CSJ. Decizia nr. 4759/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
Î NALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4759/2012
Dosar nr. 3093/30/2010
Şedinţa publică din 22 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş în Dosar nr. 3093/30/2010 la data de 26 aprilie 2010, reclamantul B.J. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva sa şi a familiei sale; să dispună obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor pentru suferinţele fizice şi psihice în cuantum de 500.000 euro; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că împotriva sa şi a familiei sale s-a luat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, fiind deportaţi 4 ani şi 6 luni din localitatea Peciu Nou în câmpia Bărăganului.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1), lit. a) şi b), alin. (2) şi alin. (4) teza I din Legea nr. 221/2009.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 21 iunie 2010, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Timiş şi pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii.
Astfel, in conformitate cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954; "Statul este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligaţii.
El participa in astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afara de cazurile in care legea stabileşte anume alte organe in acest scop."
Or, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş nu poate reprezenta paratul Statul Român, întrucât nu există nici o dispoziţie legala care sa ii confere D.G.F.P. Timiş dreptul de a reprezenta statul în fata instanţelor de judecata.
Pe fondul cauzei pârâtul a arătat că nici reclamantul, nici antecesorii acestuia nu au suferit o măsură de condamnare ci doar una administrativă privind stabilirea domiciliului obligatoriu într-o altă localitate, aşa încât în cauză nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, impunându-se respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2760 din 20 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 3093/30/2010 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş.
A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul B.J. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 10.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de acesta şi familia sa, ca efect al măsurii administrative abuzive aplicate, daune defalcate astfel: echivalentul în lei a sumei de 5.000 euro pentru suferinţa pricinuită reclamantului şi câte 2.500 euro pentru suferinţa pricinuită fiecăruia dintre părinţii reclamantului B.L. şi B.V.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele:
Prevalând dispoziţiile art. 3 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, concepută ca un act normativ reparator, cu precădere pentru prejudiciul de ordin moral adus celor supuşi unor condamnări cu caracter politic ori măsuri administrative abuzive cu acelaşi caracter în timpul regimului comunist (perioada de referinţă a legii fiind indicată în art. 1 alin. (1): 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989), reclamantul a investit instanţa de judecată cu acţiunea pendinte, având ca obiect acordarea de daune morale pentru suferinţele îndurate personal, cât şi de familia sa (părinţii), efect al dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, împreună cu familia, în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în Bărăgan, până în 20 decembrie 1955 când, în baza Deciziei M.A.I. nr. 6200/1955, s-a dispus ridicarea restricţiilor domiciliare pentru reclamant şi bunicii săi, împrejurări de fapt atestate de adeverinţa din 30 noiembrie 2000 emisă de Ministerul Justiţiei - Direcţia Instanţelor Militare.
Verificându-şi, prioritar, prin raportare la art. 137 alin. (1) corelat cu art. 158 şi 159 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a pricinii, tribunalul a constatat că atât cea materială cât şi cea teritorială i-a fost conferită expres de dispoziţiile art. 4 alin. (4) din lege.
Cum reclamantul domiciliază pe raza judeţului Timiş (fila 11 dosar) rezultă că Tribunalul Timiş este competent teritorial să soluţioneze acest demers judiciar, cu precizarea că această competenţă de favoare (domiciliul reclamantului) este una exclusivă, având a fi respectată ca regulă generală (excepţie făcând cazurile în care operează prorogarea legală de competenţă).
