ICCJ. Decizia nr. 4591/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4591/2012
Dosar nr. 51337/3/2009
Şedinţa publică din 19 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 31 decembrie 2009, reclamantul C.H., în calitate de fiu al defunctului C.V., a solicitat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea sa prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 04 ianuarie 1953 - 27 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 pentru părinţii reclamantului şi ridicată prin Decizia MA.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1486 din 27 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că din adresa nr. 75481 din 29 octombrie 1990 emisă de Ministerul de Interne rezultă că, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, tatăl reclamantului, C.V., a fost dislocat în comuna Brateş, judeţul Galaţi, împreună cu soţia C.M.
Dislocarea reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, dovadă fiind şi faptul că respectivele persoane au avut dosare de urmărire politică în evidenţa C.N.S.A.S.
Numitului C.V. i-a fost recunoscută calitatea de persoană persecutată din motive politice, potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990, i-a fost recunoscută perioada de dislocare, ca fiind vechime în muncă, fiindu-i acordate şi o serie de drepturi accesorii alături de o indemnizaţie lunară, prin Hotărârea nr. 2968 din 22 ianuarie 1991.
Mai mult, prin Decizia nr. 2839 din 27 noiembrie 2008, i-a fost recunoscută tatălui reclamantului, C.V., şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
În ceea ce priveşte reparaţia morală solicitată de reclamant, în cuantum de 250.000 euro, tribunalul o apreciază ca fiind excesivă, de natură a deturna norma legală de la scopul urmărit, respectiv de reparaţie morală. De altfel, reclamantul nici nu a administrat probe din care să rezulte că reparaţia atât morală, cât şi materială acordată de S.R. pentru prejudiciul moral suferit nu este suficientă şi rezonabilă, obligaţia probaţiunii revenindu-i, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 1169 C. civ., cu atât mai mult cu cât este o reparaţie care nu poate fi cuantificată, deoarece ea curge şi pentru viitor.
Imediat după Revoluţie, tatăl reclamantului a primit din partea S.R. atât o recunoaştere a caracterului politic, care reprezintă, în fapt, o reparaţie morală, prin Decizia nr. 2839 din 27 noiembrie 2008, prin care i s-a conferit titlul de luptător în rezistenţa anticomunistă, precum şi prin Hotărârea nr. 2968 din 22 ianuarie 1991, emisă în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, precum şi o pensie lunară, al cărei cuantum a fost stabilit avându-se în vedere toţi anii de detenţie şi care reprezintă atât o reparaţie morală, cât şi una materială.
Tribunalul a apreciat astfel că tatăl reclamantului a primit atât o reparaţie morală prin recunoaşterea calităţii sale de luptător, cât şi una materială, derivând din această recunoaştere, prin acordarea drepturilor băneşti aferente, reparaţii suficiente, fapt confirmat şi de poziţia titularului drepturilor, numitul C.V., care nu a înţeles să formuleze alte cereri privind acordarea altor despăgubiri, deşi avea această posibilitate şi anterior intrării în vigoare a Legii speciale nr. 221/2009, respectiv în baza dispoziţiilor dreptului comun, art. 998 C. civ., ori art. 504 şi urm C. proc. pen.
În termen legal, a declarat apel reclamantul C.H., arătând, prin cererea de apel şi prin completarea acesteia, că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 la momentul rămânerii în pronunţare prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Prin decizia nr. 554/ A din data de 31 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi soluţionării acestei excepţii prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit, de către instanţa de contencios constituţional, că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale.
Cum aceste decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar, până la data soluţionării cauzei în apel, termenul de 45 zile s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Nu trebuie omisă împrejurarea că apelul este o cale devolutivă de atac, astfel încât judecata în apel este tot o judecată de fond, neexistând, deci, niciun impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecăţii să se aplice şi în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituţional al neretroactivităţii legii noi.
