ICCJ. Decizia nr. 4525/2012. Civil
| Comentarii |
|
Reclamanta Agenția Domeniilor Statului București a chemat-o în judecată pe pârâta SC V.S. SRL București, pentru a fi obligată la plata sumei de 168.202,82 RON reprezentând contravaloarea folosinței suprafeței de 192,53 ha teren agricol, arătând că pârâta a exploatat această suprafață fără titlu, reclamanta deținând terenul în proprietate conform Legii nr. 268/2001.
Prin sentința civilă nr. 920/ PI din 10 mai 2011, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu de instanța de judecată, respingând acțiunea.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că reclamanta a solicitat lipsa de folosință aferentă perioadei 02 octombrie 2003 și 13 iunie 2007, că potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 167/1958 dreptul la acțiune se prescrie în termen de trei ani și cum acțiunea a fost introdusă la 17 decembrie 2010, după împlinirea a trei ani de la ultima zi a perioadei pentru care a solicitat despăgubiri, acțiunea este prescrisă.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii a fost respins prin decizia civilă nr. 270 din 06 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.
Examinând motivele de apel, precum și pe cele invocate din oficiu cu privire la aspectele de ordine publică, instanța de apel a apreciat hotărârea primei instanțe ca fiind temeinică și legală, nefiind justificate susținerile apelantei referitoare la incidența în cauză a art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002, situație în care s-ar aplica termenele speciale de prescripție și la nașterea dreptului la acțiune.
în motivarea soluției, instanța de apel a făcut distincția între creanțele fiscale și cele bugetare și, față de raportul juridic dintre părți, a apreciat corect că lipsa de folosință vizează un raport juridic civil, și că suma pretinsă cu titlu de despăgubiri are natura juridică a unui venit al bugetului de stat, conform art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002, neputând fi calificată ca o creanță fiscală, în sensul art. 91 din O.U.G. nr. 92/2003 întrucât între părți nu s-a încheiat un raport juridic de drept fiscal, ci un raport de drept civil, astfel că prestațiile la care reclamanta pretinde că se putea să fie obligată pentru folosirea fără drept a terenului agricol sunt supuse dreptului comun, inclusiv asupra aspectului prescripției extinctivă.
Sumele pretinse pentru repararea prejudiciului își află izvorul într-un fapt ilicit - îmbogățirea fără justă cauză, izvor de obligații civile și care este guvernat de norme de drept privat, iar creanța fiscală își are izvorul în raporturi juridice fiscale guvernate de acte normative de drept public.
A mai reținut instanța, că pentru realizarea unei creanțe fiscale în sensul O.U.G. nr. 92/2003, titlul executoriu se obține în condițiile art. 141 C. proc. fisc. și prin urmare împrejurarea că veniturile obținute dintr-o actio de in rem verso reprezintă venituri la bugetul de stat, este lipsită de relevanță sub aspectul calificării creanței, neavând importanță nici schimbarea regimului de finanțare al reclamantei ca instituție finanțată integral de la bugetul, (H.G. nr. 1503/2009 adoptată prin Legea nr. 329/2009) creanța rămânând supusă dreptului comun.
în acest context, instanța de apel a reținut că incidente în speță sunt dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, raportate la art. 8 din același decret, fiind aplicabilă regula specială a începutului dreptului la acțiune în ipoteza răspunderii civile pentru fapte ilicite și cazurile asimilate, potrivit căreia prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, dispoziții care se aplică și în cazul îmbogățirii fără justă cauză, nefiind incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) din același act normativ și art. 1886 din vechiul C. civ.
Cum reclamanta nu a făcut dovada că momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care a cauzat-o sau momentul obiectiv (determinat judecătorește) al datei la care trebuia să cunoască aceste elemente, se situează în interiorul termenului de trei ani anteriori introducerii acțiunii, instanța de apel a apreciat hotărârea ca fiind temeinică și legală.
împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, solicitând modificarea în tot a deciziei atacate, admiterea apelului, schimbarea sentinței în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune și admiterea acțiunii, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 299 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului a arătat că în cauză au fost îndeplinite condițiile pentru intentarea actio de in rem verso și că instanța a ignorat susținerile sale privind aplicarea în speță a art. 8 alin. (3) din O.U.G nr. 147/2002, cu referire la termenele speciale de prescripție, în condițiile în care veniturile încasate se fac venit la bugetul de stat, instituția fiind finanțată integral din venituri de la bugetul statului.
