ICCJ. Decizia nr. 4509/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4509/2012
Dosar nr. 2724/30/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2746/PI din 18 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual active invocată de pârât; au fost admise în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii M.I., M.E. şi M.O. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul M.A.-G. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş; a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor şi intervenientului în interes propriu, în solidar, suma de 9.000 euro, reprezentând despăgubiri ce i se cuvin pentru prejudiciul moral suferit de părinţii lor M.I. şi M.I. şi suma de 2.000 euro pentru prejudiciul suferit de bunicul patern M.S.; au fost respinse în rest cererile.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamanţii în calitate de descendenţi de gradul I ai părinţilor lor M.I. şi M.I., respectiv descendenţi de gradul II ai bunicului patern M.S. şi în nume propriu, au chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timis, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata către reclamanţi a cotei de 3/4 din suma de 50.000 euro pentru fiecare dintre părinţi, precum şi pentru bunicul patern, ori echivalentul în lei, la cursul Băncii Naşionale a României RON/euro de la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către aceştia cu ocazia deportării.
În motivare, au arătat că părinţii şi bunicul patern au fost supuşi măsurii administrative cu caracter politic, constând în dislocarea lor şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în localitatea F.N., măsura luata în baza deciziei Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951, astfel cum rezultă din adresa emisă de Ministerul de Interne, din 07 decembrie 2000.
Această deportare a marcat întreaga viaţă a părinţilor şi a bunicului lor. Sunt de notorietate condiţiile inumane în care toţi cei că ei erau obligaţi sa părăsească gospodăria, luându-şi doar strictul necesar şi aflându-se sub paza militară, momentele umilitoare pe care le-au trăit fiind transportaţi în vagoane de animale-vestitele bouvagoane - până la destinaţie, în localitatea Frumusita Noua şi continuând cu traiul mizer şi condiţiile inumane de viaţă care li s-au oferit în locul unde au fost nevoiţi să trăiască pentru aproape 5 ani de zile.
Toată perioada de deportare a reprezentat o luptă pentru supravieţuire, marcată de lipsa acută a apei, a lemnelor de încălzit, de boli, de hrană insuficientă, de supraveghere strictă, de frig, zăpada şi viscol, de nesiguranţă, de muncă istovitoare pentru a avea dreptul la raţia de pâine şi pentru a asigura copiilor hrană.
Momentele grele au continuat şi la întoarcerea acasă, în satul natal, acolo unde umilinţele, greutăţile şi probabil aspectul cel mai periculos pentru psihicul lor, spaimă pentru zilele ce urmau sa vina, au continuat, fiind de notorietate condiţiile în care toţi care fuseseră deportaţi îşi găseau casele goale, fără mobilier, cu toate gospodăria răvăşită, cu toată agoniseala până la momentul deportării distrusă sau confiscată.
Reclamanţii au susţinut că, în urma acestei deportări de 5 ani, antecesorii lor au fost împiedicaţi să-şi dezvolte în condiţii corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp util un statut corespunzător aşteptărilor lor. Lipsirea de libertate de mişcare datorată acestei deportări din motive politice a avut repercusiuni şi în planul vieţii lor private, inclusiv după întoarcerea acestora la domiciliu, fiindu-le afectate viaţa familială, imaginea şi sursele de venit.
Pârâtul Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, a invocat lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor în ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea daunelor morale pentru antecesorii familiei.
Numitul M.A.-G. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, arătând că este descendent de gr. I al numiţilor M.I. şi M.I. şi descendent de gr. II al bunicului patern M.S., alături de ceilalţi 3 fraţi ai săi, reclamanţi în prezenta cauză, solicitând admiterea acţiunii, în sensul că şi el să beneficieze de cota legală care îi revine din despăgubirile care vor fi acordate pentru părinţii, respectiv bunicul său.
În pronunţarea soluţiei sale, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Având a analiza excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor, invocată de pârât, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a reţinut că Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât şi, după decesul acestor persoane, soţului sau descendenţilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv (însă pentru suferinţa îndurată de primele şi pentru recompensarea într-o oarecare măsură a aceloraşi persoane), în speţă, constatându-se că reclamanţii acţionează pentru prejudiciul suferit de părinţii lor şi respectiv bunicul lor patern, legea conferindu-le calitate procesuală activă.
Pe fond, instanţa a reţinut că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamanţi şi de intervenientul în interes propriu se grefează pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e), deoarece părinţii şi bunicul lor patern au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu - în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce le legitimează calitatea de a pretinde reparaţii conform Legii nr. 221/2009.
Cum, dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanţii şi intervenientul în interes propriu au optat pentru despăgubiri morale, prevăzute de art. 5 lit. a), se observă că dispoziţiile legale menţionate prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Legiuitorul nu a stabilit şi criterii de individualizare, însă prin O.U.G. nr. 62/2010 stabileşte expres limita maximă de cuantificare a acestora, în funcţie de categoria de persoană îndreptăţită care se adresează instanţei.
Suma de bani fixată ca echivalent bănesc are scopul, nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor, respectiv împrejurarea că părinţii şi bunicul patern al reclamanţilor şi al intervenientului în interes propriu au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Împotriva sentinţei au declarat apeluri reclamanţii, intervenientul şi pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 929 din 8 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamanţilor şi intervenientului, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii şi a cererii de intervenţie în interes propriu.
În motivarea acestei soluţii, Curtea de Apel a reţinut că reclamanţii şi intervenientul şi-au întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Tot Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituţionale prevederile art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (şi) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.
Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie.
În consecinţă, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanţi şi-a încetat efectele juridice.
Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanţei şi pronunţării unei hotărâri şi că art. 147 alin. (4) din Constituţie dispune că deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor.
Se observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat – cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri şi destinatarul acestui beneficiu.
Pe de altă parte, constatarea neconstituţionalităţii sus-menţionatelor norme are efect de la data adoptării legii (şi, respectiv, a ordonanţei) şi, după cum s-a arătat, nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanţă cu Constituţia (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituţionalităţii normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părţi.
În fine, un alt argument în favoarea reţinerii incidenţei în cauză a sus-menţionatelor decizii ale Curţii Constituţionale îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situaţia în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză şi a declarat neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă.
În concluzie, în cauză sunt respectate dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.
Lipsa obligaţiei statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ş.a. contra Germania, Hotărârea din 02 februarie 2010 din cauza Klaus şi Iouri Kiladzec contra Georgia), fiind important ca prin lege să se acorde o satisfacţie de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste, cât şi într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Potrivit celor anterior expuse, reclamanţii nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţie, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească definitivă pe care o puteau executa.
Faptul că statul nu are, potrivit obligaţiilor pozitive impuse de convenţie, decât obligaţia de protecţie a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici şi un interes patrimonial existent şi suficient de caracterizant), iar nu şi obligaţia de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamanţi şi de intervenient, care au criticat-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Recurenţii susţin că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 contravine art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, impune respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzice, în principiu, intervenţia legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă";, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim"; sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat"; (cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979).
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, apreciem că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În esenţă, recurenţii susţin că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice născute după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituţionale, iar aplicarea acesteia prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, instanţa fiind obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
Intimatul-pârât a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi ţinând seama de decizia nr. 12/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamanţi în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Contrar susţinerilor recurenţilor, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar recurenţii nu erau titulari ai unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenţii s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
În speţă însă, drepturile pretinse de recurenţi nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate.
În consecinţă, nefiind întrunite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanţi şi de intervenient vor fi respinse ca nefondate, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii M.I., M.E., M.O. şi de intervenientul în interes propriu M.A.-G. împotriva deciziei nr. 929 din 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4508/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4510/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
