ICCJ. Decizia nr. 4502/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4502/2012
Dosar nr. 38405/3/2009
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 29 septembrie 2009, reclamantul B.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se oblige pârâtul la acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit de familia reclamantului compusă din 10 membri (părinţii şi cei opt copii) în urma condamnării tatălui său B.G. la 4 ani închisoare corecţională de către Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, Dosar nr. 2666/1953.
În motivare, reclamantul a arătat că în urma condamnării tatălui său au suferit prejudicii morale şi alţi membri ai familiei. Astfel, unul din fraţi nu a fost primit la înscrierea la concursul de admitere la Liceul din Babadag, iar altul deşi a fost declarat admis la concurs (chiar primul pe listă), ulterior a fost declarat respins, ambele situaţii pe motivul condamnării tatălui său.
A mai arătat faptul că până în prezent nici un membru din familia sa nu a primit vreo despăgubire conform Decretului-Lege nr. 118/1990 sau a O.U.G. nr. 214/1999 cu modificările şi completările ulterioare.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Reclamantul a formulat cerere precizatoare prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 1.000.000 euro (un milion euro), echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a arestării şi condamnării cu caracter politic a tatălui său, B.G. (zis şi G.), în intervalul 05 octombrie 1953-13 aprilie 1955, prin sentinţa nr. 574 din 12 mai 1954 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009.
În motivarea cererii precizatoare reclamantul a arătat că, prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a arestării şi condamnării cu caracter politic a tatălui său, B.G., în intervalul 05 octombrie 1953-13 aprilie 1955, reiese din suferinţele psihice, expunerea la dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată, de dezumanizare şi de afectare gravă a prestigiului şi a personalităţii sale morale.
La data de 02 februarie 2010 numiţii B.D., G.H., N.G., N.S., F.M. şi G.N. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu prin care au solicitat să fie obligat pârâtul să le plătească suma de 1.000.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a arestării şi condamnării cu caracter politic a tatălui, respectiv a bunicului intervenienţilor, B.G., în intervalul 05 octombrie 1953–13 aprilie 1955, conform dispoziţiilor art. 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009.
Intervenienţii au invocat aceleaşi motive de fapt ca şi reclamantul.
Prin încheierea din data de 30 martie 2010, Tribunalul a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1598 din 05 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea şi cererea de intervenţie în interes propriu şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului şi intervenienţilor suma de 1.500 euro la cursul de schimb valutar Băncii Naşionale a României din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul acestora.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că prin sentinţa penală nr. 574 din 12 mai 1954 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, numitul B.G. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare corecţională, pentru săvârşirea infracţiunii de agitaţie publică. Numitul B.G. a fost arestat, începând cu data de 05 octombrie 1953 şi pus în libertate la data de 13 aprilie 1955.
În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc condamnările cu caracter politic, în care este cuprinsă şi fapta prevăzută de art. 327 C. pen., pentru care a fost condamnat numitul B.G., faptă săvârşită după data de 06 martie 1945, precum şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Reclamantul şi intervenienţii îşi justifică calitatea procesuală activă şi dreptul de a solicita despăgubiri de pe urma defunctului G.B., din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei, rezultând că reclamantul B.V. şi intervenienţii B.D. şi G.N., având calitate de descendenţii fii ai numitului G.B., iar intervenienţii G.H., N.G., N.S. şi F.M., având calitatea de descendenţi de gradul II (nepoţi de fii şi fiice) ai defunctului.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a reţinut că anii de detenţie la care a fost condamnat numitul B.G. pe motive fundamentate pe criterii exclusiv politice, condamnare prezumată de drept ca având caracter politic, acestuia i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale – onoare, reputaţie – precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, respectiv relaţiile cu prietenii, apropriaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 1.500 euro echivalent în lei la data plăţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reclamantul B.V. şi intervenienţii B.D., G.H., N.G., N.S., F.M. şi G.N., precum şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 536 A din 20 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul pârâtului şi al Ministerului Public, a admis apelul reclamantului şi al intervenienţilor, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 1.500 euro către fiecare reclamant şi intervenient în parte, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut că la data formulării cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie în interes propriu era în vigoare Legea nr. 221/2009.
Aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la iniţiativa Statului Român.
După publicarea în M. Of. a Deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale (respectiv 15 noiembrie 2010, în M. Of. nr. 761), legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituţionalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010 şi intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din 26 noiembrie 2010), în care, la art. XIII, s-a prevăzut că: „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945–22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396/11.06.2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează (...) La art. 5 partea introductivă a alin. (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: Art. 5 – „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945–22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-a inclusiv, pot solicita instanţei prevăzută la art. 4 alin. (4) în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la (…)”, de asemenea, a fost modificat art. 5 alin. (2) cu privire la calea de atac şi a instanţei competente să o soluţioneze.