În speţă, s-a constatat că reclamantul legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind deportat împreună cu familia sa, compusă din părinţii B.L. şi B.V., decedaţi actualmente, în Bărăgan, în aplicarea Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Analizând mai întâi raportat la prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepţia lipsei calităţii procesual pasive a D.G.F.P. Timiş, instanţa a admis-o, având în vedere că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, ce fundamentează demersul judiciar pendinte, statuează expres care este subiectul procesual pasiv în astfel de litigii, respectiv Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. Ca atare, în nici un caz nu se poate reţine calitate procesual pasivă, în litigii de tipul celui analizat şi în favoarea unui alt subiect de drept, decât cel identificat expres de legiuitor, cât timp legea specială stabileşte fără echivoc persoana în contra căreia se poartă astfel de acţiuni.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a constatat că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestor persoane, dar pentru suferinţa îndurată de acestea şi pentru recompensarea într-o oarecare măsură a aceloraşi persoane, victime ale măsurilor abuzive reglementate de lege, soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al Il-lea inclusiv, în speţă, constatându-se că reclamantul acţionează atât în nume propriu, în solicitarea de aplicare a legii reparatorii, cât şi pentru suferinţa părinţilor şi bunicii paterne, ca descendent de gradul I şi II.
Tribunalul a motivat că nu se poate reţine că reclamantul nu are îndreptăţirea de a solicita decât repararea prejudiciului suferit de el însăşi, fără a-i fi conferit acelaşi drept pentru autorii săi de gradul I şi II, câtă vreme legea îi stabileşte expres şi fără echivoc, această legitimare în art. 5 alin. (1).
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: e) Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne".
Din lecturarea cu atenţie a actului normativ în discuţie, reiese cu claritate că acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres şi limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum şi măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeaşi lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.
Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare (alin. (3) al art. 1) precum şi alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunţat. În aceste situaţii, ca o consecinţă logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât şi al măsurilor administrative nereglementate expres, în condiţiile de exigenţă ale art. 4.
Or, acestea fiind spuse şi având în vedere prevederile textului legal supra enunţat - art. 3, s-a constatat că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamant se grefează întocmai pe ipoteza de text, el, cât şi părinţii şi bunica paternă fiind supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu - în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparaţii conform Legii nr. 221/2009.
Context în care devine îngăduită şi concluzia că în speţă nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiaşi art. 1 din Legea nr. 221/2009 şi nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Cum, dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa a constatat că articolul de lege amintit prevede expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Tribunalul a apreciat că, în raport de dispoziţiile art. 1 pct. 1 al O.U.G. nr. 62/2010 şi art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009, suma globală de 10.000 de euro pentru suferinţa cauzată întregii familii a reclamantului, daune defalcate astfel: echivalentul în lei a sumei de 5.000 euro pentru suferinţă pricinuită reclamantului şi câte 2500 pentru suferinţa pricinuită fiecăruia dintre părinţii reclamantului, B.L. şi B.V., reprezintă o satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit personal, cât şi de antecesorii reclamantului.
Împotriva sentinţei civile nr. 2760 din 20 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 3093/30/2010, au declarat apel atât reclamantul B.J. cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Reclamantul a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului sumei acordate cu titlul de despăgubiri, susţinând că suma de 10.000 de euro este prea mică faţă de suma solicitată, respectiv aceea de 500.000 de euro, care ar reflecta adevărata despăgubire pentru suferinţele îndurate de el şi autorii săi.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a solicitat admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii reclamantului.
În motivarea apelului pârâtului s-a arătat că, beneficiază de dreptul la despăgubiri morale doar persoanele condamnate politic şi nu cele deportate în Siberia sau în Bărăgan sau supuse altor măsuri administrative cu caracter politic.
S-a arătat că suma acordată de către prima instanţă, respectiv aceea de 10.000 euro este prea mare în raport cu situaţia invocată, reprezentând o îmbogăţire tară just temei.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 980/ A din 23 iunie 2011, a respins apelul declarat de reclamantul B.J. împotriva sentinţei civile nr. 2760 din 20 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 3093/30/2010.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, împotriva aceleiaşi hotărâri şi, rejudecând:
A schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acţiunea reclamantului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamantul B.J. a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului sumei acordate, însă această critică, în speţă, trebuie corelată cu efectele juridice ale Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 şi 1358 din 2010, iar din această perspectivă susţinerile sunt neîntemeiate deoarece în prezent nu mai există temeiul juridic de acordare a daunelor morale potrivit reglementării speciale.
