ICCJ. Decizia nr. 4787/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4787/2012
Dosar nr. 4954/83/2009
Şedinţa publică de la 25 iunie 2012
Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare sub nr. 4954/83 din 8 decembrie 2009, M.M., M.A., M.Gh.S., M.E., M.M.M., A.V.E. şi B.L.L. au chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al condamnării penale a antecesorului lor, M.M., prin Sentinţa penală nr. 535 din 27 iulie 1950 a Tribunalului Militar Cluj, menţinută prin Decizia nr. 3335 din 25 noiembrie 1950 pronunţată în recurs de Curtea Militară de Casare şi Justiţie, precum şi obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 147.696 RON cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea pensiei actualizate de care a fost privat antecesorul reclamanţilor în perioada 1 mai 1951 - 1 septembrie 1965 şi contravaloarea actualizată a amenzii corecţionale la care a fost obligat acesta prin hotărârile judecătoreşti menţionate, cât şi la plata sumei de 210.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi.
Prin Sentinţa nr. 341/D din 26 martie 2010, Tribunalul Satu Mare, secţia civilă a admis în parte acţiunea, a constatat că antecesorul reclamanţilor, M.M., decedat la 2 ianuarie 1974, a suferit o condamnare cu caracter politic şi a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor suma de 210.000 RON daune morale şi suma de 77.348 RON daune materiale, respingând restul pretenţiilor.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 535/1950 a Tribunalului Militar Cluj, rămasă definitivă în urma respingerii recursului declarat de inculpat prin Decizia nr. 3335 din 22 noiembrie 1950 a Curţii Militare, antecesorul reclamanţilor, inculpatul M.M., a fost condamnat la 4 ani închisoare şi 14.000 RON amendă corecţională şi confiscarea averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209 pct. IV C. pen., precum şi la pedeapsa de 3 ani închisoare corecţională şi 10.000 RON amendă corecţională pentru deţinere de arme şi muniţie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 14 lit. a) şi art. 12 lit. b) din Decret nr. 1653/1950, dispunându-se executarea pedepsei de 4 ani închisoare corecţională.
Prin Decizia nr. 115/1973 Tribunalul Suprem al R.S.R. - Completul Militar, a admis recursul extraordinar promovat de procurorul general, a casat hotărârile arătate şi a pronunţat achitarea inculpatului de orice acuzare.
În considerentele hotărârilor judecătoreşti evocate se reţine că inculpatul M.M. a nutrit sentimente ostile regimului R.S.R. şi a acţionat în organizaţia subversivă „Rezistenţa Naţională" condusă de numitul S.A., acceptând să recruteze noi membrii în această organizaţie, făcând legătura între persoanele nou intrate şi conducătorul grupului.
A executat arest preventiv şi apoi detenţie în perioada 22 februarie 1950 - 9 martie 1954 în penitenciarele Aiud, Valea Neagră, Galeşu şi Poarta Albă, potrivit biletului de eliberare 2504/1954, fişei matricole penală nr. 1591/1950.
Aşadar, autorul reclamanţilor a suferit o condamnare cu caracter politic, a reţinut prima instanţă, potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009.
Conform art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, după decesul persoanei în cauză, beneficiază de acordarea daunelor morale ca măsură reparatorie pentru condamnarea suferită, soţul sau descendenţii acestuia până la gradul al II-lea inclusiv.
Reclamanţii sunt descendenţii lui M.M., care la data încarcerării erau minori, aşa cum rezultă din actele de la dosar, având, faţă de conţinutul normei de drept evocate, legitimare procesuală activă.
În lipsa unor criterii în raport de care să poată fi stabilită o estimare a daunelor morale, tribunalul a avut în vedere efectul negativ suferit de persoana condamnată, prin raportare la drepturile şi libertăţile fundamentale care au fost încălcate sau restricţionate, ţinând seama de durata acestor încălcări - 4 ani de executare în regim de privare de libertate pentru împotrivire faţă de regimul totalitar comunist.