Din analiza acestor dispoziţii legale Curtea a constatat că legiuitorul a înţeles să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009, iar din modul de redactare al dispoziţiilor art. XIII ale Legii nr. 202/2010 rezultă cu claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) şi c) ale alin. (1), ca şi alin. (3), (4), (5), au rămas aceleaşi, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că „hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) şi b) sunt supuse recursului”, fiind eliminată astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluţionării acestor cereri.
În acest fel, legiuitorul a înţeles să respecte obligaţia constituţională prevăzută de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
Aplicând la speţă aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a pronunţat hotărârea apelată, prin care a acordat reclamantului şi intervenienţilor o sumă de bani cu titlu de despăgubiri civile (daune morale), ca urmare a condamnării cu caracter politic dispusă faţă de autorul acestora.
În baza probelor administrate în cauză, prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt, în sensul că prin sentinţa penală nr. 574 din 12 mai 1954 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, numitul B.G. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii de agitaţie publică.
Numitul B.G. a fost arestat în data de 05 octombrie 1953 şi pus în libertate la data de 13 aprilie 1955.
Infracţiunea pentru care a fost arestat şi condamnat autorul reclamantului şi al intervenienţilor, de agitaţie publică, prevăzută de art. 327 C. pen. al României de la 1936 în forma republicată în 1948 este menţionată expres în art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2099, ca fiind de drept condamnare cu caracter politic.
În analiza consecinţele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor reclamantului şi ale intervenienţilor principali, din perspectiva art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale şi art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, Curtea a considerat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acţiunii, pentru următoarele argumente:
1. Aplicarea în continuare a legii de drept substanţial de la data introducerii acţiunii nu contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi (definit în doctrină ca fiind acea regulă de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică şi situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi), deoarece în cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi – care să fi modificat/abrogat dispoziţiile legii vechi – ci de constatarea neconstituţionalităţii normei de drept invocate de către reclamant în susţinerea acţiunii.
În interpretarea dispoziţiilor din art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, care prevăd că deciziile Curţii Constituţionale au efect numai pentru viitor, coroborate cu principiile constituţionale ale neretroactivităţii legii şi asigurarea securităţii juridice, Curtea constată că norma juridică de drept substanţial cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (ce a fost declarată neconstituţională prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010) nu va rămâne fără efect şi pentru trecut, adică de la data introducerii acţiunii prin care reclamantul şi intervenienţii au invocat respectiva normă juridică, deoarece în acest caz s-ar pune problema retroactivităţii efectelor deciziilor de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate, respectiv al aplicării lor de la un moment anterior publicării în M. Of.
2. În al doilea rând, Curtea a arătat că, dacă s-ar constata faptul că acţiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, s-ar crea premisele unei situaţii discriminatorii pentru recurentul-reclamant - care, la fel ca orice altă persoană cu o situaţie identică cu a acestuia, a declanşat procedura judiciară permisă şi reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să constate că aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, cu consecinţe asupra finalităţii procesului, - prin raportare la situaţia altor persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiaşi temei juridic, au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior declarării neconstituţionalităţii normei juridice în discuţie.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia principiului nediscriminării a statuat constant că „orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă” (Marckx c. Belgiei, 1979).
De asemenea, art. 16 din Legea fundamentală instituie principiul egalităţii, care stabileşte că va fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Aplicând la cazul concret imperativul constituţional al respectării principiului egalităţii şi nediscriminării, în opinia Curţii, se ajunge la următoarea constatare:
1. Există un tratament juridic diferit ce se aplică unor persoane aflate în situaţii juridice egale.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau pentru luarea măsurilor administrative asimilate acestora este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, de gradul de operativitate a organelor judiciare, de anumite incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, de complexitatea cazului, de exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi de alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
2. Condiţia de a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă a acestui tratament juridic diferit.
În acord cu raţiunea pentru care Curtea Constituţională a constatat încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010, expusă în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea consideră că instituirea acestui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice cu caracter politic sau pentru măsurile administrative asimilate acestora, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, se face în funcţie de un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, astfel încât el nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Acest criteriu al duratei procesului şi al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv şi rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantului, ci de considerente ce ţin de organizarea şi gradul de încărcare al instanţei.
Ca urmare a constatării lipsei unei justificări obiective şi rezonabile pentru acest tratament juridic diferit, nu se mai pune problema analizei celei de-a treia condiţii pentru respectarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi al nediscriminării (aceea de a exista un raport de proporţionalitate între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite).