Or, cu atât mai mult în speţa de faţă, în care nu se aplică o nouă lege, ci s-a declarat neconstituţionalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii, nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituţionale, neputându-se susţine că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curţii Constituţionale îşi produc efectele obligatorii prin pronunţarea sentinţei apelate, nedefinitive, ne-am găsi în prezenţa unei situaţii juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situaţie juridică ar putea fi opusă principiului supremaţiei Constituţiei în cadrul legislaţiei naţionale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepţiei de neconstituţionalitate prin care Curtea Constituţională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituţionalităţii unei legii aplicabile în litigiul respectiv şi efectul constatării neconstituţionalităţii chiar şi în cazul pronunţării între timp a unei hotărârii definitive de către instanţa de judecată.
Nu s-ar putea afirma nici că instanţa de apel ar trebui să facă aplicarea directă a normelor C.E.D.O.L.F., chiar şi în ipoteza mai sus-arătată a existenţei unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională şi a considerentelor reţinute de instanţa de contencios constituţional, deoarece trebuie arătat că jurisprudenţa C.E.D.O. nu poate constitui, prin ea însăşi, temei de drept al unei acţiuni în justiţie, fiind necesar ca prin acţiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenţie a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea şi care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României, justificat de faptul că prin dispoziţiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenţie, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţei Curţii.
Mai mult, potrivit principiului neretroactivităţii tratatelor şi convenţiilor internaţionale, C.E.D.O. nu se aplică unui stat contractant decât cu privire la fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art. 5 din Convenţie, ce consacră dreptul la libertate şi la siguranţă.
De asemenea, în plan procedural, curtea de apel a reţinut că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc extraordinar şi nici nu a fost abrogată de legiuitor, neputându-se invoca o procedură neechitabilă în sensul art. 6 din Convenţie, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant, aceste dispoziţii legale încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Prin urmare, instanţa de apel, văzând considerentele celor două decizii de neconstituţionalitate, a apreciat, prin prisma art. 51 din Constituţia României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituţională în analiza compatibilităţii sale cu norma constituţională, prin raportare la C.E.D.O., conform art. 20 din Constituţie, având în vedere rolul Curţii Constituţionale de unică autoritate de jurisdicţie constituţională, ce are ca scop garantarea respectării Constituţiei şi, implicit, efectele deciziilor sale pronunţate în această materie.
În speţă, apelantul reclamant nu se află în situaţia în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă şi prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale nu a obţinut o hotărâre irevocabilă, care să dea naştere unei creanţe în patrimoniul acesteia.
C.E.D.O. consideră, de altfel, că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obţine, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificaţia unei speranţe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar este incert până la finalizarea procesului.
Aceeaşi Curte mai observă că noţiunea de discriminare prevăzută de art. 14 din Convenţie nu este una autonomă, astfel încât, dacă nu are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, nu se poate face aplicarea acestui text.
Referitor la prevalenţa altor reglementări internaţionale în materie, respectiv a rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) şi nr. 1.481 (2006), precum şi a Rezoluţiei 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiţie şi tratament echitabil al victimelor, curtea de apel a reţinut că textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, recomandări, rezoluţii sau opinii, reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniştri, guverne, parlamente naţionale, partide politice naţionale şi pentru alţi actori importanţi ai societăţii. Astfel, rezoluţiile conţin hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privinţa cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice şi, prin urmare, potrivit considerentelor mai sus enunţate, invocarea în speţă a acestor acte cu caracter normativ nu este de natură a conduce la o altă concluzie decât cea deja expusă în paragraful anterior.
În consecinţă, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul C.H. a înţeles să-şi organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept pe care şi-a fundamentat pretenţiile deduse judecăţii, şi care nu ar putea fi schimbat în apel în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a respins apelul acestuia, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul C.H., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza B. v. Croaţia, paragraful 81).
Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Recurentul-reclamant a susţinut şi o apreciere eronată a conţinutului probelor, ca şi interpretarea temeiurilor de drept pe care şi-a întemeiat cererea, constituind motive de recurs în cadrul căruia să se reexamineaze fondul cauzei şi pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale.
De altfel, legea prevede acordarea de drepturi şi reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul Civil, de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O., care primează.