Acordarea de daune morale compensează atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la demnitate, onoare, prestigiu şi alte valori similare.
În cuantificarea acestor daune s-au avut în vedere consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, precum şi importanţa valorilor morale lezate - dreptul la libertate individuală, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării-autorul reclamanţilor făcea parte din forţele armate ale R.S.R., fiind plutonier în cadrul MAI.
Raportat la aceste valori, care au putut fi identificate ca urmare a condamnării suferite, ţinând seama de criteriile evocate, în acord şi cu jurisprudenţa instanţei supreme şi considerând că moştenitorii (copiii) persoanei condamnată pentru infracţiuni cu caracter politic au suferit în mod direct prin condamnarea autorului lor, fiind minori la data arestării, tribunalul a apreciat ca fondată acţiunea pentru daunele morale în cuantumul solicitat.
Sub aspectul daunelor materiale, prima instanţă a reţinut că, prin Decizia nr. 124031 din 20 martie 1946, s-a aprobat pentru M.M. pensia de 5.940 RON pentru 25 ani de muncă, drept ce a fost anulat ulterior, ca urmare a condamnării, aşa cum rezultă din Adresa 97.209 din 31 decembrie 1964, anularea intervenind în mod expres prin Decizia nr. 6196 din 7 iunie 1963. Începând cu data de 1 mai 1951 pensia a fost sistată.
Ulterior eliberării din detenţie, a făcut demersuri susţinute pentru recâştigarea dreptului, ce a fost redobândit abia în 1 septembrie 1965, când antecesorului reclamanţilor i-a fost recunoscut dreptul la pensie în cuantum 348 RON.
Privarea de pensie a avut consecinţe directe asupra familiei, inclusiv a copiilor, a reţinut tribunalul.
Deşi a încercat să obţină, în temeiul art. 504 alin. (3) C. proc. pen., după achitare, acordarea unor despăgubiri pentru cuantumul pensiei lunare de care a fost privat, acţiunea a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 10/1975 a Tribunalului Satu Mare, dată în rejudecare în Dosarul nr. 37/1975, rămasă definitivă prin respingerea recursului, conform Deciziei nr. 1925/1975 a Tribunalului Suprem, considerente pentru care tribunalul a respins excepţia, invocată din oficiu de instanţă la termenul din 5 martie 2010, a autorităţii de lucru judecat, nefiind îndeplinite cumulativ cele trei condiţii prev. de art. 1201 C. civ.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale, prima instanţă a avut în vedere criteriul obiectiv propus de către reclamanţi, respectiv pensia de care a beneficiat soţia supravieţuitoare, M.I., şi care reprezenta ½ din pensia autorului. Luând în calcul, însă, doar partea care s-ar fi cuvenit copiilor în perioada minorităţii ( ½ din veniturile tatălui), s-a stabilit o sumă de 70.348 RON, ce cuprinde inclusiv achitarea amenzii de 14.000 RON.
Ştergerea consecinţelor condamnării penale presupune, în speţă, inclusiv dreptul descendenţilor de a obţine restabilirea situaţiei anterioare sub toate aspectele rezultate din încălcarea drepturilor fundamentale ale autorului lor, a mai avut în vedere tribunalul la acordarea daunelor materiale în cuantumul arătat, respingând astfel restul pretenţiilor.
Împotriva acestei sentinţe atât reclamanţii, cât şi pârâtul au declarat apel.
Reclamanţii au criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul cuantumului daunelor materiale, susţinând că sentinţa apelată nu este motivată sub aspectul diminuării daunelor materiale la cota de ½ apreciată că s-ar cuveni reclamanţilor pe perioada minorităţii. Totodată, soluţia este injustă, întrucât copiii sunt cei care au avut cel mai mult de suferit prin lipsirea de pensia cuvenită tatălui lor, iar, pe de altă parte, dat fiind că mama reclamanţilor este în prezent decedată, partea acesteia se cuvine tot acestora.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Satu Mare a criticat sentinţa primei instanţe sub ambele aspecte, solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, diminuarea cuantumului despăgubirilor.
