ICCJ. Decizia nr. 4637/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4637/2012
Dosar nr. 6566/118/2009
Şedinţa publică din 20 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 30 iunie 2009 pe rolul Tribunalului Constanţa, sub nr. 6566/118/2009, reclamanta G.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii M. Constanţa prin P., B.D., U.S. şi I.S., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea dispoziţiei nr. 1250 din 24 februarie 2009 emisă de către P.M. Constanta sub aspectul nulităţii absolute parţiale, în ceea ce priveşte art. 3 al dispoziţiei, respectiv de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 87 m.p., urmând a fi acordate despăgubiri băneşti pentru întreaga suprafaţă de 90 m.p. şi înaintarea documentaţiei la C.C.S.D. în vederea emiterii ofertei corespunzătoare.
S-a arătat că în măsura în care terenul în suprafaţă de 30 m.p. restituit în natură la art. 1 din dispoziţie nu se află sub construcţie, ci pe stradă, să se dispună nulitatea absolută parţială a aceleiaşi dispoziţii, cu consecinţa înaintării documentaţiei către C.C.S.D. Bucureşti.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că prin dispoziţia mai sus menţionată s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 30 m.p. situată în Constanţa, strada I. Gh. Duca, judeţul Constanţa, conform schiţei anexate acesteia şi s-a respins solicitarea privind restituirea în natură a suprafeţei de 90 m.p. şi a construcţiei demolate, pentru suprafaţa de 64,42 m.p., propunând acordarea de măsuri reparatorii în compensare, cu un alt teren în suprafaţă de 87 m.p. situat în Constanţa, strada I. Gh. Duca, colţ cu I. L. Caragiale, cu menţiunea utilizării ca punct comercial/ prestări servicii.
S-a mai arătat că nu se contestă calitatea de persoane îndreptăţite şi a celorlalţi pârâţi persoane fizice şi nici faptul că a existat dovada titlului de proprietate, însă se contestă modalitatea de restituire pentru suprafaţa de 30 m.p. care nu este identificată, aşa încât nu se cunoaşte poziţionarea sa, iar sub acest aspect dispoziţia nu poate fi pusă în executare, iar în referire la suprafaţa de 87 m.p., din restul de 90 m.p., aceasta a fost acordată în compensare cu un teren situat în Constanţa b-dul I. Gh. Duca, colţ cu I. L. Caragiale, ce este afectat în mare parte de ampriza străzii şi constituie domeniu public al municipiului Constanţa, terenul fiind situat chiar pe trotuar.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 10 şi 26 din Legea nr. 10/2001 şi a Normelor metodologice de aplicare a legii.
În dovedirea cererii s-au depus la dosar: dispoziţia nr. 1250 din 24 februarie 2009, referat nr. 30818/2009 emis de P.M. Constanţa, plan de amplasament zonal, notificare nr. 378 din 11 februarie 2002, adresa nr. 1415 din 30 ianuarie 2003, notificare nr. 516 din 13 februarie 2002, plan de situaţie imobil, act de vânzare-cumpărare nr. 2947/1967 autentificat la fostul notariat de Stat al regiunii Dobrogea, contract de partaj voluntar din 14 mai 1996, certificate de calitate de moştenitori.
Pârâtul M. Constanţa a depus la dosar documentaţia vizând situaţia juridică a imobilului, respectiv adresa nr. R 89953 din 26 ianuarie 2006, adresa S.P.I.T.V.B.L. nr. 130349/2009, adresa nr. 53452 din 5 mai 2010 emisă de către D.P. din cadrul P.M. Constanţa.
Soluţionând pe fond cauza, Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 1438 din 16 septembrie 2010, prin care a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta G.D., în contradictoriu cu pârâţii P.M. Constanţa, M. Constanţa prin P. Constanţa, B.D., U.O., I.S. şi U.S.
