ICCJ. Decizia nr. 4676/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4676/2012
Dosar nr. 6063/1/2009
Şedinţa publică din 20 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de la 30 iunie 2004, reclamanta M.E. a chemat în judecată pe pârâtul Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară solicitând să fie desfiinţată măsura cuprinsă în adresa din 3 iunie 2004 emisă de pârât, să se constate trecerea abuzivă în proprietatea statului fără titlu valabil a apartamentului nr. 4 din imobilul situat în Arad; să fie obligată pârâta la restituirea în natură a imobilului şi la radierea dreptului de administrare înscris în CF 7437 Arad în favoarea Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei.
La termenul de judecată din 28 septembrie 2004 reclamanta şi-a precizat acţiunea şi a lărgit cadrul procesual, în sensul că a chemat în judecată şi pe pârâtul B.V.A. pentru a se constata simulaţia în varianta operaţiunii fictive în ceea ce priveşte contractul de vânzare cumpărare încheiat între G.E. şi D.E. cu privire la imobilul situat în Arad, şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între D.E. şi cumpărătorul L.Ș.
A mai solicitat ca Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară să fie obligat să restabilească situaţia de carte funciară 209 Arad şi să restituie imobilul, să radieze dreptul de proprietate al lui L.Ș., precum şi notarea dreptului de administrare stabilit în favoarea Direcţiei Generale pentru Agricultură; să se dispună radierea din CF colectivă 17436 Arad a dreptului de proprietate al Statului Român de sub B 2 şi a dreptului de administrare a Oficiului Judeţean de Cadastru şi Publicitate Imobiliară de sub B 3 cu privire la apartament precum şi a dreptului de proprietate al lui L.S., radierea dreptului de proprietate al statului din CF individuală 17437 Arad de sub B 1 şi notările dreptului de administrare al Ministerului Silviculturii şi Industriei Lemnului de sub B 2 precum şi a celorlalte drepturi de administrare notate sub B 4 şi B 5 şi, în final, să se dispună intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor înscrise in CF 17436 Arad şi 17437 Arad cu titlu de moştenire după G.E.
S-a arătat în motivarea acţiunii că soţii G.I. şi G.E. au avut în proprietate imobilul înscris în CF 209 Arad şi din cauza măsurilor anti-evreieşti adoptate în România în timpul celui de-al doilea război mondial, proprietara G.E., succesoare şi a defunctului său soţ, a încheiat operaţiuni fictive de vânzare-cumpărare a imobilului înscris în cartea funciară mai sus-indicată cu salariaţii Î.F.N. fondată de reclamantă împreună cu soţul său.
Tot la data de 28 septembrie 2004, B.V.A. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu prin care a solicitat respingerea acţiunii cu privire la revendicarea apartamentului nr. 4 din Arad.
Prin sentinţa civilă nr. 20 din 18 ianuarie 2005, Tribunalul Arad – secţia civilă a admis acţiunea precizată şi a constatat trecerea abuzivă în proprietatea Statului Român a imobilului situat în Arad, a constatat simulaţia în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat în Lipova la 25 martie 1941 între văduva lui G.I., născută W., şi cumpărătorul D.E. cu privire la imobilul sus-menţionat şi cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 8 martie 1943 între vânzătorul D.E. şi cumpărătorul L.S. cu privire la acelaşi imobil, a obligat Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară să restituie în natură şi în deplină proprietate imobilul sus-menţionat şi a dispus restabilirea situaţiei anterioare şi radierile solicitate de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel intervenientul B.V.A., apel ce a fost admis de Curtea de Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 1777/A din 6 octombrie 2005, a fost schimbată în tot sentinţa apelată şi a fost respinsă acţiunea principală în totalitate.
A fost admisă cererea de intervenţie formulată de B.V.A.
Prin decizia civilă nr. 2950 din 3 aprilie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de intervenientul B.V.A. împotriva sentinţei civile nr. 20/2005 a Tribunalului Arad la Secţia civilă a Curţii de Apel Timişoara deoarece decizia cu nr. 1777/A din 6 octombrie 2005 a acestei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce conduce la nulitatea ei conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În atare situaţie, în temeiul art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. se impunea admiterea apelului şi anularea sentinţei primei instanţe şi judecarea pe fond a cauzei de către instanţa de apel.