Referitor la daunele morale a susţinut că au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale ca urmare a măsurilor luate. Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate, care să asigure reparaţia morală şi nu una având scop exclusiv patrimonial, îmbogăţirea reclamantului, apelantul invocând hotărâri CEDO prin care s-au acordat sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale sau chiar deloc.
Cu privire la daunele materiale, a arătat că instanţa trebuia să ţină seama de măsurile reparatorii impuse prin reglementările legislative anterioare - O.U.G. nr. 214/1999 şi Decretul-lege nr. 118/1990, scopul acestora fiind tocmai repararea unor asemenea prejudicii.
Pornind aprioric de la premisa că aceste acte normative au fost de natură să acopere în totalitate aceste prejudicii, se impune evitarea unei duble reparaţii, atât prin acordarea de daune materiale, cât şi morale, pe calea Legii nr. 221/2009. Această lege nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanţii au beneficiat, a susţinut apelantul.
De asemenea, faţă de modalitatea de reparare a prejudiciului stabilită la art. 5, a fost criticată neverificarea de către instanţă a solicitării de acordare a eventualelor despăgubiri şi potrivit Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 180/A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă a admis apelul formulat de reclamanţi, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare să plătească reclamanţilor suma de 147.699 RON despăgubiri civile - daune materiale, în loc de 77.348 RON, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
Prin aceeaşi decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât.
Analizând sentinţa apelată prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, instanţa de apel a constatat următoarele:
Prima instanţă a reţinut, în mod corect, caracterul politic abuziv al condamnării împotriva defunctului, prezumat, de altfel, de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în cazul condamnărilor dispuse în temeiul art. 209 C. pen., cum este situaţia antecesorului reclamanţilor, aspect necontestat de pârât.
Cu privire la despăgubirile materiale acordate reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că, în mod nefondat, prima instanţă le-a diminuat la cota de ½ .
În fapt, aceste daune materiale se compun din pensia de militar în rezervă de care defunctul a fost lipsit în perioada 1951 - 1965, la care se adaugă contravaloarea amenzilor şi cheltuielilor de judecată la care a fost obligat defunctul prin hotărârea penală de condamnare, a apreciat instanţa de apel, toate aceste sume fiind reactualizate la cuantumul de 147.696 RON.
Cuantumul şi modalitatea de reactualizare nu au fost contestate de pârât.
Referitor la susţinerea pârâtului în sensul că defunctul a beneficiat de dispoziţiile Decretului nr. 118/1990 şi prin urmare trebuie să se ţină seama de acest fapt la calculul daunelor materiale acordate, instanţa de apel a apreciat împrejurarea nerelevantă, prin decretul menţionat dispunându-se măsuri reparatorii pentru cei condamnaţi politic de statul comunist, fără a se avea în vedere prejudiciile materiale efective cauzate celor încarceraţi de fostul regim.
De asemenea, nerelevantă a fost apreciată susţinerea instanţei de fond potrivită căreia, în calitate de copii minori, reclamanţilor li s-ar cuveni doar ½ parte din veniturile defunctului.
Întrucât reclamanţii au, în prezenta cauză, calitatea de succesori legali ai defunctului lor tată sunt îndreptăţiţi la repararea întregului prejudiciu ce i-a fost cauzat acestuia prin hotărârea penală de condamnare, respectiv la restituirea în întregime a sumelor ce se cuveneau defunctului cu titlu de pensie, precum şi a celor pe care defunctul a fost obligat să le achite prin hotărârea penală, reactualizate.
În ce priveşte cuantumul daunelor morale, instanţa de apel a apreciat că acestea au fost corect cuantificate de instanţa de fond, pentru următoarele considerente:
Este nerelevantă declararea neconstituţională şi apoi abrogarea art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, faţă de prevederile art. 20 din Constituţie, CEDO şi jurisprudenţa Curţii europene aplicându-se cu prioritate faţă de dreptul intern.