S-a constatat nulitatea absolută parţială a dispoziţiei nr. 1250 din 24 februarie 2009, în ceea ce priveşte art. 3, în referire la suprafaţa de teren atribuită în compensare, emisă de către P.M. Constanţa, în sensul că a fost obligat pârâtul să înainteze documentaţiei către Comisia Centrală pentru acordarea despăgubirilor pentru suprafaţa de 90 m.p. reprezentând echivalentul valoric al terenului situat în Constanţa, strada I. Gh. Duca, judeţul Constanţa, în conformitate cu titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei contestate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia nr. 1250 din 24 februarie 2009 emisă de P.M. Constanţa, au fost acordate măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură către G.D. şi pârâţii B.D., U.S., U.O. şi I.S., a suprafeţei de 30 m.p. situată în Constanţa, strada I. Gh. Duca, judeţul Constanţa.
Totodată, s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin compensare, reprezentând echivalentul valoric pentru terenul în suprafaţă de 98,61 m.p. prin compensare cu un teren situat în Constanţa, strada I. Gh. Duca, colţ cu strada I. L. Caragiale, judeţul Constanţa, având ca utilizare spaţiu comercial, prestări servicii.
Instanţa de fond a constatat că nu s-a contestat calitatea de persoane îndreptăţite a reclamantei şi a pârâţilor la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, dar cu privire la acordarea de teren în compensare a constatat că aceştia nu şi-au exprimat acordul, motive pentru care a dispus nulitatea absolută parţială a dispoziţiei contestate şi înaintarea documentaţiei aferente acestei suprafeţe de teren către C.C.S.D. în vederea calculului de despăgubiri, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În termen legal, împotriva sentinţei civile nr. 1438 din 16 septembrie 2010, au declarat apel pârâţii.
Apelul declarat de pârâţii P.M. Constanţa şi M. Constanţa prin P.
1. S-a invocat lipsa calităţii procesual pasive a M. Constanţa reprezentat prin P.
Prin cererea de chemare în judecată nu s-au formulat pretenţii faţă de acest pârât, obiectul acţiunii fiind anularea dispoziţiei emisă de P. şi obligarea acestuia la înaintarea propunerii de acordare a despăgubirilor către C.C.S.D. Prin dispozitivul sentinţei apelate nu s-a instituit nicio obligaţie concretă în sarcina M. Constanţa, aspect faţă de care s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive.
S-a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, motivat de încălcarea principiului unanimităţii, aplicabil în speţa de faţă.
Pe fondul cauzei, s-a susţinut că în raport de înscrisurile depuse şi situaţia juridică a suprafeţei de teren de 87 m.p. ce a făcut obiectul compensării, în mod greşit a fost admisă contestaţia.
Apelul declarat de pârâţii B.D., U.O., I.S. şi U.S.
1. În mod greşit, instanţa de fond a constatat nulitatea absolută parţială a dispoziţiei nr. 1250 din 24 februarie 2009 a P.M. Constanţa, fără a se avea în vedere că la momentul emiterii, nu s-a încălcat nicio dispoziţie imperativă, menită a ocroti un interes general de natură a atrage sancţiunea aplicată de către instanţa de fond.
S-a arătat în continuare că împreună cu reclamanta şi-au dat acordul cu privire la atribuirea de teren în compensare, nu astfel cum greşit a reţinut instanţa de fond.
Însă şi prin notificarea formulată atât reclamanta, cât şi pârâţii, au solicitat atribuirea de teren în compensare, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, total sau parţial.
Prin decizia nr. 324 din 14 iunie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de apelanţii pârâţi şi intimaţii B.D., U.O., I. şi U.S. şi de apelanţii pârâţi şi intimaţi P.M. Constanţa şi M. Constanţa prin P., împotriva sentinţei civile nr. 1438 din 16 septembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa, în contradictoriu cu intimata reclamantă G.D.
A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a respins contestaţia ca nefondată.
A fost obligată intimata reclamantă către P.M. Constanţa şi M. Constanţa prin P. la 372 lei, cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Privitor la excepţiile invocate:
1. excepţia lipsei calităţii procesual pasive a M. Constanţa, reprezentat prin P.
În raport de obiectul învestirii instanţei şi stabilirii cadrului juridic procesual, acţiunea de faţă este o contestaţie îndreptată împotriva dispoziţiei nr. 1250 din 24 februarie 2009 emisă de P.M. Constanţa, prin care s-a restituit notificatorilor o parte din imobilul solicitat, în natură 30 m.p. şi diferenţa de 87 m.p. prin compensare.
