ICCJ. Decizia nr. 4504/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4504/2012
Dosar nr. 39/102/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1602 din 5 octombrie 2010, Tribunalul Mureş, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul C.I. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă a constatat caracterul politic al măsurii administrative a strămutării acestuia în perioada mai 1953–iunie 1959, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei reprezentând echivalentul în lei a sumei de 7.200 euro, stabilită potrivit cursului de schimb practicat de Banca Naţională a României la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale cauzate în urma aplicării măsurii administrative a strămutării, a constatat caracterul politic a măsurii desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului prin dispoziţia nr. 70/1986 a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei reprezentând echivalentul în lei a sumei de 12.000 euro, stabilită potrivit cursului de schimb practicat de Banca Naţională a României la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale cauzate în urma aplicării măsurii administrative a desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului şi a respins restul pretenţiilor formulate de reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, din probele administrate în cauză, că în luna mai 1953 familia reclamantului a fost evacuată din locuinţa pe care o avea în localitatea G. şi a fost mutată într-o altă locuinţă, în aceeaşi localitate, unde a avut domiciliu obligatoriu până în luna mai 1959. Ulterior, în anul 1988 reclamantului i s-a desfăcut contractul de muncă (acesta lucrând ca profesor la şcoala generală din G.), întrucât şi-a manifestat dorinţa de a pleca din ţară, oferindu-i-se un post de profesor în Ungaria.
Raportat la prevederile art. 3 şi 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, instanţa a apreciat că măsura administrativă luată împotriva familiei reclamantului a avut caracter politic, fiind luată în scopul îngrădirii drepturilor şi libertăţilor economice şi sociale a familiei, care era considerată înstărită şi un posibil opozant al regimului. Măsura desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului a fost considerată tot o măsură cu caracter politic, determinată de intenţia reclamantului de a pleca din ţară, chiar dacă aparent aceasta a fost motivată de „necorespunderea profesională” a acestuia. O asemenea motivare nu are nicio legătură cu realitatea, la dosar existând suficiente dovezi din care rezultă că activitatea profesională anterioară a reclamantului a fost apreciată.
Prima instanţă a avut în vedere faptul că probele administrate au dovedit încălcări ale valorilor fundamentale ale fiinţei umane, ocrotite prin art. 22 din Constituţia României. Reclamantului şi membrilor familiei sale li s-au încălcat dreptul la libertate fizică şi psihică, dreptul la instruire, dreptul la muncă, atingeri care în temeiul prevederilor art. 998 şi 999 C. civ. justifică o reparaţie morală. La aprecierea cuantumului daunelor morale solicitate de reclamant, instanţa a avut în vedere că aceste încălcări au fost urmate de consecinţe asupra vieţii sociale şi profesionale a acestuia.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 69/A din 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamant a despăgubirilor pentru daunele morale cauzate, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
În motivarea acestei soluţii, faţă de dispoziţia primei instanţe, de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, Curtea a reţinut că prin prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a prevăzut posibilitatea acordării unor astfel de despăgubiri persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, care au modificat prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi au stabilit cuantumul maxim al despăgubirilor ce puteau fi acordate pentru prejudiciul moral, au fost declarate neconstituţionale.
Totodată, prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituţionale şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.
Sub acest aspect trebuie avut în vedere că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate neconstituţionale îşi încetează efectele în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În speţă, cererea formulată de reclamant cu privire la despăgubiri ar trebui analizată prin prisma prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă trebuie menţionat că în intervalul de 45 de zile la care s-a făcut referire mai sus nu a fost adoptat nici un act normativ prin care prevederile declarate neconstituţionale să fie puse în acord cu Constituţia.
În acest context, termenul de 45 de zile fiind împlinit, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care au fost declarate neconstituţionale, şi-au încetat efectele.
Totodată, trebuie precizat că potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.
