinei sociale, prevăzută de art. 209 C. pen. şi art. 157 C. pen.
Potrivit art. 1 pct. 2 din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, iar potrivit art. 2 toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, ele neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.
Din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul a fost arestat la data de 20 octombrie 1949 şi eliberat la data de 17 aprilie 1951, executând pedeapsa la Penitenciarul Galaţi, cunoscut ca un penitenciar de maximă siguranţă, un loc al detenţiei aspre, unde reclamantul a fost supus la torturi fizice şi psihice, fiind apoi trimis la muncă la canalul Dunărea Marea Neagră.
După eliberarea din penitenciar deşi reclamantul a fost reabilitat prin sentinţa penală nr. 491/1974 a Judecătoriei Panciu, acesta a fost în continuare urmărit de organele de securitate, împrejurare ce rezultă din înscrisurile trimise la dosar de C.N.S.A.S.
Faţă de aceste împrejurări, instanţa a reţinut că reclamantul a dovedit prejudiciul moral suferit prin condamnare, şi că este îndreptăţit să solicite despăgubiri, la stabilirea cărora a avut în vedere faptul că acesta a beneficiat şi de reparaţiile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
În ce priveşte cuantumul sumei, s-a ţinut seama de faptul că despăgubirile trebuie să întrunească cerinţa reparării integrale a prejudiciului şi cerinţa proporţionalităţii cu prejudiciul moral suferit. În materia daunelor morale principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.
Ţinând seama de perioada executată de 1 an şi 6 luni şi de faptul că reclamantul a beneficiat şi de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, instanţa a apreciat că suma de 15.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul.
Prin încheierea din 6 aprilie 2011, instanţa de apel a luat act de decesul reclamantului şi a dispus introducerea în cauză a moştenitoarelor acestuia, T.T. şi T.E.
Prin decizia civilă nr. 93/A din 11 mai 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.600 euro, cu titlu de despăgubiri morale şi a respins apelul reclamantului.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a analizat în ce măsură dispariţia temeiului juridic al acţiunii pe parcursul soluţionării dosarului ca urmare a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin Deciziile nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 aduce atingere art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Din analiza pe larg a jurisprudenţei Curţii Europene, instanţa de apel a reţinut că se constată o lărgire a înţelesului de „bun” în sensul Convenţiei, la toate acele situaţii în care reclamantul are un „interes economic” ce are „o bază suficientă în dreptul intern” sau când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi constantă a instanţelor naţionale, deci o „speranţă legitimă” de natură concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau decizie judiciară.
Analiza jurisprudenţei mai arată că „speranţa legitimă” nu este verificată formal sau de principiu, ci raportat la datele concrete ale fiecărei speţe. Prin urmare, chiar dacă nu există o speţă identică soluţionată de Curtea Europeană, cu cea dedusă judecăţii în prezenta cauză, instanţa urmează să ţină seama de clarificările, delimitările şi interferenţele noţiunii de „speranţă legitimă” ce se conturează din jurisprudenţa Curţii, raportat la datele concrete ale cauzei.
Astfel, la data de 11 iunie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 care prevedea în art. 5 alin. (1) lit. a), că persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral survenit prin condamnare.
Ulterior, la data de 01 iulie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010 în sensul că s-au plafonat sumele ce pot fi acordate cu titlu de daune morale, astfel:
- 10.000 euro pentru persoana ce a suferit condamnarea politică sau a făcut obiectul măsurii administrative cu caracter politic;
- 5.000 euro pentru soţ/soţie şi descendenţii de gradul I;
- 2.500 euro pentru descendenţii de gradul al II-lea.
Prin acelaşi art. 5 alin. (1) s-au introdus anumite criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, raportat la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate prin alte legi reparatorii.
Prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale.
Potrivit dispoziţiilor art. 174 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile constatate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Reclamantul au introdus acţiunea la data de 22 aprilie 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în forma iniţială, dar, datorită particularităţilor speţei, cauza nu a fost soluţionată până la declararea lor ca neconstituţionale.
Raportat la aceste date concrete ale speţei, Curtea de apel a apreciat că la momentul ingerinţei, reclamantul avea „o speranţă legitimă” de a obţine un bun, confirmată de legislaţia naţională şi o practică judiciară bine definită.
S-a mai reţinut că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Or, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că „violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă exista o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite";.
Mai mult, chiar Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară , s-ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile,creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În concluzie, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale litigiilor în curs ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României. Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecata.