Acesta din urmă, în calitate de emitentă a dispoziţiei de restituire în baza Legii nr. 10/2001, are calitate procesuală pasivă şi stă în proces, exercitând atribuţii conferite de lege.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 de imediată aplicare „în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor”.
Preşedintele consiliului judeţean sau municipal exercită aceste atribuţii în conformitate cu prevederile art. 68 şi 69 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001.
Unitatea administrativ-teritorială în al cărei patrimoniu se află imobilul, reprezentată prin primar, are calitate procesuală pasivă în acţiunea introdusă în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Cum primăria nu are patrimoniu propriu, distinct de cel al comunei sau oraşului a cărui activitate o serveşte, dar, în acelaşi timp, primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice, precum şi în justiţie, în aplicarea prevederilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, rezultă neîndoielnic, că imobilele vizate urmează a fi retrocedate de „deţinătorul actual”, adică de către primării, mai exact, de unitatea administrativ-teritorială din al cărei patrimoniu fac parte.
În consecinţă, primăria este o structură funcţională cu activitate permanentă care aduce la îndeplinire efectivă, hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale în care funcţionează.
Astfel fiind, chemarea în judecată a unităţii administrativ-teritoriale în al cărei patrimoniu se află imobilul, reprezentată prin emitentul actului supus cenzurii instanţelor judecătoreşti este în spiritul dispoziţiilor legale analizate.
Ca atare, M. Constanţa reprezentat prin P. are calitate procesual pasivă de a sta în proces.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, urmare a încălcării principiului unanimităţii este nefondată, având în vedere că dispoziţia nr. 1250 din 24 februarie 2009 a fost emisă de P.M. Constanţa, ca urmare a notificării formulate de reclamantă şi pârâţii B.D., U.O., I.S. şi U.S.
Pârâţii fiind mulţumiţi de dispoziţia emisă de P.M. Constanţa nu au mai formulat contestaţii, doar reclamanta, care i-a chemat în judecată, în calitate de pârâţi.
Prin urmare, se constată că în speţă cererea de chemare în judecată nu este inadmisibilă, nefiind încălcat principiul unanimităţii.
Pe fondul cauzei.
În baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamanta G.D. împreună cu pârâţii apelanţi B.D., U.S., U.O. şi I.S. au notificat prin B.E.J. S.C.A., conform notificării nr. 378 din 11 februarie 2002, Prefectura judeţului Constanţa, solicitând restituirea în natură a terenului intravilan în suprafaţă de 120 m.p. situat în Constanţa, strada I. Gh. Duca, judeţul Constanţa.
În baza art. 25 din Legea nr. 10/2001, P.M. Constanţa a emis dispoziţia nr. 1250 din 24 februarie 2009, prin care a dispus restituirea în natură a suprafeţei de teren de 30 m.p. situată în Constanţa, strada I. Gh. Duca şi s-a respins restituirea în natură a suprafeţei de 90 m.p. şi construcţie demolată în suprafaţă de 64,42 m.p., imobilul situat în Constanţa, strada I. Gh. Duca. S-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin compensare în echivalent valoric pentru terenul în suprafaţă de 89,61 m.p. imposibil de restituit după cum urmează:
- teren strada I. Gh. Duca colţ cu strada I.L. Caragiale 87 m.p., cu o mai bună utilizare, spaţiu comercial.
Pentru construcţia demolată şi pentru diferenţa de teren de 0,39 m.p. s-a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi înaintarea notificării C.C.S.D.
Această dispoziţie a fost contestată numai de către reclamantă şi instanţa a constatat nulitatea absolută parţială a acesteia.
În mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea şi a constatat nulitatea parţială a dispoziţiei nr. 1250 din 24 aprilie 2009 emisă de P.M. Constanţa, fără a avea în vedere că în momentul emiterii acesteia nu s-a încălcat nicio dispoziţie imperativă, care ocrotea un interes general de natură a atrage sancţiunea aplicată de către instanţa de fond.