La data promovării acţiunii (8 decembrie 2009) era în vigoare Legea nr. 221/2009, Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 lit. a) din lege fiind pronunţată la 21 octombrie 2010.
A aprecia că reclamanţilor nu li se cuvin despăgubiri civile pentru daune morale faţă de declararea neconstituţionalităţii respectivelor dispoziţii înseamnă aplicarea unui tratament distinct şi discriminatoriu, în funcţie de data la care instanţa de judecată s-a pronunţat asupra cererilor formulate în temeiul acestei legi, ceea ce se constituie într-un element neprevăzut şi neimputabil celor aflaţi în situaţii similare.
Nu se pot respinge acelaşi fel de acţiuni civile, întemeiate pe aceleaşi dispoziţii legale, dar nesoluţionate urmare a prelungirii procedurilor judiciare, cu motivarea că până la judecarea cauzei temeiul juridic al acţiunii a fost abrogat, în timp ce alţi reclamanţi au obţinut hotărâri irevocabile anterior pronunţării Deciziei nr. 1358 a Curţii Constituţionale.
O altă interpretare ar însemna o discriminare vădită a reclamanţilor având acţiuni nesoluţionate, în favoarea cărora se impune a se reţine principiul egalităţii şi interzicerii discriminării preluat de CEDO în Protocolul nr. 12, care interzice discriminarea unei persoane în exercitarea unui drept specific în temeiul legislaţiei naţionale, cât timp altor persoane în situaţii comparabile şi similare li s-a recunoscut acest drept (Thorne vs. The United Kingdom, pronunţată în 2009), a reţinut instanţa de apel.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 1358/2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 3221/2009, reţinându-se că în materia despăgubirii foştilor condamnaţi politic există o supralegiferare, fără a se putea, însă, considera că, în acest fel, nu mai există temei juridic pentru acordarea de daune morale, a mai apreciat instanţa de apel.
Dispoziţiile de drept comun, art. 998 - 999 C. civ., constituie sediul materiei pentru acordarea de despăgubiri civile, inclusiv pentru daune morale. Chiar dacă daunele morale se pot acorda doar pentru prejudiciile suferite de cel care le invocă, reclamanţii din prezenta cauză, toţi fii ai defunctului M.M., erau în viaţă la data încarcerării acestuia şi ulterior au fost supuşi la diferite persecuţii, reţinându-se tocmai calitatea de deţinut politic a tatălui lor. Prin urmare li se cuvin despăgubiri civile pentru prejudiciul moral suferit de fiecare, atât pentru lipsirea acestora în perioada copilăriei de grija firească acordată de un părinte, cât şi pentru prejudiciile cauzate fiecăruia personal prin faptul că nu au avut acces la şcoli şi licee în perioada respectivă şi au suferit diverse persecuţii datorită legăturii de rudenie cu defunctul.
Pentru aceste considerente, instanţa de apel a apreciat că, în mod corect, pârâtul a fost obligat să plătească reclamanţilor suma de 210.000 RON cu titlu de daune morale, corect cuantificată raportat la numărul reclamanţilor, la perioada de încarcerare a tatălui, în care au fost lipsiţi de afecţiunea şi grija acestuia, cât şi la prejudiciile morale personale suferite de fiecare, urmare a diverselor persecuţii şi hărţuieli la care au fost supuşi de statul comunist.
Faţă de aceste considerente, instanţa de apel a dispus în sensul arătat, respectiv a admis acţiunea astfel cum a fost formulată.
Împotriva acestei decizii pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare a declarat, în termen legal, prezentul recurs.
Invocând ca temei art. 3041 C. proc. civ., pârâtul a reiterat, ad litteram, toate criticile invocate în apel.
