ICCJ. Decizia nr. 4682/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4682/2012
Dosar nr. 22671/3/2009
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1172 din 23 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti a respins cererea privind restituirea în natură a terenurilor, a anulat, ca netimbrată, cererea reclamantei O.E. privind acordarea daunelor materiale, a admis în parte acţiunea privind daunele morale şi cheltuielile de judecată şi a obligat Municipiul Bucureşti să-i plătească, reclamantei, suma de 5.000 lei, cu titlu de daune morale şi suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată.
În fapt, s-a reţinut că reclamantul iniţial, Călin Ion, a solicitat, prin acţiunea principală, obligarea pârâtului să-i restituie în natură terenul în litigiu în suprafaţă de 1.175 mp, cererea fiind înregistrată la 27 mai 2009, datorită refuzului nejustificat al pârâtei de a răspunde la notificarea nr. 1101/2001.
Această obligaţie a fost îndeplinită la data de 18 martie 2010, după decesul reclamantului, în timpul procesului pendinte, la 9 ani de la formularea notificării.
Reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtului la plata unor daune materiale, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsirea de folosinţa terenului pentru perioada ultimilor 3 ani. În baza art. 20 alin. (1) şi 3 din Legea nr. 146/1997, cererea a fost anulată ca netimbrată.
Referitor la cererea reclamantei privind daunele morale, tribunalul a reţinut că deşi primarul general al Municipiului Bucureşti avea obligaţia să soluţioneze notificarea în termen de 60 de zile de la data formulării acesteia sau de la data depunerii actelor doveditoare, acesta nu a rezolvat notificarea, astfel că a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 5504 din 18 noiembrie 2003 de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin care Municipiul Bucureşti a fost obligat să se pronunţe asupra cererii de restituire a imobilului. Nici după obligarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă, primarul general al Municipiului Bucureşti nu a rezolvat notificarea reclamantului.
Prin dispoziţia nr. 12553 din 18 martie 2010, notificarea a fost rezolvată, dar cu o întârziere de 9 ani de zile, perioadă în care atât reclamantul iniţial, cât şi moştenitoarea acestuia au fost nevoiţi să facă nenumărate demersuri administrative, în vederea restituirii terenului liber, lovindu-se de refuzul nejustificat al autorităţii de rezolvare a cererii, deşi în dosarul administrativ era depusă toată documentaţia prin care dovedea calitatea de persoane îndreptăţite să li se restituie terenul în natură.
Tribunalul a apreciat că aceştia au suportat un prejudiciu moral, în condiţiile în care în urma demersurilor repetate, o perioadă mare de timp, drepturile nu le-au fost recunoscute, sentimentul acestora fiind de frustrare şi de zădărnicie în eforturile întreprinse. Tribunalul a apreciat, în mod global, acest prejudiciu moral la suma de 5.000 lei.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 998 C. civ.
Prin decizia civilă nr. 623/ A din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondate, apelurile formulate în cauză.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, s-a reţinut că creditorul unei obligaţii de a face poate solicita executarea obligaţiei pe calea dispoziţiilor art. 5803 C. proc. civ., dar nimic nu-l împiedică pe acesta să formuleze o cerere prin care să solicite despăgubiri în condiţiile dreptului comun pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a neexecutării obligaţiei.
Reclamanta nu a solicitat daune cominatorii, pentru a fi cuantificate de instanţă, ci daune morale pentru disconfortul psihic suferit ca urmare a nerespectării drepturilor prevăzute de lege.
După obţinerea sentinţei civile nr. 5504 din 18 octombrie 2003 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1794/2006 a Curţii de Apel Bucureşti - prin care s-a admis acţiunea reclamanţilor şi a fost obligat pârâtul să se pronunţe asupra cererii de restituire formulată prin notificarea nr. 1108 din 21 martie 2011, reţinându-se în considerentele sentinţei că unitatea deţinătoare era obligată să se pronunţe în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării asupra cererii de restituire în natură - reclamantul a făcut mai multe cereri către pârât pentru executarea ei (adresa din 13 noiembrie 2006, adresa din 25 iulie 2004), care au rămas fără nici un rezultat.
În aceste condiţii, reclamantul a formulat acţiunea de faţă, care aşa cum a reţinut în mod corect instanţa de fond, este întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ.
