ICCJ. Decizia nr. 4546/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4546/2012
Dosar nr. 154/59/2011
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 12 mai 2008 pe rolul Judecătoriei Arad reclamanta F.E.B. (născută A.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin municipiul Arad, Primăria municipiului Arad, Consiliul Local al municipiului Arad, restituirea în natură a imobilului situat în Arad, înscris în CF Arad, nr. top. 1233, preluat fără titlu de Statul Român în baza Decretului Lege nr. 92/1950; rectificarea cărţii funciare aferente şi, în subsidiar, în ipoteza în care restituirea nu este posibilă, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri băneşti, ca măsuri reparatorii în echivalent, conform unei expertize tehnice prin care să se determine valoarea tehnică şi de circulaţie a imobilului.
La termenul de judecată din 11 septembrie 2008, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a numitului A.E.M., în calitate de reclamant, fiind comoştenitorul defuncţilor proprietari tabulari ai imobilului litigios şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, în calitate de pârâţi.
Reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat doar despăgubiri, nemaisusţinându-şi petitul privitor la restituirea în natură a imobilului litigios.
Având în vedere valoarea despăgubirilor solicitate de reclamanţi, instanţa a apreciat că Tribunalul Arad este competent în soluţionarea prezentei pricini, astfel că a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestuia.
Tribunalul Arad, prin sentinţa civilă nr. 41 din 28 ianuarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4456/55/2008 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Arad, a constata ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Arad şi Tribunalul Arad.
Curtea de Apel Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 4 din 24 februarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4456/55/2008, a stabilit competenţa soluţionării acţiunii în favoarea Tribunalului Arad.
Prin sentinţa civilă nr. 731 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Arad a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliul Local al Municipiului Arad şi a Primăriei Municipiului Arad; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi cea a prescripţiei dreptului la acţiune; a respins acţiunea civilă formulată şi precizată ulterior de reclamanţii F.E.B. şi A.E.M.
Tribunalul a reţinut că imobilul a fost confiscat în baza Decretului nr. 92/1950, iar majoritatea apartamentelor au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, proprietarii iniţiali fiind A.S. şi soţia U.B. După apariţia Legii nr. 112/1995 o parte din apartamente au fost înstrăinate astfel: ap. familiei M.Ş., ap. familiei C.C., ap. familiei T.Ş., ap. familiei M.I., ap. fam. C.A., ap. lui P.G., ap. lui L.S., ap. fam. B., ap. fam. R., ap. lui C.E., ap. fam. M. şi ap. lui V.J., rămânând apartamentele X, care sunt locuite în baza unui contract de închiriere.
Iniţial reclamanţii au solicitat restituirea acestui imobil în natură, ulterior prin precizarea de la fila 111 dosar au solicitat despăgubiri în cuantumul sumei pe care o va stabili raportul de expertiză. Acesta fiind întocmit a ajuns la valoarea de 267.750 euro.
Starea de fapt se reţine din extras de CF depuse la dosar, actele de stare civilă şi raportul de expertiză.
Cu privire la excepţiile invocate, două dintre ele au fost admise, respectiv lipsa calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Arad şi a Consiliului local Arad, deoarece, potrivit art. 91 din Legea nr. 215/2001, Primăria este o structură care nu are personalitate juridică, iar Consiliul Local sunt autorităţi deliberative tară patrimoniu.
În privinţa celorlalte excepţii, acestea vor fi respinse deoarece acţiunea este bazată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., fiind deci imprescriptibilă, iar problema inadmisibilităţii nu se poate pune ca excepţie procedurală, fiind o problemă de fond.
Prezenta cauză nu are legătură cu solicitarea din notificare fiindcă este o acţiune în revendicare propriu-zisă care s-a transformat în despăgubiri.
Prescrierea dreptului de a se solicita despăgubiri nu este fondată, faţă de răspunsul la notificare din 2007 şi introducerea acţiunii, în anul 2008, termen fată de care termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 nu este depăşit.
Pe fondul cauzei, reclamanţii au avut la dispoziţie Legea nr. 10/2001, ca lege specială, care nu poate fi ignorată. Chiriaşii au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, iar admiterea acţiunii în revendicare, pe calea dreptului comun, ar încălca prevederile Deciziei nr. 33/2008 pronunţate în recurs în interesul legii, care permite o astfel de acţiune cu condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate şi securităţii raporturilor juridice, ceea ce, evident, s-ar întâmpla deoarece chiriaşii au cumpărat conform Legii nr. 112/1995 în condiţiile în care imobilul nu era notificat.