Principiul egalităţii armelor, ca o garanţie implicită a dreptului la un proces echitabil, semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unei instanţe, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces. Cu privire la principiul egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor fundamentale ale omului s-a statuat în sensul că intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
Or, aplicarea Deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale procesului de faţă - fapt ce ar avea drept consecinţă suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanşaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile şi previzibile - poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului, proces în care pârât este tot Statul, iar analiza constituţionalităţii legii a fost declanşată din iniţiativa acestuia.
La pronunţarea acestei decizii Curtea a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Crişan c. României (hotărârea din 27 mai 2003, cererea nr. 42930/98, publicată în M. Of. nr. 1.136/01.12.2004), dar şi cauza Satka şi alţii c. Greciei (hotărârea din 27 martie 2003), în care Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câştigat.
Cu privire la respectarea dreptului de acces la instanţă, Curtea a mai reţinut că, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, în patrimoniul reclamantului al intervenienţilor a luat naştere atât un drept procesual de a sesiza instanţa de judecată pentru a fi analizată pe fond cererea, cât şi vocaţia (aparţinând dreptului material) de a dobândi un drept de creanţă, constând în despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat.
Fiind vorba de o contestaţie ce poartă asupra unui drept subiectiv civil, cu caracter patrimonial, ambele drepturi (atât cel de natură materială, cât şi cel de natură procedurală) intră în sfera de protecţie a art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Golder vs. Marea Britanie, a învederat că dreptul de acces la justiţie poate fi limitat, însă aceste limitări trebuie să respecte următoarele principii: să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului şi să existe proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele specifice.
Or, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, dreptul procedural al reclamantului şi al intervenienţilor de a li se analiza pe fond cererea formulată a rămas golit de conţinut juridic. Prin urmare, dreptul de a sesiza instanţa de judecată şi dreptul de a îi fi analizată pe fond cererea (drepturi ce s-au născut în patrimoniul reclamantului şi al intervenienţilor odată cu promovarea prezentei acţiuni, înainte de publicarea în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale) sunt afectate în substanţa lor. De aceea, Curtea apreciază că, pentru respectarea dreptului fundamental al reclamanţilor şi al intervenineţilor de acces la justiţie, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi prin prisma garanţiilor procedurale oferite de textul convenţional, este obligatoriu ca instanţa de judecată să analizeze pe fond cererea de chemare în judecată formulată, respectiv cererea de intervenţie principală, şi să se pronunţe asupra temeiniciei acesteia.
Dimpotrivă, respingerea pe fond a acţiunii şi a cererii de intervenţie principală pe motiv că au rămas lipsite de temei juridic, ca urmare a pronunţării, pe parcursul procesului, a deciziilor Curţii Constituţionale, reprezentă o aplicare retroactivă a deciziilor Curţii Constituţionale, cu privire la cereri de chemare în judecată ce au fost formulate înainte de publicarea acestora în M. Of.
În consecinţă, Curtea a considerat că respingerea acţiunii formulate de reclamant, respectiv a cererii de intervenţie principală, pe considerentul că au rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii temeiului juridic pe parcursul procesului, ar veni în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât şi cu principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează, prin raportare la dreptul de acces la instanţă şi principiul egalităţii armelor, consacrate de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care a fost explicitat în jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că: intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de părţi şi de Ministerul Public.
Reclamantul şi intervenienţii au criticat decizia curţii de apel sub aspectul cuantumului daunelor morale susţinând că, în raport de suferinţele îndurate de tatăl lor, s-ar fi impus acordarea sumei solicitate prin acţiune.
Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
În subsidiar, recurenţii au criticat decizia instanţei de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantului şi intervenienţilor, susţinând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de instanţa de apel.
Examinând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public sunt fondate, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din 2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Aşa se cum susţine şi prin recursurile declarate de pârât şi de Ministerul Public, această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul şi intervenienţii nu erau titularii unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum de asemenea greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul şi intervenienţii s-ar găsi, dat fiindcă cererile lor nu erau soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de recurenţi pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cât priveşte criticile subsidiare formulate de aceiaşi recurenţi pe aspectul cuantumului daunelor morale, acestea au devenit inutil de analizat în condiţiile în care s-a reţinut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor morale.
În concluzie, raportat la criticile privind inexistenţa temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursul declarat de pârât va fi admis, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată în tot.
Recursul declarat de reclamant şi intervenienţi este nefondat.
Astfel, în raport de dezlegarea dată recursurilor pârâtului şi Ministerului Public, analiza criticilor formulate de reclamant şi intervenienţi privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamant, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 536A din 20 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în tot decizia atacată în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1598 din 5 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă în tot sentinţa apelată. Respinge acţiunea formulată de reclamantul B.V. şi cererea de intervenţie formulată de intervenienţii B.D., G.H., G.N., N.S., F.M., G.N., ca nefondate.
Respinge apelul declarat de reclamant şi intervenienţi, ca nefondat.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant şi intervenienţi împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4501/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4503/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