Pe fondul cauzei, raportat la criteriile prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi anume: perioada de închisoare executată de 1 an şi 6 luni, suferinţele şi ororile suportate în închisorile comuniste, ce au fost de natură să lezeze onoarea, demnitatea, libertatea de gândire şi conştiinţă, respectul de sine, şi au şubrezit sănătatea reclamantului, persecuţiile ulterioare la care a fost supus, reparaţiile pecuniare de care a beneficiat pe timpul vieţii, acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, precum şi celelalte drepturi acordate în baza acestui act normativ, instanţa apreciază că suma de 1.600 euro (contravaloarea în lei la data plăţii), alături de recunoaşterea publică a persecuţiilor şi suferinţelor la care a fost supus autorul, reprezintă o „reparaţie echitabilă”, în sensul practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamante şi de pârât.
Recurentele-reclamante au criticat decizia atacată sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate pentru suferinţele îndurate de autorul lor, care au condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputaţia, încrederea acordată în societate.
Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
La termenul de judecată din 15 iunie 2012, Înalta Curte a pus în discuţie chestiunea de ordine publică referitoare la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Instanţele de fond au reţinut în fapt, faţă de probele administrate, că prin sentinţa penală nr. 616 din 23 mai 1951 a Tribunalului Militar Galaţi reclamantul a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de uneltire contra ordinei sociale, prevăzută de art. 209 C. pen. şi art. 157 C. pen. După eliberarea din penitenciar deşi reclamantul a fost reabilitat prin sentinţa penală nr. 491/1974 a Judecătoriei Panciu, acesta a fost în continuare urmărit de organele de securitate, împrejurare ce rezultă din înscrisurile înaintate instanţei de C.N.S.A.S.
Situaţia de fapt astfel reţinută de instanţele de fond nu mai poate fi schimbată în prezenta cale de atac, faţă de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea celor reţinute în fapt de instanţele anterioare, în raport de probele administrate, ca urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Curtea de Apel s-a pronunţat cu prioritate asupra motivului de ordine publică vizând incidenţa în cauză a declarării ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fără a ţine seama de dispoziţiile art. 7 din acelaşi act normativ.
Astfel este necesar a se stabili prioritatea de soluţionare a celor două aspecte vizând ordinea publică, respectiv între incidenţa dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009 şi incidenţa în cauză a declarării ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Constatând că în analiza controlului judiciar cu care a fost învestită, în speţă are prioritate incidenţa dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009, întrucât nu se poate pune în discuţie cererea de acordarea a daunelor morale decât în situaţia în care instanţa de judecată este legal sesizată, respectiv dacă se verifică că reclamantul are dreptul de a solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare a uneia dintre cele două categorii de nedreptăţi luate de regimul politic comunist asupra persoanelor care i s-au împotrivit, definite ca atare de dispoziţiilor art. 1, 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009.
În plan secund, dacă s-a stabilit îndreptăţirea reclamantului la beneficiul Legii nr. 221/2009 se poate analiza posibilitatea acordării daunelor morale din perspectiva efectelor pe care le produce în speţă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1338 din 21 octombrie 2010.
În consecinţă, Înalta Curte va examina dacă, faţă de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 221/2009, acest act normativ este incident în cauza de faţă.
Conform art. 7 din Lege, „Prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii şi persoanelor condamnate pentru că au desfăşurat o activitate de promovare a ideilor, concepţiilor sau doctrinelor rasiste şi xenofobe, precum ura sau violenţa pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase şi inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie”.
Mişcarea legionară a fost, în esenţă, o organizaţie de orientare naţionalist fascistă, cu caracter mistic religios, violent anticomunist, dar, printre altele, şi antisemit.
În consecinţă, nu se poate considera că măsurile aplicate reclamantului pentru activitatea desfăşurată în regimul trecut au caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi nici nu dau dreptul la măsurile reparatorii stabilite de această lege.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., că recursul pârâtului se dovedeşte a fi fondat.
Recursul declarat de reclamante este nefondat.
Astfel, în raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamante privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora nu are temei de drept.
În consecinţă, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamant, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 93/A din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că schimbă în tot sentința civilă nr. 399 din 3 iunie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă.
Respinge în tot acțiunea formulată de reclamant, ca nefondată.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele T. (fostă P.) T. şi T.E. împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4504/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4507/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
