ICCJ. Decizia nr. 4700/2012. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4700/2012
Dosar nr. 477/97/2006
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 08 iunie 2006 pe rolul Tribunalului Hunedoara, sub nr. 477/97/2006 (Dosar în format vechi nr. 5674/2006), astfel cum a fost precizată (filele 35, 45, 47), reclamantul P.M.G., prin procurator P.E., a solicitat, în contradictoriu cu L.N.A., Z.S., C.A.P. şi D.N.R., obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 140.000 euro despăgubiri civile, reprezentând drepturi salariale, diferenţă de pensie şi cheltuieli de spitalizare, şi a sumei de 160.000 euro daune morale, pentru suferinţele cauzate prin accidentul produs din culpa exclusivă a pârâţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 183 din 23 iunie 2010, Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi excepţia prescripţiei acţiunii; a admis în parte acţiunea şi i-a obligat pe pârâţi, în solidar, să plătească reclamantului suma de 100.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii efective, cu titlu de daune morale şi suma de 1.869 lei cheltuieli judiciare. A fost respinsă în rest acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, faţă de actele şi lucrările cauzei, rezultă că atitudinea pârâţilor faţă de reclamant, respectiv tratamentul degradant aplicat acestuia o perioadă îndelungată, cu momentul de apogeu de la 01 iunie 2003, când acesta a suferit un accident cerebral ischemic, îmbracă forma abuzului de drept şi justifică obligarea acestora la plata de despăgubiri în condiţiile art. 998-999 C. civ.
Cu privire la daunele morale, instanţa de fond a reţinut că sunt admisibile, iar referitor la cuantumul lor s-a avut în vedere că această instituţie este guvernată de principiul compensator al suferinţelor fizice şi psihice, a leziunilor morale, a dezavantajelor aduse persoanei umane sub aspectul sentimentelor, trăirilor, emoţiilor, agresării unor drepturi personal-nepatrimoniale primordiale, ca şi a libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi scopul instituţiei de a oferi o satisfacţie, o ameliorare, o consolare, implicit sub aspectul şanselor victimei de a se bucura de viaţă şi nicidecum de a fi folosită ca instrument facil pentru îmbogăţire fără justă cauză, şi, ca urmare, s-a apreciat cuantumul acestor despăgubiri la suma de 100.000 euro.
În ceea ce priveşte excepţiile invocate de pârâţi, deşi instanţa de fond a reţinut regula soluţionării lor cu prioritate instituită de art. 137 C. proc. civ., s-a pronunţat asupra acestor excepţii după analizarea fondului.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, s-a reţinut că este nefondată şi se impune respingerea ei atât în considerarea argumentelor invocate în susţinerea sa, prin întâmpinare, cât şi a faptului că, în cauză, pârâţii sunt ţinuţi să răspundă pe temeiul art. 998-999 C. civ., ce reglementează instituţia răspunderii civile delictuale şi nu a normelor de dreptul muncii ori a normelor ce guvernează materia executării contractelor civile.
În privinţa excepţiei tardivităţii introducerii acţiunii, s-a apreciat că aceasta se încadrează în termenul general de prescripţie de trei ani, raportat la momentul accidentului survenit.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, prin decizia nr. 93 din 25 martie 2011, a admis apelurile declarate de pârâţi; a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins în întregime acţiunea; a menţine dispoziţiile sentinţei atacate în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi a prescripţiei dreptului la acţiune, şi a capătului de cerere privind despăgubirile materiale; a luat act de renunţarea reclamantului la apelul declarat împotriva sentinţei civile şi a obligat intimatul - reclamant P.M.G. să plătească apelantei C.A.P. suma de 3.000 lei, cheltuieli de judecată, reţinând, în esenţă, următoarele:
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, în virtutea căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, inclusiv sub aspectul naturii cererii formulate, iar judecătorul este investit în limitele acestui cadru şi este obligat, conform art. 129 alin. ultim C. proc. civ., să se pronunţe numai asupra obiectului cererii.
În speţă, la prima zi de înfăţişare, instanţa de judecată constituită în complet specializat de litigii de muncă, a respectat aceste dispoziţii legale şi în şedinţă publică a solicitat reclamantului să precizeze natura litigiului (fila 35). Acesta, prin mandatar, a precizat în aceeaşi şedinţă publică cererea de chemare în judecată, arătând în mod neechivoc că înţelege să îşi întemeieze pretenţiile pe dispoziţiile art. 998 C. civ., despăgubirile solicitate reprezentând daune civile şi nu drepturi salariale.
Faţă de precizarea de acţiune şi fiind ţinută de limitele cadrului procesual stabilite de reclamant în virtutea principiului disponibilităţii, instanţa a calificat cererea de chemare în judecată ca având natură civilă şi a transpus-o la un complet de fond civil.
Curtea a constatat că, faţă de prevederile art. 129 C. proc. civ. şi de precizarea cauzei acţiunii, prima instanţă a stabilit în mod corect natura litigiului ca fiind civilă şi nu de dreptul muncii.
În ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, Curtea a constatat că reclamantul a justificat legitimarea procesuală a acestora prin calitatea lor de membrii ai conducerii SC S.P. SA şi deţinerea pachetului majoritar de acţiuni la această societate, fiind persoanele care au exercitat presiune asupra sa şi au determinat prin conduita lor survenirea accidentului vascular şi implicit starea de handicap a acestuia.
Referitor la excepţia tardivităţii formulării acţiunii, s-a reţinut că, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât pagubă, cât şi pe cel care răspunde de ea. În cauză, paguba, respectiv încadrarea într-un grad de handicap, a fost cunoscută la momentul când reclamantul a luat cunoştinţă de consecinţele AVC - ului şi nu la data producerii acestuia. Aşadar, faţă de prevederile legale menţionate, dreptul reclamantului la acţiune în răspundere delictuală s-a născut la data de 24 noiembrie 2003, când a fost eliberat certificatul de încadrare în grad de handicap.
S-a conchis, că prima instanţă a soluţionat în mod corect cele două excepţii respingându-le, dar motivarea instanţei de fond a fost substituită cu considerentele reţinute mai sus şi ca urmare, nici aceste critici nu sunt fondate.
În privinţa motivului de apel vizând nesoluţionării excepţiei inadmisibilităţii, invocată de apelanţii C.A.P. şi D.N.R., Curtea a constatat că aceştia nu au invocat o asemenea excepţie prin întâmpinările depuse la fond.
Apelurile pârâţilor au fost apreciate ca fondate în ce priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, pentru cele ce succed.
Conform art. 998 C. civ., pentru a fi atrasă răspunderea delictuală, persoana păgubită trebuie să facă dovada îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii; existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei.
Reclamantul a susţinut că fapta ilicită săvârşită de pârâţi o reprezintă demiterea sa din funcţia de director şi diminuarea salariului, care, combinată cu tensiunea exercitată asupra sa, i-a provocat la data de 07 iunie 2003 un accident vascular cerebral, în urma căruia a devenit handicapat gr. I, cu pensie de invaliditate.
Demiterea reclamantul a fost dispusă începând cu data de 01 iunie 2003, prin decizia nr. 15, nedatată, emisă de preşedintele Consiliului de Administrare al SC S.P. SA Hunedoara. Prin aceeaşi decizie, s-au stabilit şi drepturile salariale. Această decizie nu a fost atacată, astfel că ea se bucură de prezumţia de legalitate şi produce efecte juridice în consecinţă.
Ca urmare, s-a reţinut că, nu se poate constata că demiterea reclamantului a fost una abuzivă, câtă vreme ea a fost dată de un organ de conducere şi legalitatea ei nu a fost contestată în instanţă. Mai mult, starea tensionată invocată de reclamant a fost determinată de procesul de privatizare a unei societăţi de stat la care reclamantul a fost director o perioadă de timp şi este posibil ca această schimbare să-i fi provocat reclamantului o stare mai accentuată de stres şi tensiune, având în vedere că, schimbându-se structura acţionariatului, era posibilă şi înlocuirea sa din funcţia de conducere, însă nicio probă nu dovedeşte exercitarea unei acţiuni ilicite de către pârâţi asupra reclamantului, astfel că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite şi implicit a vinovăţiei pârâţilor.
În temeiul art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Curtea a obligat pe reclamantul - intimat să plătească apelantei C.A.P. suma de 3.000 lei, cheltuieli de judecată, ca urmare a reducerii onorariului avocatului ales de la 20.000 lei, sumă pe care instanţa a apreciat-o proporţională cu munca depusă în formularea şi susţinerea apelului pentru această apelantă, având în vedere gradul de complexitate al cauzei şi valoarea daunelor contestate de aceasta, respectiv 25.000 euro (¼ din 100.000 euro), iar în ce-i priveşte pe ceilalţi pârâţi apelanţi, Curtea nu a acordat cheltuieli de judecată, constatând că, deşi le-au solicitat, nu au făcut nicio dovadă în acest sens.
Referitor la apelul declarat de reclamante, s-a constatat că acesta a renunţat la apel (fila 54), astfel că, în temeiul art. 246 C. proc. civ., s-a lua act de această renunţare.
Împotriva deciziei nr. 93 din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a declarat recursul pârâţii C.A.P. şi D.N.R., arătând că soluţia instanţei de apel de admitere doar în parte a cheltuielilor de judecată avansate în Dosarul nr. 477/97/2006 este nelegală şi netemeinică, întrucât, în ceea ce priveşte această sumă, instanţa a reţinut greşit că pârâtul D.N.R. nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată deşi a solicitat acordarea acestora. Pârâtul D.N.R. este soţul pârâtei C.A.P., iar onorariu achitat de pârâtă în sumă totală de 20.000 lei reprezenta o sumă proporţională cu valoarea daunelor contestate pentru ambii pârâţi, a provenit dintr-un împrumut şi a fost achitată înainte de a se lua act de renunţarea reclamantului la apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe.
