ICCJ. Decizia nr. 4508/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4508/2012
Dosar nr. 2210/91/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia civilă, reclamanta M.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să fie obligat la plata sumei de 455.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său D.I. prin condamnarea politică la 7 ani închisoare dispusă prin sentinţa penală nr. 704/1951 a Tribunalului Galaţi pentru infracţiunea de uneltire, pedeapsă executată integral.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 771 din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin Deciziile nr. 1358, 1360 şi 1354 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, precum şi dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009. Având în vedere că potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile prin care s-au admis excepţiile de neconstituţionalitate sunt definitive şi obligatorii, instanţa a constatat că nu mai există temeiul juridic invocat de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 112/A din 18 mai 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa apelată şi a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 7.000 euro, cu titlu de daune morale.
În motivarea acestei soluţii, Curtea de Apel a reţinut că principala problemă juridică ce se ridică în speţa de faţă este aceea de a se stabili în ce măsură reclamanta se mai poate prevala de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 în condiţiile în care Curtea Constituţională, după ce a declarat neconstituţională plafonarea despăgubirilor morale instituită prin O.U.G. nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituţionale şi prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce priveşte posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferinţele încercate de persoanele condamnate politic, soţiile acestora, precum şi de descendenţii acestora, până la gradul al doilea inclusiv (Decizia nr. 1358/2010).
Raportat la această împrejurare, generată de opţiunea Curţii Constituţionale, există în jurisprudenţă două opinii: prima dintre acestea susţine că după data publicării în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceste prevederi devin inaplicabile, chiar şi în situaţia în care a fost pronunţată o hotărâre în primă instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, (opinie îmbrăţişată, în speţă, de instanţa de fond) şi cea de-a doua opinie care susţine că decizia Curţii Constituţionale nu îşi produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanţei de fond, şi, cu atât mai puţin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanţă (opinie îmbrăţişată în speţă de reclamantă).
Curtea a apreciat că această a doua opinie este cea pe care este chemată să o urmeze în speţa de faţă în considerarea următoarelor argumente:
Reclamanta a promovat acţiunea de faţă la data de 08 iunie 2010, deci înainte de pronunţarea celor două decizii de neconstituţionalitate.
Faţă de această împrejurare, dat fiind faptul că în speţa de faţă este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, Curtea apreciază că se impune a se stabili, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, dacă la data publicării deciziilor mai sus menţionate, reclamanta aveau sau nu un „bun” sau, măcar, o „speranţă legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea de la Strasbourg a statuat în cauzele în care se reclama nerespectarea dreptului de proprietate că existenţa unor hotărâri prin care s-a dispus retrocedarea unui imobil constituie premisele pentru a aprecia că reclamantul dispunea de un „bun” la momentul la care se adresează, ulterior, instanţelor de judecată, în baza respectivei hotărâri.
Continuând raţionamentul pe firul logic expus de Curtea de la Strasbourg, în cauza Străin contra României, dacă o hotărâre judecătorească este apreciată ca legitimând existenţa unui bun în patrimoniul unei persoane, iar hotărârea respectivă se presupune, în mod logic, că a pus în operă anumite prevederi legale, aplicându-le unei situaţii de fapt date, atunci însăşi legii, adică actului juridic cu valoare normativă, trebuie să i se recunoască posibilitatea de a reprezenta măcar o reflectare a unei speranţe legitime, dacă nu chiar a unui bun, înţeles sub forma unei creanţe reprezentând contravaloarea prejudiciului moral.
Această speranţă legitimă nu poate fi înfrântă prin intervenţia unui act juridic care anulează efectul respectivei legi, în timpul judecăţii sau ulterior pronunţării unei hotărâri, fie ea chiar şi nedefinitivă.
A aprecia altfel, ar însemna să se creeze un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză. Or, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
În aceste condiţii, reţinând că reclamanta avea o „speranţă legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul 1, Curtea apreciază că pretenţiile acesteia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a autorului ei trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.
Textul art. 5 din actul normativ mai sus menţionat, în forma sa iniţială, permite o dezdăunare concretă, pecuniară a celor care au suferit condamnări sau care au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic ori a soţului sau descendenţilor acestora.
