ICCJ. Decizia nr. 4587/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4587/2012
Dosar nr. 3177/118/2009
Şedinţa publică din 19 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea precizată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, la data de 30 mai 2008, reclamanţii V.I. şi V.A. au chemat în judecată pârâţii S.R. prin M.F.P. şi M.C. prin P., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că titlul statului nu a fost legal constituit, cu respectarea exigenţelor din art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi să fie obligaţi pârâţii să le restituie în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, str. Dragoslavelor, preluat abuziv de către stat în temeiul Decretului nr. 223/1974.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că au cumpărat imobilul în litigiu în anul 1980. Ulterior dobândirii, acesta a fost trecut în proprietate statului prin decizia nr. 388 din 4 septembrie 1984 a Consiliului Popular al Municipiului Constanta, în temeiul Decretului nr. 223/1974. Reclamanţii au susţinut că titlul lor de proprietate nu a fost desfiinţat şi a fost trecut imobilul în proprietatea statului în mod nelegal, urmând ca instanţa de judecată să stabilească valabilitatea preluării imobilului.
În drept, reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile art. 480 C. civ.
Judecătoria Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 21498/2008, a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, reţinând criteriul valoric de aşezare a competenţei instanţelor judecătoreşti.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Constanţa sub nr. 3177/118/2009.
La termenul din 26 mai 2009, reclamanţii şi-au precizat cererea de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv şi al obiectului cererii de chemare în judecată.
Pârâtul M.C. a invocat în apărare excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţie soluţionată în sensul respingerii, la termenul din 15 iunie 2009. Motivele avute în vedere de către instanţă la deliberare au fost expuse în încheierea de şedinţă întocmită cu acea ocazie.
Pârâtul S.R. a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive în raport de prevederile H.G. nr. 113/1992, H.G. nr. 34/2009 şi ale Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.
Prin sentinţa civilă nr. 1034 din 19 octombrie 2009, Tribunalul Constanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a S.R. şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare invocate de către pârâtul M.C.
A admis acţiunea reclamanţilor, iar pârâţii S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa şi M.C. au fost obligaţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Constanţa, str. Dragoslavelor.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că S.R. are calitate procesual pasivă în prezenta cauză, întrucât bunul a fost preluat iniţial de către stat în baza Decretului nr. 223/1974, iar acţiunea în revendicare implică o operaţiune de comparare a titlurilor exhibate de toate părţile interesate, iar statul care a fost autorul etatizării, trebuie să răspundă pentru prejudiciul creat reclamanţilor.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că locuinţa în litigiu a fost proprietatea reclamanţilor, iar prin decizia administrativă nr. 388/1984 emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974, după părăsirea ţării de către reclamanţi, bunul a fost preluat de stat, iar ulterior, a fost inventariat în patrimoniul Municipiului Constanţa.
În condiţiile în care preluarea bunului s-a făcut fără plata vreunei despăgubiri, iar Decretul nr. 223/1974 constituia un act abuziv, neconform Constituţiei ţării şi tratatelor internaţionale la care România era parte, prima instanţă a reţinut că trecerea în proprietatea statului a fost abuzivă, situaţie în care nici S.R. şi nici M.C. nu pot opune un titlu valabil, preferabil celui exhibat de reclamanţi.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa şi M.C. prin P.
Prin decizia civilă nr. 18/ C din 3 februarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, pârâţii M.C. prin P. şi S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanţa, criticând-o sub aspectul respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, respectiv a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S.R.
Prin decizia civilă nr. 6357 din 25 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, găsind întemeiate recursurile declarate, a casat decizia nr. 18/ C din 03 februarie 2010, a Curţii de Apel Constanţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În considerentele deciziei de casare, Înalta Curte a stabilit că cererea de restituire a imobilului, formulată de reclamanţi pe calea dreptului comun fără ca anterior să fi exercitat vreun alt demers în acest sens, a fost tranşată în mod nelegal de către instanţa de apel, care a interpretat eronat dispoziţiile legale incidente, fără a analiza fondul pretenţiilor deduse judecăţii şi în raport de dezlegarea dată prin recursul în interesul legii pronunţat cu privire la această chestiune prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea a conchis că instanţa de apel nu a analizat în niciun fel pretenţiile reclamanţilor în raport de dispoziţiile obligatorii ale deciziei în interesul legii sus-amintite, motiv pentru care a dispus casarea pentru ca instanţa de apel „să stabilească pe deplin împrejurările speţei”.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 301/ C din data de 18 mai 2011, a admis apelul pârâtului M.C., prin primar, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea în revendicare, ca inadmisibilă; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Constanţa.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că problema supusă dezbaterii instanţei este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat şi Codul civil, ca lege generală, invocat de către reclamanţi ca temei al cererii lor de restituire a imobilului din Constanţa, str. Dragoslavelor.