Prin decizia civilă nr. 377/A din 10 septembrie 2007 a fost admis apelul declarat de intervenientul B.V.A. împotriva sentinţei civile nr. 20 din 18 ianuarie 2005 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 3712/2004, care a fost anulată şi s-a dispus reţinerea cauzei spre judecare în fond la Curtea de Apel Timişoara.
Pentru a hotărî astfel, curtea a avut în vedere faptul că nici prima instanţă, nici instanţa de apel nu şi-au exercitat rolul activ prev. de art. 129 alin. (2) teza I şi nu a pus în discuţie necesitatea lărgirii cadrului procesual iniţial prin formularea de către partea interesată a unei cereri de intervenţie forţată a cumpărătorului-moştenitorilor cumpărătorului din contractul de vânzare-cumpărare pretins simulat.
Încălcând această normă imperativă care reglementează un principiu fundamental al procesului civil, sentinţa pronunţată de prima instanţă este lovită de nulitate conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi a fost anulată potrivit art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.
În conformitate cu acest ultim text de lege procesul a fost reţinut spre rejudecare la curtea de apel.
În rejudecare, instanţa de apel a reţinut următoarele:
G.I. şi soţia sa, născută W.E., au fost proprietarii imobilului situat în Arad, dreptul lor fiind înscris în CF sub B 5,6.
După decesul soţului, soţia a fost înscrisă ca succesoarea acestuia sub B 7.
Datorită situaţiei politice existente în România, în timpul celui de-al doilea război mondial, G.E. fiind de naţionalitate evreică, a fost nevoită să încheie operaţiuni fictive de vânzare-cumpărare pentru imobil cu salariaţi ai Î.F.N., întreprindere fondată de antecesoarea reclamantei.
La data de 17 iulie 1941, imobilul a fost vândut lui D.E., care era salariat al F.F.N. şi apoi în 1942 s-a restabilit situaţia de carte funciară, prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 254/1941, care prevedea că „imobilele urbane care sunt proprietatea evreilor, persoane fizice sau societăţi evreieşti, intră de plin drept în patrimoniul statului de la data publicării decretului lege de faţă”.
Aplicare ce presupunea interzicerea înstrăinării imobilelor aflate în această situaţie către alte persoane.
În cartea funciară, sub B 10, apare la data de 5 octombrie 1942 înscrisă măsura restabilirii situaţiei juridice anterioare, la cererea Centrului Naţional de Românizare – Comisia Specială instituită conform art. 124 din Legea nr. 398/1941, şi se reînscrie dreptul de proprietate al cumpărătorului D.E., iar sub B 14, la 20 iulie 1943, apare înscris dreptul de proprietate al cumpărătorului L.S., care la rândul său era salariat al F.F.N.
Din actele dosarului, rezultă că, proprietara G.E. a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a împiedica preluarea imobilului de către stat, în cadrul măsurilor anti evreieşti luate în acea perioadă. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare, prin care imobilul a fost vândut cumpărătorului D.E., a fost autentificat chiar la data de 27 martie 1941, dată la care a fost adoptată Legea nr. 254, publicarea ei a avut loc cu o zi mai târziu, dar evreii au fost supuşi unor presiuni prevăzute în Decretul nr. 3347/1940, la care face referire chiar Legea nr. 254. Pentru a evita o astfel de preluare a imobilului de către stat, G.E., ca şi alţi evrei, au încercat să evite trecerea la stat a proprietăţilor lor şi au încheiat contracte fictive cu cetăţeni de naţionalitate română, pe care i-au considerat de încredere.
Moştenitorii lui D.E. recunosc faptul că antecesorul lor nu avea posibilitatea să cumpere acest imobil şi că, niciodată nu s-a simţit proprietarul lui, dar a dorit să o ajute pe G.E. la a cărei întreprindere acesta a lucrat, motiv pentru care D.E. a fost şi arestat.
Ulterior, prin alte acte normative, situaţia de carte funciară a fost restabilită, imobilul s-a întors la G.E., apoi s-a restabilit situaţia de carte funciară în baza Legii nr. 398/41 în favoarea lui D.E. şi, în 1943, D.E., tot pentru a salva proprietatea lui G.E., a vândut acest imobil lui L.S.