Pe lângă acestea, a invocat dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 prin care s-a modificat Legea nr. 221/2009 sub aspectul instituirii unor criterii de cuantificare, cât şi a unui plafon până la care se pot acorda despăgubiri persoanelor îndreptăţite, precum şi decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Urmare a acestei decizii, în temeiul Legii nr. 221/2009 se poate dispune doar constatarea caracterului politic al condamnărilor şi măsurilor administrative asimilate acestora, fără acordarea despăgubirilor morale, a susţinut recurentul.
Totodată, a invocat analiza CEDO referitoare la „speranţa legitimă" în speţe similare. Curtea europeană a stabilit că reclamanţii nu pot susţine că au o speranţă legitimă ca cererile lor să fie soluţionate în temeiul unei legi după invalidarea acesteia, în urma unei operaţiuni normale a exercitării controlului de constituţionalitate, respectiv în forma de la data introducerii cererii, iar nu în forma de la data soluţionării. Cererea privind despăgubirile este incompatibilă rationae materiae cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, a mai menţionat recurentul.
În considerarea acestor susţineri, recurentul a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Prin concluziile scrise depuse la dosar pentru primul termen de judecată, intimaţii-reclamanţi au invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, susţinând-o cu ocazia dezbaterilor care au avut loc în şedinţa respectivă.
În motivarea excepţiei au arătat că recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., a cărui incidenţă nu poate fi reţinută, recursul fiind declarat împotriva unei hotărâri prin care au fost soluţionate apelurile declarate în cauză. Recurentul nu a dezvoltat motive de nelegalitate, neindicând textele de lege care au fost încălcate sau interpretate greşit de instanţa de apel. Sunt reluate în întregime apărări invocate în apel, fără a se face trimitere la motivele datorită cărora aceasta este nelegală, au mai susţinut intimaţii-reclamanţi.
Analizând excepţia nulităţii recursului, instanţa constată ca este neîntemeiată.
Într-adevăr, prin cererea de recurs, pârâtul a reiterat susţinerile din apel, dar a formulat şi o serie de critici noi. Ca temei de drept al recursului a indicat art. 3041 C. proc. civ.
Întrucât criticile nou formulate vizează soluţia şi motivarea instanţei de apei, dezlegarea dată de aceasta, nu se poate reţine că recursul nu este motivat.
Pe de altă parte, împrejurarea că recursul nu este întemeiat pe motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., respectiv indicarea greşită a temeiului de drept, nu atrage, însă, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului, dacă dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea lor întruna din aceste situaţii.
Având în vedere că se invocă, cu referire la hotărârea instanţei de apel, nesocotirea unor norme de drept material în soluţionarea cauzei, criticile urmează a fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşa fiind, se va respinge excepţia nulităţii recursului.
Examinând recursul în limitele criticilor invocate, instanţa reţine că problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat prezentei cauze, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, problemă dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu produce efecte în cauză.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut nici un element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă însă, nu există un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu se mai regăseşte în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".
Este vorba, aşadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia interna a statelor.
În speţă însă, drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a ICCJ, urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Critica formulată de recurent pe acest aspect este, aşadar, fondată şi face aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe de altă parte, tot în mod nelegal curtea de apel a apreciat că dispoziţiile art. 998 C. civ. pot fi avute în vedere în cauză ca temei al acordării daunelor morale, în ipoteza în care s-ar considera aplicabilă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În condiţiile în care reclamantul şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală, art. 998 - 999 C. civ., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparaţie, nu puteau constitui pentru instanţa de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la acordarea de daune materiale, instanţa de recurs reţine următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 535/1950 a Tribunalului Militar Cluj, rămasă definitivă în urma respingerii recursului declarat de inculpat prin Decizia nr. 3335 din 23 noiembrie 1950 a Curţii Militare de Casare şi Justiţie, antecesorul reclamanţilor, inculpatul M.M., a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională, 4.000 RON amendă corecţională, 2 ani interdicţie corecţională şi confiscarea averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209 pct. IV C. pen. combinat cu Decretul nr. 212/1948 prin schimbarea de calificare conform art. 292 C.J.M. din crima de uneltire contra ordinii sociale p.p. de art. 209 pentru I.C.P., precum şi la pedeapsa de 3 ani închisoare corecţională şi 10.000 RON amendă corecţională pentru delictul de deţinere de arme şi muniţie militară, p.p. de art. 14 lit. a) şi art. 12 lit. b) din Decret nr. 163/1950, dispunându-se executarea pedepsei de 4 ani închisoare corecţională.