Actualul raport juridic care s-ar putea constitui ar fi între reclamanţi şi proprietarii sau deţinătorii apartamentelor, statul nefiind implicat, motiv pentru care condiţiile art. 480-481 C. civ. nu sunt îndeplinite, acţiunea urmând a fi respinsă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, reclamanţii F.E.B. şi A.E.M., precum şi pârâtul municipiul Arad.
Prin Decizia civilă nr. 916 din 26 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelurile, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că imobilul revendicat de reclamanţi a fost confiscat, cu titlu de naţionalizare, conform Decretului nr. 92/1950, deşi la data confiscării lui părinţii reclamanţilor aveau calitatea de comercianţi şi, în această situaţie, imobilul intra sub incidenţa excepţiilor prevăzute de Decret, de aici rezultând caracterul de abuziv.
În speţa de faţă, reclamanţii au solicitat doar acordarea de despăgubiri băneşti.
Raportat la starea de fapt şi de drept dedusă judecăţii, a împrejurării că imobilul a fost înstrăinat în condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 foştilor chiriaşi, iar reclamanţii şi-au precizat şi susţinut cererea de acordare de despăgubiri băneşti de către Statul Român, ca măsuri reparatorii prin echivalent, în mod nelegal tribunalul a reţinut că reclamanţii aveau la dispoziţie Legea nr. 10/2001 şi, prin neapelare la această procedură specială, actualul raport juridic s-ar putea constitui doar între ei şi actualii proprietari ai imobilului, astfel că acţiunea civilă formulată în condiţiile art. 480 şi 481 C. civ. este neîntemeiată, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text de lege.
Prin precizarea de acţiune depusă de reclamanţi s-a solicitat introducerea în cauză, ca pârât, a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, ce justifică calitatea procesuală pasivă faţă de petitul de acordare de despăgubiri, cu măsurile reparatorii, în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Faţă de imposibilitatea obiectivă a restituirii în natură a imobilului, reclamanţii au dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, al căror cuantum trebuie stabilit pe baza unei expertize tehnice în specialitatea construcţii, dispusă în temeiul art. 167 şi 169 C. proc. civ.
Cu respectarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., se impunea examinarea cauzei pe acest aspect, cu administrarea probei cu expertiza tehnică în specialitatea construcţii pentru stabilirea valorii de circulaţie a imobilului.
Neprocedând astfel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre fără a intra în cercetarea fondului, ceea ce atrage incidenţa art. 297 alin. (1) C. proc. civ., respectiv anularea sentinţei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare, conform celor de mai sus.
Soluţia de desfiinţare a hotărârii apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare derivă din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. şi se întemeiază pe necesitatea respectării principiului celor două grade de jurisdicţie, instanţa de apel neputându-se pronunţa direct în apel asupra fondului unei cereri pe care prima instanţă nu a supus-o examinării.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs pârâţii municipiul Arad, prin primar, Primăria municipiului Arad, Consiliul Local al municipiului Arad, precum şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâţii municipiul Arad, prin Primar, Primăria municipiului Arad, Consiliul Local al municipiului Arad, au formulat următoarele critici:
Instanţa de apel nu a analizat excepţiile formulate în apărare, situaţie în care se solicită instanţei de recurs ca, pe cale de excepţie, să se constate lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, în susţinerea căreia arată următoarele:
Reclamanţii F.E.B., A.E.M. nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra cotei V/I din imobilul în litigiu, care a aparţinut numitului A.S.
Certificatul de calitate de moştenitor din 22 martie 2006 după A.S. (decedat la 23 mai 1946) nu poate ţine loc unui certificat de moştenitor, cu atât mai mult cu cât termenul prevăzut de art. 700 C. civ. a fost cu mult depăşit, raportat la data decesului numitului A.S.
Acest certificat poate fi valorificat în măsura în care, succesibilul îşi dovedeşte vocaţia succesorală concretă la moştenirea defunctului în concurs cu alţi moştenitori în funcţie de regulile devoluţiunii legale sau testamentare,
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria municipiului Arad, municipiul Arad şi Consiliul Local al municipiului Arad, cu privire la plata despăgubirilor băneşti, ca măsuri reparatorii în echivalent, calitatea procesuală pasivă o are Ministerului Finanţelor Publice.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului de a solicita despăgubiri băneşti, ca măsuri reparatorii în echivalent, conform expertizei tehnice prin care să se determine valoarea tehnică şi de circulaţie a imobilului în litigiu, Curtea de Apel Timişoara în mod greşit a reţinut în considerentele deciziei că titlul statului nu poate fi considerat valabil.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu a fost înstrăinat în condiţiile Legii nr. 112/1995, întrucât din conţinutul adresei din 30 mai 2008 a Serviciului Fond Locativ - Direcţia Tehnică din cadrul Primăriei Arad rezultă faptul că o parte din apartamente au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, restul apartamentelor în speţă apartamentul din imobil, potrivit adresei antecitate, nefiind înstrăinate.
