ICCJ. Decizia nr. 4695/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4695/2012
Dosar nr. 4708/83/2010
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 14 iunie 2010 la Tribunalul Satu Mare reclamanta N.M.T. a solicitat, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata unei despăgubiri morale de 500.000 lei pentru faptul deportării în U.R.S.S. la muncă de reconstrucţie a tatălui său B.I.
Prin Sentinţa civilă nr. 2684/ D din 18 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-a respins acţiunea reclamantei N.M.T., formulată împotriva pârâtului Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul dispoziţiei Legii nr. 221/2009.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că solicitarea este neîntemeiată, deoarece reclamanta nu are vocaţie la beneficiul Legii nr. 221/2009.
În speţă, nu există o hotărâre judecătorească care să poată fi considerată ca reprezentând o condamnare cu caracter politic şi măsura nu a fost dispusă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legea nr. 221/2009, are în vedere, în mod explicit, acest interval de timp doar în privinţa condamnărilor cu caracter politic, însă este evident că şi măsura administrativă trebuie să fi fost luată în aceeaşi perioadă de referinţă.
Corectitudinea acestei interpretări este atestată, în parte, de condiţia prevăzută de art. 3 din lege - măsura să fi fost luată de organele fostei miliţii sau securităţi - de vreme ce aceste organe au aparţinut exclusiv regimului totalitar comunist instaurat la 6 martie 1945, şi, în parte, de data edictării actelor normative pe care se întemeiază măsurile administrative considerate de legiuitor ca având caracter politic (art. 3 lit. a) – f)), toate situându-se în acelaşi interval.
S-a mai reţinut că titlul legii dezvăluie univoc intenţia legiuitorului de a considera drept măsuri administrative cu caracter politic doar acele măsuri care au fost luate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.
În speţă măsura administrativă nu a fost dispusă de organele fostei miliţii sau securităţi ale statului român, ci de forţele sovietice de ocupaţie, la 13 ianuarie 1945 guvernul Rădescu, înaintând chiar o notă de protest vicepreşedintelui sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România. Măsura administrativă nu se întemeiază pe vreunul din actele administrative prevăzute de art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 221/2009. Fapta pentru care a fost dispusă măsura nu a urmărit niciunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
În fine, la data adoptării soluţiei, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 erau suspendate de drept în virtutea prevederilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, ca efect al publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei juridice enunţate.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta.
S-a susţinut că, măsura administrativă dispusă faţă de antecesorul său, are caracter politic prin prisma dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea 221/2009, respectiv prin trimiterea la dispoziţiile Decretului - Lege 118/1990.
Prin decizia nr. 181/ A din 29 iunie 2011 Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării pe teritoriul U.R.S.S. la muncă de reconstrucţie dispuse faţă de tatăl reclamantei( B.I. în perioada 3 ianuarie 1945-18 octombrie 1949). A obligat pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice la paiaţa sumei de 57.000 lei cu titlu de daune morale în favoarea reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că măsura administrativă luată faţă de antecesorul reclamantei nu justifică aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Astfel, este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acest sens s-a avut în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest Decret-lege face referire expresă la situaţia persoanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Aşadar din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale, s-a reţinut că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantei, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.
De asemenea, răspunderea statului se impune a fi angajată şi prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetăţeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate faţă de aceştia.
Faptul că s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar ajunge la o dublă reparaţie în cazul acordării despăgubirilor şi în temeiul Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Cât priveşte apărarea intimatului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin raportare la decizia Curţii Constituţionale s-a reţinut că într-adevăr, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de fată.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai CEDO reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei s-a reţinut că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă CEDO a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman şi alţii împotriva României).
Ori, cum până la publicarea deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010 - practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte persoane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate - a se vedea în acest Cauza Driha împotriva României.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor s-a apreciat că suma de 57.000 lei acoperă prejudiciul suferit.
Împotriva acestei decizii pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare a declarat recurs.
În critici s-a susţinut, cu privire la prejudiciul moral, că valoarea despăgubirilor a fost supraevaluată, regulile de evaluare a prejudiciului moral impunând asigurarea unei satisfacţii morale pe baza raportării la împrejurările speţei, cu respectarea proporţiei faţă de suferinţa provocată şi nu urmărirea unui scop exclusiv patrimonial, un mijloc de îmbogăţire.
S-a mai susţinut că la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii instanţa este ţinută să aibă în vedere întreaga paletă de măsuri cu caracter reparatoriu stabilite prin cadrul legislativ existent, sens în care s-a arătat că prin O.U.G. nr. 62/2010 s-au instituit plafoane de despăgubiri şi criterii de acordare.
În fine, printr-o altă critică se arată că potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Europeană în legătură cu speranţa legitimă, în speţe similare, a stabilit că reclamanţii nu pot susţine că au o speranţă legitimă că cererile lor să fie soluţionate în temeiul unei legi, după invalidarea ei.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul.
Situaţia autorului reclamantei nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în ianuarie 1945, (fila 1 dosar fond),deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere legea.
Deportarea autorului reclamantei pe teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile a regimului comunist român, aşa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o măsură instituită prin dispoziţia guvernului fostei U.R.S.S.
Tatăl recurentei nu a fost deportat pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiţie impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Legea nr. 221/2009 prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, din perspectiva celor expuse, recursul va fi admis, cu consecinţa modificării deciziei în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta N.M.T. împotriva Sentinţei nr. 2684/ D din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare împotriva deciziei nr. 181/ A din 29 iunie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta N.M.T. împotriva sentinţei nr. 2684/ D din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4694/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 106/2012. Civil → |
|---|