În aprecierea justeţii acordorii despăgubirilor la care se referă Legea nr. 221/2009 instanţa este obligată să verifice dacă într-adevăr solicitantul sau autorul său a suferit o condamnare politică sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind lipsită de relevanţă, din acest punct de vedere, împrejurarea că acesta a beneficiat anterior şi de prevederile Decretul-Lege nr. 118/1990 ori ale O.U.G. nr. 214/1999.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate cu titlu de daune morale, întrucât legea nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să poată fi cuantificat, daunele morale urmează a fi stabilite prin aprecierea consecinţelor negative suferite de cel în cauză, atât în plan fizic cât şi în plan psihic, a importanţei valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensităţii percepţiei consecinţelor vătămării şi a măsurii în care situaţia familială, profesională şi socială a celui în cauză a fost afectată.
Toate aceste criterii de apreciere a prejudiciului moral trebuie să respecte principiul rezonabilităţii şi al echităţii şi să corespundă cu prejudiciul real şi efectiv suferit de victimă, adică să respecte principiul proporţionalităţii.
În speţă, aşa cum rezultă din probele administrate la instanţa de fond, autorul reclamantei, D.I., a fost victima unei condamnări cu caracter politic, fiind condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare, fiind arestat la data de 03 ianuarie 1951 şi eliberat la data de 31 decembrie 1957 pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.
Reclamanta este fiica defunctului D.I., potrivit actelor de identificare depuse la dosar.
În perioada detenţiei defunctul a fost privat de libertate, fiind nevoit să se supună unui regim special de detenţie, adoptat de către agenţii statului român din acea perioadă pentru persoanele care erau condamnate pentru fapte considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acea vreme.
În acest sens, aşa cum rezultă din probele dosarului, defunctul, pe lângă privaţiunea de libertate specifică unui loc de detenţie, a fost supus unor violenţe fizice exercitate de agenţii statului, a avut un regim de alimentaţie şi un mediu de trai ce nu pot fi considerate ca fiind acceptabile sau rezonabile într-un loc de detenţie.
Este evident că anii de detenţie în care, fără îndoială, tatăl reclamantei a suportat tot felul de corecţii pe care, în prezent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului le apreciază ca fiind tratament inuman sau degradant, şi-au pus amprenta asupra defunctului şi asupra întregii familii, justificând, astfel, pe deplin concluzia că autorul reclamantei precum şi membrii familiei acestuia, inclusiv reclamanta, au suferit un prejudiciu moral, regimul de detenţie pe care defunctul a fost obligată să îl îndure fiind de natură a aduce atingere valorilor care definesc personalitatea umană şi care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea sa corporală, la demnitate, onoare, libertate de gândire şi de conştiinţă, ceea ce o îndreptăţeşte pe reclamantă, în calitate de fiică a acestuia, să solicite repararea acestui prejudiciu moral.
Raportat la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, având în vedere şi faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu destul de mulţi ani în urmă, în vreme ce cuantificarea acestuia se realizează în prezent, Curtea a apreciat că o sumă de 7.000 euro este deopotrivă suficientă şi îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de părţi.
I. Reclamanta a criticat decizia Curţii de Apel ca fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 1203 C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituţia României, privind neretroactivitatea legii civile, art. 1, art. 4 , art. 16 din Constituţie şi art. 14 din Convenţia Europenă a Drepturilor Omului.
Reclamanta susţine că prin respingerea acţiunii se creează discriminări faţă de persoanele care au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care le-au fost acordate despăgubiri, fiind încălcate drepturile consfinţite prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în primul rând cel reglementat de art. 14.
Reclamanta solicită majorarea cuantumului daunelor stabilite prin decizia curţii de apel până la limita solicitată prin acţiunea introductivă.
II. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Prin motivele formulate, pârâtul a criticat şi cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de apel, arătând că este nejustificat de mare.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ţinând seama de decizia nr. 12/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată nefondat recursul reclamantei, urmând a admite recursul pârâtului, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune modificarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titular a unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
În speţă însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea greşită a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate.
În raport de dezlegarea dată recursurilor, analiza criticilor formulate atât de reclamantă, cât şi de pârât, privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamantă, se va admite recursul pârâtului şi se va modifica decizia recurată în sensul respingerii apelului reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 112/A din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta împotriva sentinţei civilă nr. 771 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă, ca nefondat.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.I. împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4507/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4509/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