Şi la dosarul Curţii de Apel Timişoara, pârâtul J.E., confirmă existenţa simulaţiei din contractele întocmite în 1941 şi 1943, arătând că bunicul său nu a fost proprietarul acestui imobil şi nici vânzătorul său real.
În ceea ce priveşte apartamentul 4, instanţa a reţinut faptul că, acest apartament a fost sediul social al firmei F.N. şi a fost preluat de stat prin naţionalizare, în baza Legii nr. 119/1948, deci naţionalizarea a avut un alt temei juridic decât restul clădirii în care acest apartament s-a aflat.
Naţionalizarea acestui apartament s-a efectuat odată cu naţionalizarea întregii Î.F.N. şi, în ceea ce priveşte apartamentul, acesta a fost înscris în CF 17437 Arad, în proprietatea Statului Român ca urmare a naţionalizării.
Este adevărat că prin decizia civilă nr. 115/2002 a Curţii de Apel Timişoara – secţia civilă, aflată la f.19-21 din dosarul nr. 2553/2005, s-a dispus restituirea în natură către intervenientul B.V.A., a imobilului din CF 17436 Arad individuală 17437 şi din CF ind 17348.
Însă, în ceea ce priveşte apartamentul nr. 4, aşa cum s-a arătat, acesta a fost naţionalizat în baza Legii nr. 119/1948, odată cu Î.F.N., fiind sediul social al acelei firme.
Din acte rezultă şi faptul că, şi contractul încheiat de către L.S. a fost tot un contract fictiv, pentru a se salva averea lui G.E., împrejurare ce rezultă din declaraţiile de martor aflate la dosar.
De altfel, intervenientul nu a reuşit să dovedească susţinerile sale referitoare la faptul că L.S. a devenit proprietarul acestui bun în 1943, pe baza unei cumpărări reale, iar actele pe care acesta le-a depus în sensul că din 1921 imobilul a fost închiriat de L.S., au fost înlăturate, atâta vreme cât, acesta a devenit proprietar în 1943.
Faţă de materialul probator administrat în cauză, a rezultat că între părţi a existat o simulaţie a actelor întocmite, că niciodată intenţia antecesoarei reclamantei nu a fost aceea de a înstrăina cu adevărat dreptul de proprietate asupra imobilului şi, prin urmare, statul nu are un titlu valabil asupra imobilelor respective.
S-a mai reţinut faptul că M.E., reclamanta din acest dosar, a decedat în timpul procesului şi în cauză au fost introduşi moştenitorii acesteia, C.M.A. şi V., care au înţeles să continue acţiunea formulată de antecesoarea lor, prin care aceasta solicita să se constate trecerea abuzivă în proprietatea statului a apartamentului nr. 4 şi restituirea lui în natură.
Având în vedere prev. art. 1175 C. civ., s-a constatat simulaţia asupra contractelor întocmite în 1941 şi 1943, şi prin urmare, că trecerea în proprietatea statului a apartamentului nr. 4 în baza Legii nr. 119/1948 a fost nelegală.
Mai mult decât atât, reclamanta era acţionară la Î.F.N., din tabelul aflat la fila 18 dosar fond, rezultând că aceasta deţinea un număr de 660 acţiuni la societatea respectivă şi, prin urmare, nu intra în categoria persoanelor prev. de D 92/1950.
Preluarea acestui apartament s-a făcut de la o persoană care nu era proprietarul real şi, în speţă, s-a reţinut a fi incidente disp. art. 1 alin. (3) din Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995, modificată prin H.G. nr. 11/1997, astfel că, reclamanta a chemat în judecată şi Statul Român pentru ca sentinţa să-i fie opozabilă.
Ca urmare a desfiinţării contractelor simulate, a fost restabilită şi situaţia de carte funciară, de radiere a dreptului de proprietate al statului, de radierea a dreptului de administrare a Oficiul Judeţean de Cadastru şi intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei.
Cererea de intervenţie formulată de B.V.A. a fost respinsă, întrucât antecesorul acestuia a devenit proprietar în baza unui act simulat şi astfel intervenientul nu poate dobândi în proprietate un bun, asupra căruia antecesorul său nu mai este proprietar.
Astfel, prin decizia nr. 91 din 22 aprilie 2009, Curtea de Apel Timişoara – secţia civilă a admis acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta M.E. şi continuată de moştenitorii testamentari C.M.A. şi V. împotriva pârâţilor Statul Român prin Consiliul Local Arad, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad, B.V.A., J.E., D.E., J.E., D.C.T., D.E. şi D.F.