S-a mai arătat, că art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a fost abrogat implicit încă de la apariţia Legii nr. 51/1995, întrucât onorariul se fixează între client şi avocat printr-un contract civil, astfel că dispoziţiile acestui text de lege nu mai sunt aplicabile. Potrivit dispoziţiilor acestei legi, instanţa are calitatea de terţ faţă de contractul de asistenţă juridică încheiat de justiţiabil cu avocatul său, acesta neavând căderea să mărească sau să micşoreze onorariul de avocat stabilit în contractul de asistenţă juridică. Partea care a „căzut în pretenţii"; trebuie să suporte toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul a dovedit că le-a făcut, inclusiv onorariu de avocat.
În şedinţa publică din 26 aprilie 2012, intimatul reclamant a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar, cu ocazia dezbaterilor de la termenul din 21 iunie 2012, apărătorul intimatului reclamant, în susţinerea excepţie, a arătat că, deşi recurenţii au beneficiat de asistenţă juridică, memoriul de recurs „este ca o poveste”, impunându-se constatarea nulităţii acestuia.
Cu alte cuvinte, s-a invocat implicit excepţia nulităţii recursului, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., pentru neîncadrarea în drept a criticilor formulate de către recurenţii pârâţi.
Instanţa, analizând excepţia nulităţii recursului o constată neîntemeiată, urmând a dispune respingerea acesteia în consecinţă, pentru cele ce succed;
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, „motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”.
În speţă, prin cererea de recurs, pârâţii nu au indicat ca temei legal al criticilor formulate vreunul din motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., însă aceasta nu atrage sancţiunea nulităţii recursului câtă vreme dezvoltarea criticilor formulate de pârâţi permite încadrarea lor, de către instanţă, într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., respectiv în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
De aceea instanţa, analizând decizia recurată, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constată următoarele:
În speţă, prin criticile formulate, recurenţii pârâţi critică decizia pronunţată în apel pentru nelegalitate, ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., text de lege ce ar fi fost abrogat implicit prin Legea nr. 51/1995, în sensul că nelegal instanţa de apel a redus cuantumul cheltuielilor de judecată la care trebuia obligat intimatul reclamant către pârâta C.A.P., aceasta neavând posibilitatea legală să mărească sau să micşoreze onorariul stabilit în contractul de asistenţă juridică.
Aceste critici sunt nefondate, întrucât procedând la aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., prin reducerea onorariului de avocat, instanţa nu a intervenit în convenţia încheiată de recurentă, în calitate de clientă, şi avocatul său, pentru că în acest fel să fie încălcate dispoziţiile Legii nr. 51/1955, art. 57, potrivit cărora „avocaţii sunt liberi ca prin înţelegere cu clienţii lor să stabilească onorarii superioare”, ci, dimpotrivă nu a făcut decât să stabilească cheltuielile de judecată pe care le datorează partea căzută în pretenţii, în cadrul raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, aplicând art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa nu cenzurează contractul de asistenţă juridică, ci doar stabileşte în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată şi de aceea critica formulată de reclamanţii - pârâţi, în sensul că prin Legea nr. 51/1955, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, s-ar fi abrogat implicit art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este nefondată.
În ceea ce priveşte criticile potrivit cărora greşit instanţa de apel a redus cuantumul onorariului de avocat la care pârâţii erau îndreptăţiţi în raport de valoarea daunelor contestate de aceştia, se constată că pârâţii critică decizia recurată ca fiind dată fără respectarea criteriilor prevăzute de art. 274 (3) C. proc. civ., iar aceste critici sunt nefondate.
Astfel, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabelul onorariilor minimale, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Or, în speţă, instanţa de apel a redus onorariul avocatului ales de pârâta C.A.P., de la 20.000 lei la suma de 3.000 lei, singura dintre pârâţi care a făcut dovada achitării unei sume cu acest titlu tocmai având în vedere criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv proporţionalitatea onorariului avocatului cu munca depusă în formularea apelului şi gradul de complexitate al cauzei.
În ceea ce priveşte valoarea daunelor contestate de pârâţi din suma acordată de către prima instanţă reclamantului, cu titlu de daune morale, se constată că aceasta nu constituie un criteriu legal pentru stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată de către instanţă în condiţiile acestui text de lege.
Criticile formulate de recurentul pârât D.N.R., în sensul că greşit a fost respinsă cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată, se constată că sunt nefondate, întrucât soluţia instanţei de apel, de respingere a cererii acestuia de obligare a reclamantului la cheltuieli de judecată către pârât, este legală, având în vedere că din actele depuse în susţinerea acestei cereri nu rezultă că pârâtul ar fi avansat vreo sumă cu titlu de onorariu de avocat pentru susţinerea cererii sale de apel.
Faţă de considerentele expuse, se constată că recursul declarat de recurenţii pârâţi este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând că prin respingerea recursului, pârâţii au căzut în pretenţii, aceştia vor fi obligaţi la 1240 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul P.M.G.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C.A.P. şi D.N.R. împotriva deciziei nr. 93 din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 1.240 lei cheltuieli de judecată către intimatul P.M.G.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4687/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4701/2012. Civil → |
|---|
