ICCJ. Decizia nr. 4694/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4694/2012
Dosar nr. 2611/30/2010
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 8 aprilie 2010, reclamanta E.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare măsurii administrative cu caracter politic, luată de regimul comunist, în sumă de 1.500.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune morale, astfel: 500.000 euro pentru prejudiciul pe care l-a suferit personal şi 1.000.000 euro pentru prejudiciul suferit de părinţii săi, câte 500.000 euro pentru fiecare.
În motivare, reclamanta a arătat că, în conformitate cu Hotărârea emisă de Comisia pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă şi a actelor eliberate de C.N.S.A.S., Direcţia Arhivă Popeşti Leordeni, la data de 18 noiembrie 2009, s-a atestat că în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, membrii familiei sale au fost supuşi unor măsuri administrative abuzive, respectiv au avut domiciliul obligatoriu în localitatea Feteşti Noi - Feteşti (Valea Viilor), jud. Ialomiţa.
Pe de altă parte, Ministerul Apărării Naţionale, Direcţia Instanţelor Militare, Compartimentul Arhivă a eliberat adeverinţa nr. 1997 din 18 ianuarie 2010 din care rezultă că V.P. - tată, B.P. - mamă, V.P.A. - bunic, V.P.B. - bunică, V.P.C. - străbunic, V.M. şi V.R. - mătuşă, prin Decizia nr. 200/1951 a fostului Minister al Afacerilor Interne, au fost deportaţi la data de 18 iunie 1951 din localitatea Beşenova Veche, judeţ Timiş şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Feteşti Noi - Feteşti (Valea Viilor), jud. Ialomiţa, până la data de 20 decembrie 1955, când, în conformitate cu decizia nr. 6200/1955 a fostului Minister al Afacerilor Interne, li s-au ridicat restricţiile domiciliare.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Prin sentinţa civilă nr. 3109/ PI din 12 noiembrie 2010 Tribunalul Timiş a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a inadmisibilităţii acţiunii; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta E.P. împotriva pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, a obligat pârâtul să plătească reclamantei E.P. suma de 20.000 euro, cu titlu de daune morale, şi a respins în rest, acţiunea, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta E.P. legitimează calitatea de a pretinde compensaţii pecuniare pentru prejudiciul moral suferit şi în calitate în calitate de descendentă de gradul I (după părinţi). Prin urmare, a fost respinsă, ca fiind neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei E.P.
S-a mai reţinut că inadmisibilitatea acţiunii, ca o excepţie invocată de către pârât prin întâmpinare, este neîntemeiată, măsura administrativă a deportării în Bărăgan regăsindu-se în cazurile reglementate de Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată faţă de reclamantă şi părinţii acesteia se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menţionează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speţă nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 şi nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, s-a reţinut că reclamanta a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
La cuantificarea prejudiciului instanţa a avut în vedere că reparaţia prejudiciului prin suma de bani fixată ca echivalent bănesc are scopul nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia/ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
S-a avut în vedere şi jurisprudenţa CEDO (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, prima instanţă a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiţionara şi/ sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Faţă de cele menţionate, tribunalul a apreciat că suma de 20.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral încercat de reclamantă şi de autorii săi, şi a admis în parte acţiunea acesteia.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta E.P. şi pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D. G.F.P. Timiş.
Reclamanta E.P. a criticat hotărârea primei instanţe, ca netemeinică şi nelegală, solicitând admiterea în întregime a acţiunii sale, arătând că sumele acordate pentru repararea prejudiciului moral sunt insuficiente.
A mai arătat că în faţa primei instanţe a dovedit că au fost aduse încălcări valorilor fundamentale ale fiinţelor umane, ocrotite prin art. 22 din Constituţia României, şi s-a încălcat dreptul la onoare, libertate fizică şi psihică, atingeri care în temeiul prevederilor art. 998 şi 999 C. civ. şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României, justifică o reparaţie morală, astfel încât, consideră că suma solicitată este echitabilă raportat la suferinţele suferite.
Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, a solicitat, prin apelul declarat, schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată, având în vedere Deciziile Curţii Constituţionale, fată de care temeiul juridic al acţiunii nu mai este în vigoare.
Prin decizia nr. 947 din 14 iunie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtului.