Instanţa de apel nu a analizat motivul de apel privind înlăturarea, din considerentele sentinţei a expresiei „acesta fiind întocmit a ajuns la valoarea de 267.750 euro".
Curtea de Apel Timişoara a arătat în mod nelegal că, ţinând cont de titlul în baza căruia imobilul ce face obiectul litigiului a fost preluat la stat, în speţă sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.
Odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 ce reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi care priveşte atât imobilele preluate cu titlu valabil, cât şi cele preluate fără titlu, legiuitorul român a înţeles să dea o reglementare specială acestui domeniu, respectiv parcurgerea procedurii prevăzute de această lege.
În consecinţă, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun privind revendicare imobilelor ce fac obiectul acestei legi.
Reclamanţii nu au parcurs etapa obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv depunerea în termenul dispus prin art. 22 alin. (1) din legea antemenţionată, a notificării prin intermediul executorului judecătoresc în vederea reparării prejudiciului suferit prin preluarea imobilului de Statul Român.
Potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care dispune că: „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent", reclamanţii sunt decăzuţi din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu pe calea dreptului comun.
În aceste condiţii, raportat la cererea de acordare de despăgubiri ca măsuri reparatorii în echivalent menţionăm că aceasta este nefondată şi inadmisibilă pe calea dreptului comun.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008 a statuat posibilitatea revendicării imobiliare pe dreptul comun în concurs cu legea specială în situaţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate şi securităţii raporturilor juridice, ceea ce în prezent este evident că s-ar întâmpla. Tribunalul Arad a reţinut că problema despăgubirilor este aceeaşi ca şi cea a revendicării, întrucât nu este altceva decât contravaloarea imobilului revendicat, deci urmează acelaşi regim juridic, neputându-se face o disociere în fapt şi în drept.
Raportat la art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, acţiunea reclamanţilor este nefondată şi pentru următoarele considerente:
Reclamanţii nu pot invoca prevederile Convenţiei pentru apărarea unui presupus drept de proprietate, neavând un „bun" în sensul definit de curte în jurisprudenţa sa, care să fie protejat de prevederile Convenţiei, întrucât la data formulării acţiunii imobilul nu aparţinea în proprietatea acestora sau a antecesorului acestora, acesta fiind preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, aşa după cum rezultă şi din încheierea din CF Arad. În altă ordine de idei se arată că reclamanţii până la momentul de faţă nu au un titlu prin care să se fi recunoscut un drept asupra imobilului din Arad, motiv pentru care nu se poate considera că ar avea o speranţă legitimă de a li se recunoaşte un drept de proprietate.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a formulat următoarele critici:
Curtea de Apel Timişoara a reţinut în mod greşit că prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, încălcând principiul disponibilităţii şi prevederile art. 112 şi art. 138 din C. proc. civ. deoarece prima instanţă în mod corect a avut în vede acţiunea formulată de reclamantă şi a judecat cauza în funcţie de probele propuse de aceasta prin acţiunea formulată şi de solicitările făcute.
Mai mult, reclamanţii nu au înţeles să solicite efectuarea unei expertize în conformitate cu prevederile legale, la termenele instituite de lege.
Recurentul invocă excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe dreptul comun, în raport de Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, potrivit cu care persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a apreciat că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, şi este posibil ca reclamantul într-o atare situaţie să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie". Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, speranţa de a obţine recunoaşterea subzistenţei unui fost drept de proprietate, care s-a aflat o perioadă lungă de timp în imposibilitate de exercitare efectivă, nu poate fi considerată un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Totodată, reclamanta nu beneficiază nici de o creanţă, în virtutea căreia să poată pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al dreptului de proprietate, în condiţiile în care, până în momentul de faţă, nu a efectuat nici un demers judiciar sau administrativ, nici anterior apariţiei Legii nr. 10/2001 şi nici în baza acestei legi, pentru a redobândi proprietatea bunului, astfel că reclamanta nu poate recurge la acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
Este reiterată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive Ministerul Finanţelor Publice.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:
În ambele recursuri este invocată excepţia inadmisibilităţii prezentei cereri de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca o cerere în acordare de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, imobil naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1995 şi înstrăinat parţial în temeiul Legii nr. 112/1995, trei dintre apartamente rămânând în proprietatea unităţii administrativ teritoriale.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii vizează imposibilitatea introducerii unei acţiuni în pretenţii pe calea dreptului comun pentru imobile care au format obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi.