în susținerea aplicării termenelor speciale a făcut referire la Legea nr. 500/2002 art. 2 pct. 7 care definește bugetul general consolidat și a motivat nelegalitatea deciziei și sub aspectul pronunțării acesteia cu încălcarea prevederilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, susținând că dreptul la acțiune nu s-a născut, acțiunea având ca obiect pretenții și nu obligarea pârâtei la executarea obligației de plată a redevenței asumate printr-un contract, făcând referire la decizia nr. 165/2011 a Tribunalului Buzău.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevede că hotărârea atacată poate fi modificată dacă este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
în speță, recurenta vizează cea de-a doua ipoteză, susținând că instanța a încălcat prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicând greșit dreptul comun și calificând greșit actio de in rem verso ca având natură civilă, în condițiile în care incidente în cauză sunt Legea nr. 500/2002 art. 2 pct. 7, O.G. nr. 92/2003 art. 121, H.G. nr. 1503/2009,art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 și art. 1 alin. (2) C. proc. fisc.
Analizând motivele invocate, înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt nefondate, urmând a fi respinse, față de împrejurarea că instanța de apel corect a calificat acțiunea ca fiind de natură civilă, la baza ei stând un raport de drept civil, având ca izvor fapta ilicită a pârâtei de a folosi terenul reclamantei fără temei legal.
în condițiile în care folosința este reglementată de C. civ., iar acțiunea nu are ca obiect plata unor impozite sau taxe, corect instanța de apel a apreciat că natura juridică a creanței este civilă și nu fiscală, astfel că în mod corect au aplicat în speță dispozițiile art. 1,art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția de drept comun, nefiind aplicabile termenele speciale prevăzute de art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 și O.G. nr. 92/2003 care reglementează termenele de prescripție speciale de 5 ani referitoare la creanțele fiscale.
în acest context corect instanța de apel a tăcut distincția între creanțele fiscale și cele bugetare apreciind, față de raportul juridic dintre părți, că lipsa de folosință vizează un raport juridic civil, creanța neputând fi calificată ca o creanță fiscală în sensul art. 91 din O.U.G. nr. 92/2003 întrucât între părți nu s-a încheiat un raport juridic de drept fiscal ci, un raport de drept civil și că incidente în speță sunt dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, raportate la art. 8 din același decret, fiind aplicabilă regula specială a începutului dreptului la acțiune în ipoteza răspunderii civile pentru fapte ilicite.
în speță, având în vedere că obiectul acțiunii vizează pretenții izvorâte din fapta ilicită a pârâtei de a folosi terenul reclamantei tară temei legal, nu se justifică incidența dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, fiind aplicabilă regula specială a începutului dreptului la acțiune în ipoteza răspunderii civile pentru fapte ilicite și cazurile asimilate, potrivit căreia prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, dispoziții care se aplică și în cazul îmbogățirii fără justă cauză, cum corect a reținut instanța de apel.
Niciunul din motivele invocate nu vin în sprijinul demonstrării aplicării greșite a legii atât asupra calificării naturii juridice a acestuia, cât și asupra determinării termenului de prescripție, a momentului de la care acesta curge, în cauză neavând relevanță nici regimul de finanțare al instituției și nici faptul că suma solicitată cu titlu de contravaloare de folosință se face venit la bugetul statului, deoarece raporturile juridice din care sunt izvorâte pretențiile sunt raporturi de drept civil și nu fiscal, creanța fiind calificată de izvorul raporturilor juridice dintre părți.
Constatând că acțiunea reclamantei vizează o creanță civilă supusă reglementării prescripției prevăzută de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, și că reclamanta nu a făcut dovada că momentul cunoașterii pagubei se situează în intervalul de trei ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, înalta Curte a constat că hotărârea atacată era legală, la adăpost de orice critică, împrejurare față de care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul reclamantei s-a respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4539/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4528/2012. Civil → |
|---|