S-a apreciat că, în cauza pendinte, sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul moral suferit şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Astfel, faptul ilicit săvârşit de pârâtă constă în aceea că, nu a respectat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nici nu a îndeplinit obligaţia stabilită prin sentinţa civilă nr. 5504 din 18 octombrie 2009 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Potrivit art. 23 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este obligată să răspundă la notificare în termen de 60 de zile de la primirea notificării. Termenul este imperativ, iar nu de recomandare, pentru că, dacă s-ar accepta caracterul de normă de recomandare al textului de lege care îl reglementează, s-ar ajunge la situaţia inacceptabilă, în care soluţionarea notificării ar putea fi amânată sine die de către unitatea deţinătoare, sub pretextul nedepunerii actelor doveditoare.
Conduita obligatorie a unităţii notificate este aceea de a soluţiona notificarea, inclusiv prin respingerea ei, în eventualitatea în care nu ar fi fost depuse la doar acte, care să dovedească dreptul de proprietate şi calitatea de persoană îndreptăţită.
Dispoziţia nr. 12553 din 18 martie 2010, prin care s-a dispus restituirea terenului a fost emisă de pârât la aproximativ un an de la formularea acţiunii, după admiterea probelor.
Ca atare, fapta ilicită o reprezintă depăşirea termenului prevăzut de lege de a răspunde la notificare.
De asemenea, este cert că reclamantul C.I., care a decedat pe parcursul desfăşurării acestui proces, a suferit un prejudiciu moral determinat atât de faptul că a aşteptat mai mult de nouă ani să i se răspundă la notificare, cât şi de faptul că, prin conduita sa, pârâtul a nesocotit prevederile Legii nr. 10/2001, ignorând o perioadă lungă de timp solicitările reclamantului.
În ceea ce priveşte apelul reclamantului, prin care se urmăreşte majorarea cuantumului daunelor morale, Curtea a reţinut că, de principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat.
Practica judiciară a stabilit că la aprecierea cuantumului daunelor morale trebuie să se aibă în vedere importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, scopul acordării acestor daune morale, fiind atins prin simplul fapt al admiterii cererii de acordare a daunelor, iar nu neapărat prin cuantumul acestora.
Pentru prejudiciul material suferit, reclamanta se poate adresa pe cale separată instanţei, întrucât nu se poate pune sensul egalităţii între acest prejudiciu şi prejudiciul moral.
S-a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauza Vitan contra României, Pantea împotriva României - Curtea apreciază că suma acordată de instanţa de fond cu titlu de daune morale acoperă prejudiciul suferit.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 9 august 2011, reclamanta O.E., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a susţinut pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea greşită a Constituţiei României, cu privire la egalitatea în faţa legilor.
De asemenea, s-a invocat art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea recurată neconţinând motivarea neluării în considerare, în totalitate, a motivelor de apel. Instanţa nu motivează de ce nu îi aplică aceeaşi unitate de măsură în aprecierea valorii daunelor morale ca în cazuri similare.
Obiectul cauzei reclamantei l-a reprezentat acordarea de daune morale pentru refuzul nejustificat de a i se soluţiona notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, timp de peste 9 ani. Aceasta a investit cu formulă executorie sentinţa civilă obţinută şi a somat-o pe pârâta să se conformeze acestei hotărâri, dar primăria a ignorat această realitate juridică. S-a formulat inclusiv plângere penală pentru abuz în serviciu, la care, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale. Contra acestor soluţii, prin sentinţa penală nr. 994 din 11 iunie 2009, s-a admis plângerea, s-a desfiinţat rezoluţia de neînceperea urmăririi penale şi s-a restituit dosarul la procuror, cu dispoziţia de a dispune începerea urmăririi penale. Abia după aceste ultime demersuri judiciare, s-a primit dispoziţia nr. 12241 din 13 octombrie 2009 a primarului general, prin care s-a dispus să i se retrocedeze terenul în litigiu.
Prin decizia civilă nr. 64/26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, într-un caz identic, s-au acordat despăgubiri morale în sumă de 20.000 lei. La evaluarea sumei de 20.000 lei s-a invocat perioada de peste 9 ani, fără ca notificarea să fie soluţionată, precum şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv deciziile nr. 4506/2008, 5958/2007 şi 5583/2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recursul este nefondat.