Prin Decizia nr. 57/1973 Tribunalul Suprem, secţia penală - Completul Militar, a admis recursul extraordinar promovat de procurorul general, a casat hotărârile arătate şi a pronunţat achitarea inculpatului de acuzări.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Potrivit normei citate, reparaţia se acordă în considerarea bunurilor confiscate prin aplicarea sau ca efect al hotărârii de condamnare, respectiv măsurii administrative, sub condiţia de a nu fi fost restituite ori de a nu se fi primit despăgubiri prin echivalent în condiţiile legilor speciale.
În cazul condamnării cu caracter politic, este prevăzută şi condiţia ca bunurile să fi fost confiscate „prin hotărâre de condamnare", ceea ce înseamnă că legiuitorul vizează exclusiv bunurile supuse măsurii dispusă prin hotărârea penală, fie că au fost sau nu individualizate în cuprinsul acesteia.
Astfel, dacă s-a dispus generic confiscarea averii, se consideră că măsura a vizat toate bunurile din patrimoniul de la acel moment al persoanei condamnate.
Aşa fiind, sumele de bani reprezentând pensia de militar în rezervă de care autorul reclamanţilor a fost lipsit în perioada 1951 - 1965, cât şi contravaloarea amenzilor şi cheltuielilor de judecată la care acesta a fost obligat prin hotărârea penală de condamnare nu se circumscriu acestor exigenţe.
Este cert că prin Legea nr. 221/2009 s-a intenţionat repararea prejudiciilor cauzate prin confiscarea averii aplicată odată cu condamnările cu caracter politic ori măsurile administrative.
Pentru acordarea unei astfel de reparaţii însă, legiuitorul are deplină alegere a mijloacelor şi condiţiilor dezdăunării.
Or, acesta a prevăzut explicit că despăgubirile pentru prejudiciul material vizează doar echivalentul bunurilor preluate prin confiscare, ceea ce exclude orice alte pierderi, de orice natură, chiar dacă au legătură cu respectivele măsuri.
În consecinţă, hotărârea instanţei de apel, prin care s-a menţinut soluţia dată de tribunal de admitere a cererii reclamanţilor privind acordarea de daune materiale, schimbarea dispusă în apel vizând numai cuantumul acestora, este nelegală, faţă de lipsa de temei a solicitării astfel cum a fost motivată de reclamanţi.
În consecinţă, şi sub acest aspect recursul este fondat.
În ceea ce priveşte criticile recurentului privind cuantumul daunelor, acestea devin inutil de analizat în condiţiile în care se reţine că nu există temei legal pentru acordarea în cauză de daune morale şi materiale.
În concluzie, faţă de considerentele ce preced şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) - (3), cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârât şi se va modifica decizia recurată.
Întrucât la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamanţii şi-au fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, iar cererea privind acordarea de daune materiale este neîntemeiată astfel cum a fost motivată, se impunea respingerea capetelor de cerere respective.
În consecinţă, decizia recurată se va modifica în ceea ce priveşte apelurile declarate în cauză, şi anume se va admite apelul declarat de pârât, în sensul schimbării, în parte, a sentinţei pronunţată de prima instanţă şi se vor respinge capetele de cerere referitoare la acordarea de daune morale şi materiale, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei, pentru aceleaşi considerente, urmând a se respinge, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare împotriva Deciziei nr. 180/A din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia.
Admite apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei nr. 341/D din 26 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că respinge capetele de cerere referitoare la plata daunelor morale şi materiale.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Respinge apelul formulat de reclamanţi
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4717/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4789/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