A constatat trecerea abuzivă în proprietatea Statului Român a imobilului situat în Arad, înscris în CF 209 Arad, compus din clădire cu 6 apartamente şi teren în suprafaţă de 442 mp.
A constatat simulaţia în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat în Lipova la data de 25 martie 1941, între văduva lui G.I. născută W.E. şi cumpărătorul D.E. cu privire la imobilul menţionat mai sus, precum şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 08 martie 1943, între vânzătorul D.E. şi cumpărătorul L.Ș. cu privire la acelaşi imobil.
A fost obligat pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad să restituie în natură imobilul din litigiu.
S-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de CF 209 Arad în sensul intabulării dreptului de proprietate a lui D.E. de sub B 8 şi B 11 şi intabulării dreptului de proprietate a lui L.Ș. de sub B 14.
S-a dispus radierea dreptului de proprietate a lui L.Ș. din CF individuală nr. 17438 Arad de sub B III şi notarea dreptului de administrare a titularilor Direcţia Generală pentru Agricultură, Industrie Alimentară şi Ape a Judeţului Arad, de sub B 4 şi Oficiul de Cadastru, Geodezie şi Cartografie Arad de sub B 5, cu privire la apartament.
S-a dispus radierea din CF colectivă 17436 Arad, a dreptului de proprietate al Statului – Ministerul Industriei, Întreprinderea IPCIL Arad de sub B 2 şi a dreptului de administrare al Oficiului Judeţean de Cadastru, Geodezie şi Cartografie Arad, de sub B 3, cu privire la apartament, precum şi a dreptului de proprietate a lui L.Ș. de sub B 1, cu privire la apartamente.
S-a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului din CF individuală 17437 Arad, de sub B 2, a dreptului de administrare al Direcţiei Generale pentru Agricultură, Industrie Alimentară şi Ape a judeţului Arad, de sub B 4, şi a dreptului de administrare al Oficiului Judeţean de Cadastru, Geodezie şi Cartografie Arad de sub B 5.
S-a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor înscrise în CF 17436 Arad şi 17437 Arad cu titlul de moştenire după G.E. şi restituire conform Legii nr. 10/2001.
A fost respinsă cererea de intervenţie formulată de intervenientul B.V.A.
Împotriva deciziei civile nr. 91 din 22 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara au declarat recurs reclamanţii C.M.A. şi C.V. şi intervenientul B.V.A.
Prin motivele de recurs formulate, reclamanţii C.M.A. şi C.V. au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi au susţinut, în esenţă, următoarele:
Trecerea imobilului în proprietatea statului s-a realizat fără titlu valabil.
Restabilirea situaţiei legale de carte funciară se impune ca o cerere accesorie în cauză, potrivit art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996.
Prin decizia atacată s-a respins cererea de intervenţie, fără a preciza dacă se respinge pe fond sau pe excepţie.
Prin motivele de recurs formulate, intervenientul B.V.A. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ. şi a formulat următoarele critici:
Instanţa a procedat la o pronunţare plus şi minus petita. Astfel, instanţa a constatat trecerea abuzivă în proprietatea statului a întregului imobil situat în Arad, deşi reclamanţii au solicitat să se constate această preluare abuzivă doar pentru apartamentul nr. 4. Totodată, reclamanţii au mai solicitat să fie anulată măsura dispusă de către unitatea deţinătoare prin adresă, capăt de cerere asupra căruia instanţa nu s-a pronunţat în niciun fel.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 admiţând acţiunea pentru întregul imobil, precum şi dispoziţiile art. 1175 C. civ. care reglementează simulaţia juridică.
Simulaţia subsecventă dintre D.E. şi L.Ș. nu este dovedită în nici un fel în cauză.
După cum reiese din hotărârile judecătoreşti de condamnare, familia G. era în observaţia autorităţilor din vremea respectivă pentru vânzările simulate. Or, dacă şi imobilul din litigiu ar fi făcut obiectul unei astfel de simulaţii în mod sigur aceasta ar fi fost anulată de către autorităţi, iar participanţii condamnaţi şi arestaţi. Faptul că nu s-a întâmplat acest lucru întăreşte concluziile legalităţii contractului de vânzare-cumpărare dintre D.E. şi L.Ș.