Referitor la cererea reclamantei privind daunele morale, instanţele anterioare au reţinut corect împrejurările de fapt cu relevanţă în conturarea faptei ilicite şi a conduitei culpabile a pârâtului în îndeplinirea obligaţiilor legale, inserate ulterior şi în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, de care depinde soluţia pe fondul cauzei.
Important de reţinut este faptul că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanţii au solicitat daune morale pentru disconfortul psihic suferit ca urmare a nerespectării drepturilor prevăzute de lege, acţiunea fiind întemeiată în mod expres pe dispoziţiile art. 998 C. civ.
În urma aprecierii probelor administrate s-a concluzionat corect că, în cauză, sunt într-adevăr îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul moral suferit şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Instanţa de apel a identificat corect conţinutul concret al faptei ilicite săvârşite de către pârâtă, respectiv nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 - potrivit art. 23 şi urm. din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este obligată să răspundă la notificare în termen de 60 de zile de la primirea notificării - dar şi a obligaţiei stabilită prin sentinţa civilă nr. 5504 din 18 octombrie 2009 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
De asemenea, s-a reţinut că este cert faptul că reclamantul iniţial, decedat pe parcursul desfăşurării acestui proces, a suferit un prejudiciu moral determinat atât de faptul că a aşteptat mai mult de nouă ani să i se răspundă la notificare, cât şi de faptul că, prin conduita sa, pârâtul a nesocotit prevederile Legii nr. 10/2001, ignorând o perioadă lungă de timp solicitările, pe deplin îndreptăţite, ale reclamanţilor.
Sub aspectul condiţiilor impuse de instituţia răspunderii civile delictuale, nu s-au formulat critici de nelegalitate pertinente, singura nemulţumire a recurentei-reclamante vizând de fapt modalitatea în care instanţele fondului au analizat şi apreciat probele administrate în cauză şi au cuantificat prejudiciul moral pretins.
Instanţele anterioare au apreciat corect că, de principiu, noţiunea de prejudiciu trebuie sa aibă semnificaţia efectelor produse - rezultatul dăunător de natura nepatrimonială - urmare a încălcării drepturilor subiective si a intereselor legitime ale persoanei care reclamă in justiţie.
In ceea ce priveşte chestiunea punctuală a cuantumului despăgubirilor morale si a criteriilor in raport de care se apreciază asupra întinderii obligaţiei de dezdăunare, este bine de subliniat că legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătoreşti anterioare sunt strâns legate de probaţiune, de realitatea raportului juridic de drept civil, configurat pe deplin în faţa instanţelor fondului, asupra căruia s-a suprapus prescripţia legii - condiţiile răspunderii civile delictuale.
Sub acest aspect, de altfel singurul reclamat prin cererea de recurs, dar fără să fie indicată norma legală internă sau europeană încălcată sau aplicată greşit - Curtea a reţinut corect că, de principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat.
Practica judiciară, atât internă cât şi internaţională - jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauza Vişan contra României, Pântea împotriva României etc. - a stabilit că la aprecierea cuantumului daunelor morale trebuie să se aibă în vedere importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, scopul acordării acestor daune morale, fiind atins prin simplul fapt al admiterii cererii de acordare a daunelor, iar nu neapărat prin cuantumul acestora.
În contextul împrejurărilor de fapt pe deplin stabilite şi în temeiul considerentelor impuse de o jurisprudenţă constantă europeană, se poate aprecia că suma acordată de prima instanţă de fond cu titlu de daune morale acoperă prejudiciul suferit.
Nu poate fi primită nici o critică pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - nesocotirea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legilor - întrucât situaţia de fapt a fiecărei cauze pendinte configurează soluţia pe fondul raportului juridic litigios, ceea ce în cauză s-a şi întâmplat.
Nici critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reţinută, instanţa de apel expunând în mod detaliat atât situaţia de fapt a cauzei pendinte, cât şi condiţiile concrete ale angajării răspunderii civile delictuale.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E. împotriva deciziei nr. 623/ A din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti,secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4680/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4684/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