Astfel, prin acţiune, s-a reclamat încălcarea, la momentul emiterii Dispoziţiei contestate, a prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 10 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, în sensul că suprafaţa de 87 m.p., acordată în compensare, nu ar face parte din domeniul privat al municipiului Constanţa, fapt contrazis de situaţia juridică a terenului, existentă la dosar, teren care face parte din domeniul privat şi putea fi atribuit în compensare.
Prin hotărârea atacată, instanţa de fond a reţinut încălcarea, la momentul emiterii Dispoziţiei contestate, a prevederilor art. 2 şi următoarele din Legea nr. 10/2001 şi din Normele metodologice de aplicare a acesteia.
Prin urmare, ceea ce s-a reţinut de instanţa de fond drept cauză a nulităţii absolute parţiale constatate a fost lipsa acordului persoanelor îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii sub forma compensării cu alt bun, similar celui a cărui restituire s-a solicitat.
Ori, în speţă, atât reclamanta cât şi pârâţii apelanţi persoane fizice, prin notificarea formulată au solicitat atribuirea de teren în compensare, motivat de faptul că în prezent terenul autorilor lor care a fost preluat abuziv, face parte din domeniul public.
Prin urmare, şi-au dat acordul cu privire la atribuirea de teren în compensare, nu cum a reţinut instanţa de fond, lipsa acordului, care a condus la nulitatea absolută parţială a dispoziţiei emisă de P.
Nu a fost încălcată nicio normă legală de natura a atrage nulitatea dispoziţiei.
Or, dispoziţiile legale ce reglementează necesitatea manifestării prealabile a consimţământului persoanelor îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii sub forma compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deţinător sunt prevederi de natură a ocroti interesul individual, personal al celor îndreptăţiţi la restituire, astfel că eventuala lor încălcare nu este de natură a atrage nulitatea absolută a Dispoziţiei emise în aceste condiţii, ci, cel mult, nulitatea relativă a acesteia, nulitate care, în speţă, nu s-a invocat.
2. Pe de altă parte, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că, în privinţa terenului în suprafaţă de 87 m.p. menţionat la art. 3 din Dispoziţia contestată, lipseşte acordul persoanelor îndreptăţite la această formă de acordare a măsurilor reparatorii, astfel că s-ar impune constatarea nulităţii sale absolute parţiale.
În acest sens, urmează a se observa, sub un prim aspect, că, în speţă, nu numai reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită, ci şi pârâţii persoane fizice, în calitate de moştenitori ai autorilor comuni, B.G. şi B.M. [(art. 3 alin. (1) lit. a) în referire la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001)].
Astfel, calitatea lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii nu a fost contestată, în prezenta cauză, de reclamantă.
Or, pârâţii persoane fizice şi-au manifestat, încă de la momentul formulării notificării, opţiunea ca, în situaţia în care imobilul preluat abuziv nu ar mai putea fi restituit în natură în integralitatea sa, să beneficieze, cu prioritate, de măsuri reparatorii constând în compensarea cu alte bunuri similare, poziţie pe care şi-au menţinut-o pe parcursul întregii proceduri administrative reglementate de Legea nr. 10/2001.
Mai mult, urmează a se observa că aceeaşi poziţie a fost adoptată de reclamanta însăşi atât la momentul formulării notificării (în cuprinsul căreia se solicită, în principal, acordarea de măsuri reparatorii sub forma compensării cu alte bunuri similare), cât şi pe parcursul procedurii administrative, sens în care urmează a fi avută în vedere cererea olografă (semnată inclusiv de reclamantă) prin care, drept răspuns la adresa nr. 95874 din 28 iulie 2006, au solicitat, de comun acord, „teren echivalent valoric cu întregul imobil imposibil de restituit”, iar nicidecum despăgubiri.
De altfel, nici chiar în cuprinsul contestaţiei formulate, reclamanta nu pretinde că nu şi-ar fi manifestat consimţământul la această formă de acordare a măsurilor reparatorii, ci doar că suprafaţa de 87 m.p. acordată în echivalent nu ar aparţine domeniului privat al municipiului Constanţa, susţinere ce este infirmată de conţinutul situaţiilor juridice depuse la dosarul cauzei.