Prin decizia nr. 2803 din 6 mai 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondate recursurile, reţinând următoarele:
Faţă de situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel s-a constatat că între părţi a existat o simulaţie a actelor întocmite, astfel că în mod corect s-a reţinut de către această instanţă că niciodată intenţia antecesoarei reclamante M.E. nu a fost aceea de a înstrăina cu adevărat dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că statul nu are un titlu valabil asupra acestuia.
În ceea ce priveşte apartamentul nr. 4, pentru care se poartă prezentul litigiu, acesta a fost sediul social al firmei fosta N. şi a fost preluat de către stat prin naţionalizare, în baza Legii nr. 119/1948, deci naţionalizarea a avut un alt temei juridic decât restul clădirii în care acest apartament s-a aflat.
M.E., reclamanta din acest dosar, a decedat în timpul procesului şi în cauză au fost introduşi moştenitorii acesteia, C.M.A. şi C.V., care au înţeles să continue acţiunea formulată de antecesoarea lor, prin care aceasta solicită să se constate trecerea abuzivă în proprietatea statului a apartamentului nr. 4 şi restituirea lui în natură.
Faţă de prevederile art. 1175 C. civ., constatând simulaţia asupra contractelor întocmite în 1941 şi 1943, în mod corect a dispus instanţa de apel restabilirea situaţiei de carte funciară, radierea dreptului de proprietate al statului, radierea dreptului de administrare a Oficiului judeţean de cadastru şi intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei.
Cât priveşte susţinerile recurenţilor-reclamanţi privind modul în care instanţa de apel a soluţionat cererea de intervenţie s-a constatat că şi acestea sunt nejustificate.
Faţă de împrejurarea că antecesorul intervenientului B.V.A. a devenit proprietar în baza unui act simulat, în mod corect a reţinut instanţa de apel că cererea de intervenţie este neîntemeiată, deoarece intervenientul nu poate dobândi în proprietate un bun care nu mai este proprietatea antecesorului său.
Referitor la motivele de recurs formulate de intervenientul B.V.A. s-a constatat că şi acestea sunt nefondate.
Astfel, referitor la susţinerile potrivit cărora instanţa s-ar fi pronunţat ultra şi minus petita, acestea nu se justifică.
S-a constatat că, la data de 28 septembrie 2004, reclamanta şi-a modificat acţiunea, în sensul că a solicitat să se constate simulaţia în varianta operaţiunii juridice fictive a contractelor de vânzare-cumpărare, cu privire la imobilul situat în Arad, să fie obligat Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad la restituirea în natură în deplină proprietate a acestui imobil şi să se restabilească situaţia anterioară de carte funciară.
Astfel, prin modificarea acţiunii, reclamanta a precizat că se referă la întregul imobil.
Referitor la susţinerea potrivit căreia instanţa nu s-a pronunţat asupra solicitării reclamanţilor de anulare a măsurii dispuse de către unitatea deţinătoare prin adresă, s-a constatat că nici aceasta nu se justifică.
Prin adresa menţionată, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu a luat nicio măsură, ci doar a comunicat reclamantei nerezolvarea notificării.
Cu privire la criticile recurentului - intervenient relativ la existenţa simulaţiei, a constatat că nici acestea nu sunt fondate.
Constatând că părţile au căzut de acord ca actul lor să nu producă niciun efect între ele, ci numai fraudarea legii, în mod corect a reţinut instanţa de apel simulaţia intervenită.
Faţă de considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursurile ca nefondate.
Împotriva susmenţionatei decizii a formulat contestaţie în anulare intimatul B.V.A., cale de atac în susţinerea căreia a învederat că a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii introductive de instanţă pentru ceea ce excede apartamentului nr. 4 din imobilul în litigiu, în raport de împrejurarea că reclamanţii nu au urmat procedura administrativă obligatorie impusă de prevederile Legii nr. 10/2001, ca şi aspecte privind incidenţa prevederilor art. 1175 C. civ., potrivit căruia actul secret în cazul unei simulaţii are efecte doar între părţile contractante şi succesorii lor universali, şi nu în contra terţelor persoane.