Această excepţie a fost invocată în mod explicit încă de la prima instanţă de fond, care a unit-o cu fondul, considerând-o „o problemă de fond", cererea de chemare în judecată fiind respinsă, astfel cum rezultă din motivare, în mod preponderent în considerarea acestui aspect.
Or analiza realizată de către instanţa de apel vizează fondul cauzei, în condiţiile în care prima instanţă nu a realizat o reală analiză pe fond a cauzei.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu poate verifica legalitatea modului în care s-a realizat dezlegarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, deoarece instanţa de apel a analizat alte aspecte decât cele pe care prima instanţă de fond le-a avut în vedere la soluţionarea cauzei, or analiza în recurs a unor aspecte de nelegalitate care nu au fost analizate şi de către prima instanţă de fond ar priva părţile de un grad de jurisdicţie.
Astfel, prima instanţă de fond a făcut o motivare succintă, oprindu-se asupra faptului că art. 480 şi 481 C. civ. nu sunt incidente în cauză, cât timp, în absenţa aplicării Legii nr. 10/2001, actualul raport juridic s-ar putea crea între reclamanţi şi deţinătorii apartamentelor care compun imobilul în litigiu, statul român nemaifiind implicat. S-a concluzionat, de asemenea, tară o motivare în fapt şi drept, că admiterea acţiunii în revendicare, pe calea dreptului comun, ar încălca prevederile Deciziei nr. 33/2008 pronunţate în recurs în interesul legii, care permite o astfel de acţiune cu condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate şi securităţii raporturilor juridice, ceea ce, evident, s-ar întâmpla deoarece chiriaşii au cumpărat conform Legii nr. 112/1995 în condiţiile în care imobilul nu era notificat.
Aceste considerente susţin mai mult o motivare a cauzei sub aspectul inadmisibilităţii acţiunii, deşi instanţa a evitat să precizeze că respinge cererea ca inadmisibilă, câtă vreme nu se poate aprecia că a intrat în analiza aspectelor de fond ale cauzei, deoarece nu a făcut o cercetare a aspectelor de fapt şi de drept care să justifice concluzia că admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate al chiriaşilor cumpărători şi securităţii raporturilor juridice.
Soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată s-a rezumat prin urmare la faptul că statul român nu mai este implicat în raportul juridic vizând imobilul, deşi din situaţia juridică reţinută chiar de către prima instanţă de fond rezultă că trei dintre apartamentele imobilului se află încă în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, respectiv a municipiului Bucureşti.
Cu toate acestea, instanţa de apel, deşi a reţinut, la rândul său, lipsa unei analize pe fond a cauzei de către prima instanţă, a trecut la analizarea aspectelor de fond ale cauzei vizând modul de preluare a imobilului de către stat, a constatat imposibilitatea de restituire în natură a imobilului şi dreptul reclamanţilor la acordarea de despăgubiri, casând sentinţa apelată pentru a se calcula cuantumul acestor despăgubiri, fără a lua în discuţie admisibilitatea cererii întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aspect analizat de către prima instanţă.
Apare astfel ca evidentă lipsa de preocupare a instanţei de apel de a cenzura motivele de apel numai în raport de ceea ce a analizat prima instanţă de fond, deoarece doar în acest mod se poate realiza controlul de legalitate şi respecta, în acelaşi timp, principiul dublului grad de jurisdicţie. Au fost încălcate de asemenea prevederile art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit căruia instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că devine incident în cauză art. 312 alin. (5) C. proc. civ., în temeiul căruia recursurile declarate de pârâţii Municipiul Arad, prin primar, Primăria Municipiului Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad urmează a fi admise.
Va fi casată decizia recurată şi trimisă cauza Curţii de Apel Timişoara, spre rejudecarea apelului, care va reanaliza criticile din apel numai în măsura în care acestea privesc modul de aplicare a legii de către prima instanţă prin raportare la situaţia juridică a întregului imobil, urmând a fi avute în vedere şi excepţiile invocate în prezentul recurs: excepţia lipsei calităţii procesual active, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria municipiului Arad, municipiul Arad şi Consiliul Local al municipiului Arad, cu privire la plata despăgubirilor băneşti, ca măsuri reparatorii în echivalent, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia prescripţiei dreptului de a solicita despăgubiri băneşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Municipiul Arad, prin primar, Primăria Municipiului Arad, Consiliul Local al Municipiului Arad şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva Deciziei nr. 916 din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4560/2012. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4486/2012. Civil → |
|---|