Nu în ultimul rând, pentru a sublinia vădita rea-credinţă a reclamantei în formularea contestaţiei, subliniază că, pe parcursul procedurii administrative, urmare discuţiilor purtate cu reprezentanţii unităţii deţinătoare şi alternativelor propuse de aceştia, între părţile litigante a existat chiar o înţelegere cu privire la partea de imobil restituită în natură şi cu privire la imobilul acordat în compensare.
Astfel, suprafaţa de 30 m.p., restituită în natură potrivit art. 1 al Dispoziţiei contestate, este deţinută faptic, încă de la momentul decesului autorilor lor către reclamantă. În fapt, detenţia acestei suprafeţe de 30 m.p. (ce face parte din suprafaţa de 120 m.p. teren expropriat) nu a fost niciodată pierdută, acest teren fiind folosit de autori şi ulterior de reclamantă alăturat suprafeţei de 305 m.p. teren situat în Constanţa, strada I. Gh. Duca, judeţul Constanţa deţinută în proprietate.
Suprafaţa de 87 m.p. acordată în compensare potrivit art. 3 al Dispoziţiei contestate, face parte din domeniul privat al municipiului Constanţa şi se află în imediata vecinătate a imobilului aflat în proprietatea familiei A.D. şi C. (fiica şi, respectiv, ginerele apelantului B.D.).
La momentul la care s-a discutat despre posibilităţile concrete de restituire în natură sau prin echivalent în compensare a terenului ce a aparţinut autorilor, toate persoanele îndreptăţite au fost de acord să li se restituie în natură suprafaţa de 30 m.p. (care, ulterior, pe calea partajului voluntar, urma a rămâne în proprietatea exclusivă a reclamantei, fiind chiar corespunzătoare cotei-părţi cuvenite acesteia de pe urma autorilor comuni) şi a li se acorda în compensare suprafaţa de 87 m.p. (care, ulterior, pe calea partajului voluntar, urma a rămâne în proprietatea exclusivă a apelanţilor, fiind corespunzătoare cotelor-părţi cuvenite acestora de pe urma autorilor comuni).
Schimbarea poziţiei reclamantei nu s-a datorat, astfel cum pretinde, faptului că suprafaţa de 87 m.p. ar face parte din domeniul public, ci faptului că, ulterior emiterii Dispoziţiei contestate, s-a promis familiei A.D. şi C. vânzarea părţii pârâţilor, terenul acordat în compensare, în vederea lărgirii proprietăţii lor.
În concluzie, în momentul emiterii dispoziţiei nr. 1250/2009, nu au fost încălcate dispoziţii imperative de interes general, toate persoanele care au formulat notificare, în speţă reclamanta şi pârâţii persoane fizice şi-au dat acordul cu privire la acordarea de teren în compensare, având în vedere că restituirea în natură este posibilă avându-se în vedere că terenul în litigiu, în prezent, face parte din domeniul public.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta G.D., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că acordarea în compensare a terenului care este afectat de stradă, trotuar şi o terasă, încalcă prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, iar entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu a identificat cu exactitate terenul, destinaţia acestuia şi gradul de afectare a acestuia, nefiind un teren liber, în sensul definit de lege.
Recursul este fondat.
În ceea ce priveşte caracterul obligatoriu al atribuirii de bunuri în compensare, această formă de reparaţie în echivalent este obligatorie pentru unitatea deţinătoare în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat.
O asemenea formă de reparaţie în echivalent, prin efectele produse, şi anume stabilirea dreptului de proprietate cu toate atributele specifice, în favoarea persoanei îndreptăţite, este comparabilă cu restituirea în natură a bunului preluat şi permite o mai bună şi rapidă reparaţie către fostul proprietar, decât cea sub forma despăgubirilor potrivit Titlului VII,
Astfel, în cadrul procedurii judiciare, instanţa este abilitată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală (art. 24 în forma de la data intrării în vigoare), să analizeze cererea reclamantei (moştenitorilor) sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, inclusiv în ceea ce priveşte categoria măsurilor reparatorii ce i se cuvin, măsură ce se înscrie în sfera ei de competenţă (potrivit plenitudinii de jurisdicţie), respectiv să analizeze existenţa consimţământului şi posibilitatea atribuirii de teren în compensare.
