ICCJ. Decizia nr. 4692/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4692/2012
Dosar nr. 1144/115/2010
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caras Severin sub nr. 1144/151/2010 la data de 19 martie 2010, reclamanta P.M. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei nr. 200/1951, precum şi pentru suferinţele cauzate de aceasta.
Prin Sentinţa civilă nr. 914 din 25 mai 2010, Tribunalul Caras Severin a admis în parte acţiunea şi a dispus obligarea pârâtului la plata, către reclamantă, a sumei de 50.000 euro echivalată în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în data de 18 iulie 1951, ca urmare a deciziei M. A. I. nr. 200/1951, părinţii reclamantei, T.P. şi T.M., cumnata sa, T.R., şi nepoţii T.S. şi T.R., au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului, satul Dâlga Noua, raionul Lehliu.
Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, tribunalul a apreciat că le-au fost cauzate atât reclamantei, cât şi familiei sale prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat, lipsirea de libertate, au produs consecinţe şi în planul vieţii private a familiei reclamantei, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum şi asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Referitor la cuantumul daunelor morale, instanţa de fond a apreciat că suma de 50.000 euro (câte 5.000 euro/ persoană/ an de deportare) reprezintă o reparaţie echitabilă.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că suma de 50.000 euro acordată reclamantei cu titlu de daune morale este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că o astfel de reparaţie nu se poate transforma într-un izor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Prin decizia nr. 1000/ A din 27 iulie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot hotărârea atacată, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale, fiind astfel desfiinţat temeiul juridic ce a stat la baza pretenţiilor deduse judecăţii.
Având în vedere că decizia de neconstitutionalitate în discuţie a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantei, şi-a încetat efectele juridice, situaţie faţă de care acţiunea acesteia nu mai poate fi primită.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.M., neîntemeiat în drept, dar încadrabil în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând, în esenţă, următoarele critici:
I. Prin aplicarea în cauză a deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010, instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, conform căruia legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, împrejurare faţă de care decizia de neconstituţionalitate arătată nu este incidenţă în speţă.
II. Hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie ce garantează dreptul de proprietate şi defineşte noţiunea de „bun” şi de „speranţă legitimă ” , precum şi jurisprudenţa CEDO în materie, prin faptul că refuză, prin soluţia adoptată, repararea prejudiciului creat prin măsura administrativă abuzivă la care a fost supusă reclamanta şi familia acesteia.
III. Prin aplicarea în cauză a efectelor deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 instanţa de apel a încălcat principiul nediscriminării şi al egalităţii de tratament în faţa legii consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţia României şi de art. 14 CEDO, în condiţiile în care speţe similare s-au obţinut soluţii favorabile.
IV. Hotărârea instanţei de apel încalcă art. 6 CEDO care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzicerea intervenţiei legiuitorului de natură să încalce acest principiu.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
I. Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, decizia instanţei de apel fundamentată pe decizia de neconstituţionalitate în discuţie, nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 27 iulie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivităţii.
II. Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol ” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. l din Protocolul nr. l.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamanta.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
III. discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
Or, adoptarea deciziei de neconstitutionalitate de către instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie o justificarea obiectivă şi rezonabilă în cauză.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstitutionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstitutionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
IV. Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
Prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acţiunii introductive de instanţă şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune nu se poate susţine că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
În speţă, pretenţiile deduse judecăţii nu mai beneficiază de o recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greşit susţine recurenta-reclamantă, intervenţiei intempestive a legiuitorului în actul de justiţie, ci controlului de constituţionalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 1000/ A din 27 iulie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
← ICCJ. Decizia nr. 3150/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4693/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
---|