Aceste chestiuni au fost invocate atât în faţa instanţei de apel, care a omis să se pronunţe asupra lor, cât şi în faţa instanţei de recurs, care analizând recursul său, de asemenea a omis să analizeze criticile menţionate, ceea ce atrage nulitatea hotărârii astfel pronunţate.
Nu s-a pronunţat instanţa de recurs în nici un mod asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intervenientului, precum şi asupra motivului de recurs privind împrejurarea că instanţa de apel a acordat reclamanţilor mai mult decât s-a cerut, aspecte ce au fost complet ignorate de instanţa de recurs în soluţionarea căii de atac cu a cărei judecată a fost învestită.
Nu a fost analizată în nici un mod critica privind greşita aplicare în cauza a dispoziţiilor art. 1175 C. civ., care în întreaga motivare a deciziei instanţei de recurs nu este nici măcar menţionat, deşi acesta a constituit unicul său motiv de recurs privind fondul cauzei.
A învederat că înscrisul exhibit de reclamanţi ca fiind simulat nu-i poate fi opus întrucât autorul său, L.Ș., a fost terţ faţă de convenţia secretă, probaţiunea administrată în cauză confirmând că dobândirea bunului litigios de către acesta s-a făcut în schimbul unui preţ plătit integral de autorul său.
A solicitat admiterea contestaţiei şi anularea hotărârii pronunţate în recurs cu consecinţa rejudecării pricinii.
Prin decizia nr. 7067 din 12 octombrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia în anulare şi a dispus anularea deciziei instanţei de recurs.
Procedând la rejudecarea recursurilor, se constată următoarele:
Instanţele fondului au reţinut corect, în raport de probaţiunea cauzei şi de înscrierile de carte funciară privind imobilul litigios, că preluarea acestuia de către stat a operat în temeiul unor acte normative – Legea nr. 119/1948, respectiv Decretul nr. 92/1950 – considerate de legea specială, Legea nr. 10/2001, incidentă raportului juridic litigios, drept preluare abuzivă, noţiune în care este inclusă şi preluarea fără titlu valabil (cu nerespectarea condiţiilor impuse de actele de preluare), ceea ce face drept superfluă critica din recursul reclamanţilor vizând această pretenţie.
Nu este fondată nici critica constând în constatarea unei anumite compuneri/structuri a imobilului dispus a fi restituit, atâta vreme cât, pe de o parte, nu este indicat motivul de nelegalitate în care aceasta să poată fi încadrată, iar, pe de altă parte, dispunându-se restituirea bunului în întregul său, pretenţia părţii apare a fi formulată exclusiv formal.
Acelaşi caracter îl are şi critica din recursul aceloraşi reclamanţi privind nelegalitatea hotărârii curţii de apel sub aspectul dispoziţiei prin care a fost soluţionată cererea de intervenţie, neavând, de asemenea relevanţă, considerentele pentru care această cerere a fost respinsă, pe fond sau pe excepţie, atâta vreme cât instanţa de apel a justificat în considerentele sale motivele pentru care a pronunţat această hotărâre, ce se circumscriu datelor speţei, conchizând în sensul caracterului său neîntemeiat, perspectivă în raport cu care, în raport de soluţia dată, această critică apare ca fiind şi lipsită de interes.
Ca urmare, criticile din recursul reclamanţilor se vădesc a nu fi fondate, cererea acestora de recurs urmând a fi respinsă ca atare.
Cât priveşte recursul formulat de B.V.A., se constată următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 6 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere … „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”.
Invocând acest motiv de recurs, recurentul B.V.A. a susţinut că prin hotărârea primei instanţe, menţinută de instanţa de apel, instanţa s-a pronunţat plus petita, întrucât, deşi nu a fost învestită decât cu cererea de restituire a unui apartament din imobil, ap. 4, a dispus restituirea sa integrală şi, respectiv, minus petita, întrucât, deşi reclamanta a solicitat anularea măsurii dispuse de unitatea deţinătoare prin adresă, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii în nici un fel, ceea ce, în final, făcea imposibilă obligarea entităţii emitente la restituirea imobilului în natură.
Or, cât priveşte ipoteza de extra petita, vizată de motivul de nelegalitate invocat, instanţele fondului s-au pronunţat asupra cererii deduse judecăţii, astfel cum aceasta a fost precizată (dosar fond) şi care a privit obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului din Arad, înscris în CF nr. 209 Arad, reprezentat de clădire compusă din 6 apartamente şi teren aferent, context în care această critică nu poate fi primită.