Procedând la verificarea susţinerilor reclamantei în legătură cu inexistenţa consimţământului la acordarea de bunuri în compensare în mod fondat a reţinut instanţa de apel că acest consimţământ a fost exprimat în mod expres atât de reclamantă cât şi de ceilalţi pârâţi, toţi în calitate de persoane notificatoare.
Încă de la momentul formulării notificării, s-a menţionat că, în situaţia în care imobilul preluat abuziv nu ar putea fi restituit în natură în integralitatea sa, să beneficieze, cu prioritate, de măsuri reparatorii constând în compensare cu alte bunuri similare, astfel că nu se poate reţine nelegalitatea dispoziţiei, motivat de inexistenţa consimţământului la acordarea de măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri.
Însă în ceea ce priveşte acele caracteristici ale imobilului, care l-ar face impropriu pentru acordarea în compensare (nu ar aparţine domeniului privat al municipalităţii şi este afectat de stradă, trotuar şi terasă) sau chiar l-ar exclude, din perspectiva legii, de la această formă de reparaţie, susţinerile recurentei sunt, în parte, întemeiate.
Conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 restituirea în natură se dispune indiferent dacă bunul face sau nu parte din domeniul public, prin urmare indiferent dacă, anterior intrării sale în vigoare, regimul juridic era reglementat de Legea nr. 213/1998.
Excepţiile de la măsura restituirii în natură sunt, de asemenea, strict reglementate de Legea nr. 10/2001, niciunul dintre cazurile de excepţie nevizând apartenenţa bunului la domeniul public.
Însă afectarea terenului atribuit în compensare, prin includerea unei părţi de stradă, trotuar şi terasă, face ca terenul să intre sub incidenţa dispoziţiilor art. 10 – art. 11 din Legea nr. 10/2001, în sensul că acesta nu este un „teren liber”, fiind exceptat de la restituirea în natură, nici când a aparţinut persoanelor ce formulează notificare sau moştenitorilor lor, cu atât mai mult nu poate fi oferit în compensare, ca măsură reparatorie alternativă.
Oferirea de bunuri în compensare impune cu necesitate stabilirea cu exactitate a faptului dacă terenul oferit în compensare este un teren liber, în sensul legii.
Sintagma de amenajări de utilitate publică este definită în dispoziţiile art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007 reprezentând acele amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc.) dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi în jurul blocurilor de locuit, parcări şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Acelaşi text stabileşte că individualizarea acestor suprafeţe, în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificărilor este atributul entităţii învestite cu soluţionarea notificării, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituţile de amenajarea teritoriului şi de urbanism, de asemenea, tot în sarcina unităţii revine obligaţia de a verifica destinaţia terenului şi a suprafeţei acestuia pentru a nu se afecta căile de acces, ori existenţa unor amenajări subterane.
În măsura în care entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu a realizat aceste verificări, instanţa este ţinută de ele, într-o corectă aplicare a legii, când se contestă caracterul de „teren liber” al bunului oferit în compensare.
Pentru a valida posibilitatea oferirii în compensare a terenului era necesar ca instanţa să lămurească dacă potrivit legii, terenul nu este afectat de amenajări de utilitate publică.
Spre o atare finalitate, urmează ca instanţa de rejudecare să dispună administrarea unei expertize prin care să se identifice terenul oferit în compensare, să se stabilească ce amenajări şi lucrări se găsesc pe el, data realizării acestora, precum şi să se verifice eventuale amenajări subterane; se vor solicita înscrisurile cu referire la amenajările şi lucrările constatate şi se vor dispune orice alte probe pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei pentru lămurirea circumstanţelor ei, într-o corectă aplicare a legii.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi alin. (3), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a se admite recursul, a se casa decizia şi a se trimite cauza spre rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta G.D. împotriva deciziei nr. 324 din 14 iunie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru minori şi familie şi pentru cauze privind litigii de muncă şi asigurări sociale, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4600/2012. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4645/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