Susţine apelantul M.C. că, în condiţiile în care prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate toate situaţiile de preluare a imobilelor de către stat şi de reparare a prejudiciilor produse pentru toate categoriile de imobile, persoana interesată nu mai poate să aleagă între această cale specială şi calea dreptului comun, ceea ce face inadmisibilă acţiunea în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Această susţinere este reală, în primul rând pentru că un drept subiectiv, cum este şi dreptul de proprietate, nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiuni distincte, ci numai prin una singură. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nicio acţiune în revendicare contra unităţii deţinătoare, odată cu intrarea ei în vigoare, pentru că, instituind obligaţia efectuării procedurii administrative directe contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui „cumul” de acţiuni.
Apoi, nu se poate reţine că, în condiţiile în care imobilul a fost preluat prin Decizia nr. 388 din 04 septembrie 1984 a Consiliului Popular al judeţului Constanţa, reclamanţii şi-au păstrat dreptul de proprietate, aşa cum dispunea art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru că prin chiar acest text se prevede in terminis că nerespectarea termenului de 6 luni, prelungit ulterior cu încă 6 luni, pentru trimiterea notificării „atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”. Aceeaşi sancţiune se aplică şi în cazul reclamanţilor care nu au formulat nicio notificare în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nici o altă acţiune de restituire a apartamentului anterior intrării în vigoare a acestei legi.
În fine, din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condiţiile dreptului comun, respectiv acţiunea în revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparaţie care să stabilească modalitatea, termenele şi condiţiile de restituire a acestora.
Curtea de apel a arătat că, odată adoptată o lege de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condiţiile legii respective.
Instanţa nu ar putea reţine că prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii reclamanţilor li se încalcă dreptul de acces la justiţie prin refuzul de a li se primi cererea de restituire a imobilului pe calea dreptului comun.
Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nu este un drept absolut, C.E.D.O. statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Câtă vreme persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Instanţa de apel a reţinut că, în privinţa accesului efectiv, reclamanţii nu au pretins că au notificat unitatea deţinătoare în procedura administrativă prevăzută obligatoriu de Legea nr. 10/2001 şi că nu li s-a răspuns ori că s-a stabilit într-o procedură anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 că titlul prin care statul deţine bunul reclamanţilor este unul nevalabil, recunoscându-se în acest fel, retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanţilor.
Prevederile Legii nr. 10/2001 stabilesc o procedură obligatorie, dar şi termene anume care trebuie respectate, termene succesiv prelungite, de unde şi importanţa lor, şi a căror nerespectare atrage decăderea din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii.
De asemenea, s-a constatat că dreptul de proprietate al reclamanţilor nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să îi îndreptăţească, în prezent, să invoce dreptul lor ori o speranţă legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., să poată fi valorificat pe calea dreptului comun.
În lipsa recunoaşterii dreptului de proprietate nu se poate reţine că, prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare, instanţa i-ar lipsi pe reclamanţi de proprietatea lor, perpetuând în acest fel abuzul comis prin preluare.
De altfel, în Cauza P. contra României, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă.
Inadmisibilitatea nu constituie o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, ci numai un mijloc de disciplinare procesuală a părţilor, care trebuie să aleagă calea prevăzută de lege pentru a-şi valorifica dreptul.
În cauză, nu se poate reţine că reclamanţii nu au avut nicio posibilitate de a se adresa unei instanţe şi nici faptul că dreptul lor de acces la o instanţă ar fi afectat în substanţa sa, întrucât, aşa cum s-a arătat, puteau urma procedurile judiciare după parcurgerea procedurii administrative.