Cazul de minus petita invocat şi subsumat aceluiaşi motiv de recurs, în urma modificării textului art. 304 pct. 6 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000, nu mai constituie motiv de recurs, prin urmare nu mai poate constitui obiect al verificărilor prin intermediul căii de atac deduse judecăţii.
Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că omiţând să se pronunţe asupra excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a intervenientului, a inadmisibilităţii cererii de intervenţie, ca şi a inadmisibilităţii acţiunii, care făceau imposibilă dezbaterea fondului cauzei, au fost săvârşite neregularităţi procedurale care atrag incidenţa motivului de casare invocat şi a celui prevăzut de pct. 6 al aceluiaşi articol,cu consecinţa casării hotărârii şi trimiterii cauzei spre rejudecare la curtea de apel.
De principiu, pronunţarea instanţei asupra unei excepţii, nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., text de lege care se referă la situaţia când, soluţionând pricina în fond, instanţa a omis să se pronunţe cu privire la unul din capetele de cerere ale acţiunii cu care a fost sesizată.
Pe de altă parte, nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ce se constituie în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurent, vizează neregularităţi de ordin procedural care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 105 alin. (1) C. proc. civ., ce cuprinde două ipoteze distincte de nulitate, potrivit termenilor textului: nesocotirea formelor legale şi întocmirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent, nulitate care, în ambele ipoteze nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care părţii i s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod.
Sub imperiul acestui motiv de recurs se pot include cele mai varii neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, a cererii reconvenţionale, neregulata citare a uneia dintre părţi, nesocotirea unor principii ce guvernează judecata procesului civil.
Nu poate fi asimilaţii nulităţii reglementată de norma art. 105 alin. (2) C. proc. civ., omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei excepţii, respectiv a lipsei calităţii procesuale active a recurentului ori a inadmisibilităţii cererii sale de intervenţie (care fiind soluţionate pe fond, nu justifică nici interesul recurentului de a le invoca drept critici ale hotărârii astfel pronunţate), ori a inadmisibilităţii acţiunii, ce se poate constitui, eventual, in ipoteză a motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cât priveşte fondul pricinii, cu referire la încălcarea prevederilor art. 1175 C. civ., critică încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele.
Potrivit art. 1175 C. civ., „actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”.
Deci, principiul care domină efectele simulaţiei faţă de terţi este acela că lor nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin contraînscrisul secret al părţilor, ci numai situaţia juridică astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deşi aceasta nu corespunde realităţii.
Norma legală evocată consacră sancţiunea specifică a simulaţiei şi anume a inopozabilităţii faţă de terţi a situaţiei juridice reale, care este consacrată printr-un contract secret, motiv ce încadrează simulaţia în rândul excepţiilor de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului. Deşi singurul contract adevărat este contractul secret – contraînscrisul – totuşi, nu situaţia juridică creată prin acesta va putea fi opusă terţilor, ci situaţia juridică aparentă, aşa cum rezultă ea din contractul public, deşi ea nu corespunde realităţii.
Această soluţie este consacrată de partea a doua a textului art. 1175 C. civ., care arată că actul secret nu poate avea nici un efect „în contra altor persoane”, în afară de părţi.
Însă pentru a beneficia de inopozabilitatea contraînscrisului este necesar ca terţii să se fi încrezut, cu bună-credinţă, în aparenţa rezultată din contractul public, să fi ignorat existenţa simulaţiei.
Numai terţul care nu a cunoscut simulaţia are dreptul de opţiune între actul aparent şi actul secret. Terţul care a cunoscut simulaţia urmează să suporte consecinţele anulării, întrucât ştie că actul real este izbit de nulitate printr-o dispoziţie proshibitivă a legii şi că scopul acestuia era tocmai fraudarea legii prin încălcarea acelei dispoziţii.