Faţă de obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot constitui în prezent temei juridic pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, ca măsuri reparatorii în favoarea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Ca atare, Statul Român nu mai poate fi obligat la plata unor astfel de despăgubiri în favoarea reclamantului.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant şi de pârât.
Recurentul-reclamant a criticat decizia atacată sub aspectul greşitei aplicări a deciziilor Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, susţinând că în speţă este aplicabilă legea aflată în vigoare la data formulării acţiunii.
Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice susţine că instanţa de apel nu a arătat motivele pe care se sprijină soluţia de menţinere a dispoziţiilor sentinţei primei instanţe privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva reclamantului.
În susţinerea acestei critici, recurentul-pârât a arătat că legiuitorul a prevăzut că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 din Legea nr. 221/2009, pot solicita instanţei să constate caracterul politic al acestor măsuri, însă cu condiţia aplicării art. 1 alin. (3). Or, în speţă, reclamantul nu a făcut dovada faptului că măsura administrativă a fost dispusă urmare săvârşirii unor infracţiuni din motive politice, prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Deşi a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispusă împotriva reclamantului, instanţa de apel nu a analizat şi motivat dacă această măsură a fost dispusă urmare săvârşirii unor infracţiuni din motive politice, prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
I. Cu privire la recursul reclamantului:
În cadrul acestui recurs s-a invocat aplicarea greşită la speţă a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010.
Criticile formulate în acest sens de reclamant sunt nefondate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamant în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Contrar susţinerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecinţa respingerii petitului privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiat.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, criticile reclamantului nu pot fi primite, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat şi, contrar susţinerilor reclamantului, acesta nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pentru considerentele expuse, recursul reclamantului este nefondat şi urmează a fi respins ca atare.
II. Cu privire la recursul pârâtului:
Critica pârâtului privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 este fondată.
Conform acestor dispoziţii, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplica in mod corespunzător.
Măsura administrativă la care a fost supus reclamantul împreună cu familia sa, întrucât ar fi fost considerat chiabur, nu face parte dintre cele prevăzute de legiuitor, prin art. 3 din Legea nr. 221/2009, care atrag calificarea de măsură administrativă cu caracter politic.
De asemenea, măsura la care a fost supus reclamantul, împreună cu familia sa, nu poate fi calificată nici judecătoreşte ca fiind o măsură cu caracter politic.
Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 permite instanţei de judecată să constate caracterul politic al unei măsuri administrative, pentru alte fapte decât cele prevăzute de art. 3, dacă sunt întrunite condiţiile art. 1 alin. (3) din lege.
Or, potrivit acestui din urmă text, constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Rezultă că, numai faptele penale săvârşite într-unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 permit instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării, ceea ce nu este cazul în speţă.
Astfel, scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 sunt:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) militarea pentru democraţie şi pluralism politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Reclamantul nu a săvârşit o faptă penală într-unul din scopurile enumerate.
Astfel, urmează a se reţine că instanţa de apel a stabilit, în mod greşit, că reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente pe acest aspect - art. 4 alin. (2) cu referire la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, raportat la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Prin urmare, pe acest aspect, decizia recurată apare ca fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, impunându-se a fi reformată în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului, deci şi a petitului privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a strămutării reclamantului în perioada mai 1953–iunie 1959 şi al măsurii desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului prin dispoziţia nr. 70/1986 a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş.
Având în vedere considerentele prezentate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârât şi se va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că se va schimba în tot sentinţa, respectiv se va respinge şi capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative a strămutării reclamantului în perioada mai 1953–iunie 1959 şi al măsurii desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului prin dispoziţia nr. 70/1986 a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş împotriva deciziei nr. 69/A din 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Modifică în parte decizia recurată. Schimbă în tot sentinţa civilă nr. 1602 din 5 octombrie 2010 a Tribunalului Mureş, secţia civilă. Respinge şi capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative a strămutării reclamantului în perioada mai 1953–iunie 1959 şi la constatarea caracterului politic al măsurii desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului prin dispoziţia nr. 70/1986 a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4503/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4505/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