În ceea ce priveşte evitarea unei duble reparaţii, este evident valabilă atât în privinţa prejudiciului de ordin material, dar şi mai mult în ceea ce priveşte a celui de ordin moral; nerepararea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în acest sens în temeiul si în condiţiile normelor aplicabile.
Este clar că prin aceste reparaţii anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparaţii morale, oricum premisa pe care se sprijină decizia Curţii Constituţionale e total greşită, la fel ca şi susţinerile instanţei de apel: drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizaţii) ce ţin de legislaţia muncii, vechime în muncă, etc. Mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanţa va ţine cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.
Instanţa de judecată trebuie să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O. si Rezoluţia 1096 din 1996 a C.E., în conformitate cu dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României.
Aşadar, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.
Procedând astfel, instanţele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, precum şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Chiar dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională are posibilitatea raportării şi la dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reţinute de instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea unui litigiu în care îşi găsesc aplicarea.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi implicit a autorităţii judecătoreşti, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat, soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii.
Practica neunitară este sancţionată de C.E.D.O., iar jurisprudenţa divergentă, profundă şi persistentă în timp, cu consecinţa afectării principiului siguranţei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancţionată.
În cauzele de fată, Curtea Constituţională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment şi care sunt beneficiari ai indemnizaţiilor conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Mai mult decât atât, consideră reclamantul că sunt încălcate prevederile D.U.D.O. şi cele din Primul Protocol Adiţional la C.A.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
În acest sens se impune şi citarea cauzelor F. împotriva Suediei, S. contra Marea Britanie în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situaţii identice sau compatibile sunt tratate preferenţial unele fată de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
În motivarea recursului s-a susţinut şi necesitatea respectării actelor internaţionale în materie: Rezoluţia 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40 din 34 din 29 noiembrie 1985.
În ceea ce priveşte dovada abuzurilor suferite de recurent, abuzuri dispuse, supravegheate si coordonate de persoane care au acţionat în numele Statului, fiind expresia autorităţii statale, consideră recurentul că Statul este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate împotriva acesteia, dar credem că sunt arhicunoscute abuzurile comise.
În aprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, si nu a se limita sa-şi motiveze respingerea apelului pentru Deciziile Curţii Constituţionale.
Aceste consecinţe dăunătoare au fost probate şi instanţa urmează să le aprecieze corect, să aibă în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcţie reparatorie.
Consideră recurentul că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de „BUN” în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.A.D.O.L.C., astfel cum aceasta noţiune este definită în jurisprudenţa constantă a Curţii de la Strasbourg, iar respingerea acţiunii creează premizele ca S.R. să fie expus la alte condamnări pentru soluţiile date în aceste cauze.
Niciuna din dispoziţiile invocate in decizia de respingere a cererii formulate nu prevede un efect retroactiv al deciziei prin care este declarată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale. Dimpotrivă, se prevede expres că o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor.
Dispoziţiile acestea reglementează o modalitate de ieşire din vigoare a unei dispoziţii legale, ieşire din vigoare care este condiţionată de neintervenirea unei modificări legislative operate de Parlament sau Guvern, după caz, prin care dispoziţia legală menţionată să fie pusă în acord cu prevederile constituţionale.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, recurentul-reclamantă a arătat faptul că în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifica tratarea egala a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui echilibru între interesele părţilor.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nici criticile reclamantului ce vizează aplicarea C.E.D.O. şi a normelor de drept comunitar, nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca nefondate.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Faţă de considerentele mai sus-expuse, nu se mai impune analizarea cererii reclamantului care vizează acordarea despăgubirilor morale şi care nu mai poate fi verificată, odată ce şi-au încetat efectele dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale.
În susţinerea criticilor formulate în recurs, s-au invocat şi prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă reclamantul a menţionat doar formal acest text legal, întrucât nu a dezvoltat critici care să se încadreze în motivul de recurs menţionat.
Faţă de cele ce preced, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.H. împotriva deciziei nr. 554/ A din data de 31 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4587/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4595/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