Or, la momentul intervenirii convenţiei de înstrăinare între proprietara bunului litigios, G.E. şi D.E., necontestat salariat (cenzor) al fabricii proprietatea transmiţătoarei, al cărei sediu se află în acelaşi imobil şi ulterior acestui moment, erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 254/1941 ce se înscriau în paleta măsurilor agresive şi abuzive antievreieşti luate de autorităţile acelei vremi. Este evident, iar recurentul nu a contestat acest aspect, că actul real, de transmisiune, încheiat între părţile menţionate nu a reflectat voinţa acestora, scopul încheierii sale constituindu-l scoaterea bunului de sub incidenţa actului normativ menţionat, a cărei aplicare ar fi transferat, de plin drept, proprietatea acestuia în patrimoniul statului.
L.Ș., antecesorul recurentului, contemporan acelor vremuri, în condiţiile menţionate şi după efectuarea unei menţiuni în carte funciară a imobilului sub B 10, la 5 octombrie 1942, prin care s-a dispus restabilirea situaţiei juridice anterioare de carte funciară, la cererea Centrului Naţional de Românizare (a cărui competenţă potrivit Legii nr. 398/1941 era tocmai evidenţierea şi preluarea bunurilor deţinute de evrei), cu consecinţa reînscrierii dreptului de proprietate al cumpărătorului D.E., cumpără, la data de 20 iulie 1943, bunul menţionat (operaţiune ce apare înscrisă doar în evidenţele de carte funciară, cartea funciară a imobilului).
Or, în contextul menţionat, succesorul ultimului cumpărător, care a permis, după cumpărare, atât funcţionarea firmei proprietatea defunctei G.E., F.N., până la preluarea sa de către stat, în anul 1948, cât şi a vânzătoarei însăşi, nu poate să invoce în favoarea sa inopozabilitatea situaţiei juridice reale, consacrată prin actul de transmisiune secret, operaţiunea juridică menţionată constituind o regulă a acelor vremuri, scopul său fiind acela al sustragerii bunurilor supuse dispoziţiilor legilor antievreieşti, de sub incidenţa acestora.
Această situaţie, astfel cum legal a reţinut curtea de apel, este confirmată de moştenitorii primului cumpărător, D.E., care a confirmat existenţa simulaţiei din contractele întocmite în anul 1941, respectiv anul 1943 (sub aspectul cauzei actului), arătând că acesta nu a fost proprietarul bunului şi nici vânzătorul său real.
Ca urmare, legal curtea de apel a constatat simulate cele două contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul litigios, cu consecinţa restabilirii dreptului în favoarea vânzătoarei, antecesoarea reclamantei M.E., ai cărei succesori testamentari sunt reclamanţii în cauză, perspectivă în raport cu care se vădesc a nu fi fondate criticile privind aspectul analizat.
Cât priveşte inadmisibilitatea acţiunii, pentru nerespectarea procedurii prealabile stipulate de prevederile Legii nr. 10/2001 în raport de limitele sesizării unităţii deţinătoare prin notificare, care nu ar fi vizat bunul în integralitatea sa, se constată, pe de o parte, că reclamanta a respectat procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001, solicitând instituţiilor abilitate acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de actul special de reparaţie pentru bunul preluat abuziv de stat. Aceasta înseamnă că solicitând acordarea beneficiului măsurilor reparatorii prevăzute de această lege şi justificând vocaţia sa la acordarea lor, reclamanta care a înţeles să uzeze de dispoziţiile acestui act normativ, a urmat procedura prealabilă prevăzută de lege, pe care a continuat-o prin cererea dedusă judecăţii, etapă judiciară ce se înscrie în procedurile de restituire reglementate de aceeaşi lege.
Împrejurarea că la momentul formulării notificării, reclamanta şi fostă acţionară a fabricii al cărei sediu social s-a aflat în imobilul litigios, proprietatea sa, a solicitat acordarea măsurilor reparatorii pentru fosta fabrică şi ulterior a imobilului, nu este de natură a restrânge vocaţia sa la beneficiul legii pentru întregul imobil preluat de stat, proprietatea sa, potrivit dispoziţiilor instanţelor fondului, menţinute prin prezenta decizie şi care fac ca, în condiţiile arătate, invocarea excepţiei menţionate, ce se constituie, în realitate, într-o apărare de fond, să nu poată fi primită pentru inexistenţa unei cerinţe pretinse de lege oricărei cereri/apărări în justiţie, aceea a interesului în invocarea sa.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecăţii vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C.M.A., C.V. şi de B.V.A. împotriva deciziei nr. 91 din 22 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara - secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4675/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4678/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