În ceea ce priveşte apelul S.R., s-a reţinut că, în esenţă, reclamanţii au criticat preluarea abuzivă de către stat a imobilului lor, ceea ce face ca, în raportul juridic dedus judecăţii prin această încălcare, S.R. să fie cel care justifică participarea procesuală pasivă, fiind emitentul actului normativ considerat abuziv de către reclamanţi.
De asemenea, instanţa de apel a arătat că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., S.R. trebuie privit în mod unitar, inclusiv prin prisma entităţilor administrative teritoriale şi al organelor administraţiei publice descentralizate, neputând fi disociat de acestea din urmă când se pune în discuţie încălcarea de către stat sau de către un organ al administraţiei publice a unui drept fundamental, statuat prin Constituţie şi prin C.E.D.O.
De aceea, instanţa de apel a considerat că S.R. are calitate procesuală pasivă în această cauză, apelul său fiind considerat neîntemeiat.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii V.I. şi V.A., care au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi menţinerea sentinţei nr. 1034/2009 a Tribunalului Constanţa.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că instanţa de apel nu a dat eficienţă celor prevăzute expres în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, care a reţinut că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, dacă titlul reclamanţilor nu a fost desfiinţat şi nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate.
Prin admiterea acţiunii în revendicare în prezenta speţă nu se aduce atingere în niciun fel unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice civile.
Deşi dreptul de proprietate al reclamanţilor V. nu a fost desfiinţat, iar statul nu a devenit proprietar, totuşi aceştia nu pot înscrie la rolul fiscal apartamentul nr. 13, deoarece nu există o hotărâre judecătorească definitivă care să precizeze că statul a deţinut nelegal acest imobil şi că titlul petenţilor nu a fost desfiinţat.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
În speţă, imobilul a fost preluat de stat fără respectarea prevederilor Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Dreptul de proprietate al reclamanţilor nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit proprietar, privind şi jurisprudenţa instanţei supreme în legătură cu lipsa titlului valabil al statului în cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 223/1974.
Respingerea acţiunii în revendicare, ca inadmisibilă, reprezintă o abatere gravă de la obligaţia de respectare şi garantare a drepturilor conferite de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.
Reclamanţii sunt adevăraţii proprietari ai imobilului apt. nr. 13, deoarece imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului, titlul reclamanţilor este legal valabil şi nu a fost desfiinţat până în acest moment.
Totodată, recurenţii-reclamanţi au arătat că M.C., prin primar le-a lăsat în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, apt. nr. 13, la data de 5 mai 2010, după ce tribunalul le-a admis acţiunea. Reclamanţii V., proprietari de drept, nu pot colecta chiria de la chiriaşi, neavând o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanţii au formulat prezenta acţiune în revendicare la data de 30 mai 2008, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, specialia generalibus derogant, şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii”.
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Condiţia prealabilă de a se depune notificare în condiţiile art. 22 şi urm., prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţie care consacră accesul liber la justiţie, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase şi nu afectează substanţa dreptului garantat atât constituţional, cât şi prin art. 6 alin. (1) din C.A.D.O.L.F.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
C.E.D.O. a statuat, în cauza „G. contra Regatului Unit”, 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept”.
Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe cale de consecinţă, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 223/1974, ca în speţa de faţă şi, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale.
Or, aşa cum s-a arătat, Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea dreptului comun al revendicării, dar garantează accesul liber la justiţie şi la un proces echitabil, aşa încât acţiunea în revendicare formulată în temeiul dreptului comun este inadmisibilă.
În ceea ce priveşte decizia în interesul Legii nr. 33/2008, s-a arătat expres „cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, secţiile unite, decid că respectivul concurs dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.
Este adevărat că inclusiv decizia în interesul legii mai sus-menţionată stabileşte că atunci când există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O., prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise şi de contenciosul european (S.R. angajându-se să respecte convenţia şi jurisprudenţa C.E.D.O.), se constată că nu există vreo neconcordanţă între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudenţa C.E.D.O., prin instituirea unui termen pentru depunerea notificărilor.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii în cauză, respingând acţiunea în revendicare a reclamanţilor, ca inadmisibilă. Întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi vor fi obligaţi către intimatul-pârât M.C., prin P. la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, conform chitanţei aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii V.I. şi V.A. împotriva deciziei nr. 301/ C din data de 18 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurenţii la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul M.C., prin P.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4516/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4591/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