La termenul de judecată din data de 14 iunie 2011, instanţa, din oficiu, în raport de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., a pus în discuţie inadmisibilitatea schimbării temeiului de drept al acţiunii şi a admis această excepţie reţinând că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi. Reclamanta, prin apelul declarat, a invocat noi temeiuri de drept (art. 998-999 C. civ., art. 22 şi 52 alin. (3) Constituţia României), ce nu au fost invocate în faţa primei instanţe, aspect ce tinde la schimbarea cauzei în calea de atac, lucru interzis expres de lege.
Pe fondul pricinii instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei ” .
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Declararea ca neconstituţională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleaşi efecte juridice ca şi abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziţii dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituţională a unei dispoziţii legale produce efecte depline inclusiv în privinţa litigiilor în curs de judecată. Diferenţa dintre cele două noţiuni este esenţială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinţei supreme a legiuitorului care, însă, nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituţională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecinţă încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformităţii sale cu principiile constituţionale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituţionalităţii unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulităţii unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor şi al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituţionalitatea unei legi este similară nulităţii actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât şi revocarea actului juridic presupun acte (normative/ juridice) iniţial valabile, în schimb neconstituţionalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficienţe ce împiedică naşterea valabilă a actului respectiv. Practic, efectul declarării neconstituţionalităţii unui text de lege care consfinţeşte un drept subiectiv civil îl constituie stabilirea naşterii nevalabile a acelui drept şi, pe cale de consecinţă, imposibilitatea recunoaşterii lui de către instanţă ori de către o altă autoritate.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantei.
Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
A reţine argumentele reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curţii Constituţionale, ar însemna să fie lăsată fără finalitate o instituţie juridică de o deosebită importanţă într-un stat de drept, consacrată constituţional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretenţiile printr-o hotărâre definitivă şi executorie anterioară datei publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, care ar putea constitui „bun” în accepţiunea jurisprudenţei C.E.D.O. ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
Nu s-ar putea susţine că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă ” (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei - 5 atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o „speranţă legitimă” în dobândirea proprietăţii. Totodată, prin Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o „speranţă legitimă” în obţinerea compensaţiilor respective.
Nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiile art. (1) din Protocolul nr.12 adiţional la C.E.D.O., în speţă nefiind constatată existenţa vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane. De asemenea, nici egalitatea în faţa legii nu a fost încălcată în condiţiile în care decizia Curţii Constituţionale este obligatorie de la data pronunţări sale în toate cauzele ce nu au fost soluţionate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcţie de care deciziile Curţii Constituţionale produc efecte juridice.
Neretroactivitatea deciziilor Curţii Constituţionale, vizează pricinile soluţionate deja definitiv, în care părţile au dobândit un „bun” în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., şi nu situaţia promovării unei acţiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranţă legitimă” reclamantei.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând art. 299-316 C. proc. civ.
În criticile dezvoltate s-a susţinut că necesitatea respectării principiului egalităţii în drepturi face ca decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale să nu poată fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci, doar ulterior publicării sale în Monitorul Oficial.
De altfel principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat de C.E.D.O. în Protocolul 12 la Convenţie. De altfel principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat de C.E.D.O. în Protocolul 12 la Convenţie.
Ca atare acest protocol oferă o sferă suplimentară de protecţie.
Un alt principiu care înlătură de la aplicare această decizie a Curţii Constituţionale este principiul neretroactivităţii, principiu pe deplin aplicat şi în jurisprudenţa C.E.D.O.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată mai sunt incidente şi prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 3, art. 5, art. 7 din Rezoluţia A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 şi Rezoluţia A.P.C.E. nr. 1481 din 2006 deoarece Constituţia României la art. 20 dă posibilitatea aplicării cu prioritate a reglementărilor internaţionale dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne.
Conform art. 147 din Constituţia României dispoziţiile din legile în vigoare îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen dispoziţiile constatate neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Faptul că legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu poate fi imputabil reclamantului şi nu este temei legal pentru respingerea cererii, care trebuie judecate în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră în art. 5 alin. (1) şi (5) dreptul la libertate şi la siguranţă.
Prin incriminarea în Legea nr. 221/2009 a unor acte normative dinainte de anul 1989 ca având caracter politic se recunoaşte că acestea au fost contrare Constituţiei din acea dată precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului la care România a aderat din 1948, tratatelor şi acordurilor internaţionale la care România era şi este parte.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Reţinând spre analiză criticile încadrabile în conţinutul art.304 pct.9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
În speţă, la data publicării în Monitorul Oficial nr.761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii articolului citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, că şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta E.P. împotriva deciziei nr. 947 din 14 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4693/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4695/2012. Civil → |
|---|
