ICCJ. Decizia nr. 4503/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4503/2012
Dosar nr. 50398/3/2009
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta Ş.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative, abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951-27 august 1955 prin decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951, conform art. 5 şi urm., din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1159 din 22 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, s-a admis în parte acţiunea, fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.000 euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
S-a constatat că reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, declarată ca atare de prevederile legale enunţate în acţiune – art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este deplin aplicabil în cauză, întrucât vizează dreptul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, dispusă faţă de părţile din dosar.
Prejudiciul nepatrimonial, invocat de reclamantă este incontestabil în cauză, iar în ce priveşte întinderea daunelor, instanţa de fond a avut în vedere consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, precum şi importanţa valorilor morale lezate, cât şi perioada de timp pentru care s-a dispus măsura administrativă, vârsta reclamantei şi împrejurarea că a beneficiat deja de anumite drepturi şi facilităţi în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Împotriva sentinţei primei instanţe au formulat apel părţile şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 377 A din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul reclamantei, a admis apelurile pârâtului şi al Ministerului Public, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut că în apel nu s-a contestat situaţia de fapt, respectiv măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu din zona frontierei de vest a reclamantei şi familiei sale, la 18 iunie 1951, în localitatea F., judeţul Galaţi, până la data de 27 august 1955 când au fost ridicate restricţiile prin decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 6100 din 27 iulie 1955, precum şi paguba suferită ca urmare a privării de libertate şi atingerea adusă onoarei, reputaţiei ca elemente ce determină obligaţia de reparare a prejudiciului produs.
Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data sesizării instanţei de fond de către reclamantă, reglementau dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, la lit. b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative, iar la lit. c) repunerea în drepturi în situaţia în care, prin hotărâre judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi ori degradarea militară.
Hotărârea de fond a fost pronunţată la data de 11 septembrie 2010, iar ulterior, prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a modificat cu referire la cuantumul despăgubirilor morale, prin stabilirea unei limite maxime a acesteia.
După intrarea în vigoare a acestui act normativ, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 publicată în M. Of. Partea I nr. 761/15.11.2010, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului şi a constatat că dispoziţiile menţionate sunt neconstituţionale.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie publicat în M. Of. al României Partea I nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare sunt neconstituţionale.
În legătură cu acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, Curtea a constatat că aceasta contravine art. 1 alin. (3) din Constituţie, în sensul că „reglementarea criticată încalcă şi normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată”.
Conform art. 147 alin. (1) din Constituţie „Dispoziţiile din lege (…) constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul (…) după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Rezultă că dat fiind efectul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale dispoziţiile legale declarate neconstituţionale nu mai pot constitui temei pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat de reclamantă.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Recurenta susţine că prin soluţia pronunţată sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Totodată, arată că potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, care au prioritate, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Aşadar, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.
Constatarea Curţii Constituţionale că Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1), este similară Decretului–Lege nr. 118/1990, cu consecinţele respective, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţe.
Prin aplicarea în cauza de faţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum şi Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi ţinând seama de decizia nr. 12/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamant în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Contrar susţinerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
În speţă însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate.
Recurenta a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să poată fi încadrate în acest motiv de nelegalitate.
În consecinţă, nefiind întrunite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Ş.A. împotriva deciziei civile nr. 377 A din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4502/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4504/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