Referitor la apelul declarat de către pârât, instanţa de apel a reţinut că, deşi are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, aceasta este în concordanţă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24 /2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenta constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeaşi Curte Constituţională a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceia, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, instanţa de apel a dispus în sensul celor arătate.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul B.J.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, următoarele:
La data introducerii cererii de chemare în judecată Legea nr. 221/2009 era una constituţională şi aplicabilă iar Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu se aplică in mod retroactiv, astfel că instanţa de apel nelegal a constatat că în cauză sunt incidente efectele acestei decizii.
România a rămas singurul stat fost comunist, membru al Consiliului Europei şi al U.E., în care victimelor regimului totalitar comunist li se refuză acordarea de compensaţii băneşti pentru prejudiciile morale suferite în timpul regimului totalitar.
Recurentul-reclamant a susţinut că, deşi iniţial prin adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a clamat faptul că România se respectă drepturile omului prevăzute de Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, după pronunţarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, victimelor regimului totalitar comunist le este grosolan încălcat dreptul la compensaţii băneşti pentru prejudiciile morale, garantate de actele internaţionale, sub pretextul incredibil şi inadmisibil că beneficiază de un drept de securitate socială prevăzut de Decretul-lege nr. 118/1990 a cărui natură juridică este pervertită printr-o eroare de tehnică legislativă. Or, „indemnizaţia lunară" prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990 constituie exclusiv un drept de securitate socială deoarece se acordă prin decizie a direcţiei judeţene de specialitate a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi se suportă de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. În prezent, acest drept de securitate socială se plăteşte de Casele judeţene de Pensii.
Recurentul-reclamant a mai susţinut că familia sa a fost deportată timp de 4 ani şi 6 luni în Bărăgan, după cum reiese din probele administrate la dosar iar ulterior ridicării restricţiilor domiciliare întreaga familie şi-a reluat viaţa de la început, fără posibilităţi financiare şi fără a li se restitui bunurile confiscate, purtând stigmatul deportării în Bărăgan.
Astfel, în aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral iar reglementările aplicabile în materie de despăgubiri pentru persoanele vătămate sunt cele prevăzute la art. 5 paragraful 5 şi art. 41 din Convenţia pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale.
Pentru argumentele menţionate, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea Statului Român ia plata daunelor morale şi a daunelor materiale, cu cheltuieli de judecată.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte a reţinut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 3307 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României.
Cum Decizia nr. 12 din 19 septembrie 20011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă.
Prin urmare, în aplicarea deciziei pronunţate în recursul în interesul Legii nr. 12/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă şi în mod legal instanţa de apel a constatat că soluţia care se impune în cauză este aceea de respingere a acţiunii reclamantului, chiar dacă, anterior, instanţa de fond statuase că acesta întruneşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă a deportării în Bărăgan.
Tot astfel, pentru considerentele anterior expuse, reţinute în cuprinsul Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţate de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., se constată că în cauză nu se mai impune analizarea criticilor care vizează cuantumul despăgubirilor morale, care nu mai pot fi verificate, odată ce dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale şi-au încetat efectele.
În ce priveşte Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 invocate de recurentul-reclamant este de reţinut că acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei şi O.N.U., iar nu tratate internaţionale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Referitor la susţinerea recurentului-reclamant în sensul că indemnizaţia prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990 constituie exclusiv un drept de securitate socială care are altă natură juridică decât cea a despăgubirilor morale prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, este de reţinut că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, definitivă şi general obligatorie, conform art. 147 din Constituţie, s-a statuat în sensul că despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 astfel că acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurentul-reclamant.
Având în vedere considerentele expuse, se constată că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, astfel că, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, recursul declarat de reclamantul B.J. împotriva Deciziei civile nr. 980 din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefundat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4943/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4753/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
