ICCJ. Decizia nr. 4831/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 4831/2012
Dosar nr. 10897/30/2010
Şedinţa publică de la 5 decembrie 2012
Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 6 decembrie 2010 pe rolul Tribunalului Timiş reclamanta C.F.R. SA a solicitat instanţei, obligarea pârâtei SC Z. SRL la plata sumelor facturate prin factura fiscală din 08 aprilie 2009, neachitate, în cuantum de 43.630,44 lei. A pretins totodată penalităţi de întârziere în cuantum de 66.001,73 lei. Potrivit facturii fiscale din 08 aprilie 2009, suma facturată, în cuantum de 17.633,76 lei, reprezintă chirie aferentă perioadei iunie-decembrie 2005.
Prin sentinţa civilă nr. 832/2011 din 8 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş a fost respinsă cererea formulată de reclamanta C.N.C.F. C.F.R. reprezentantă de Regionala de Căi Ferate Timişoara, în contradictoriu cu pârâta SC Z. SRL, fiind obligată să plătească pârâtei suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea hotărârii, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că suma de 109.632,17 lei pe care reclamanta o solicită prin intermediul prezentei acţiuni reprezintă contravaloarea chiriei pretins neachitate de către pârâtă în perioada 25 iunie 2005-31 decembrie 2009, având ca temei contractul de închiriere din 24 iunie 2004, modificat prin actul adiţional din 24 februarie 2009.
S-a constatat că în contractul iniţial, termenul de închiriere stabilit de către părţi este între 24 iunie 2004 şi 24 iunie 2005, iar prin actul adiţional anterior menţionat, locaţiunea a fost prelungită până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii având ca obiect vânzarea spaţiului, conform sentinţei civile nr. 414/2006, deciziei civile nr. 178/2006 şi deciziei civile nr. 1904/2007.
S-a reţinut că sentinţa civilă nr. 414/2006 a Tribunalului Timiş a rămas definitivă la data de 06 noiembrie 2008, când a fost pronunţată decizia în recurs de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar potrivit art. 20 din contractul părţilor „tacita relocaţiune nu operează";.
Circumscriindu-se dispoziţiilor imperative ale art. 137 C. proc. civ., prima instanţă a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile reclamantei aferente perioadei 25 iunie 2005-06 decembrie 2007, excepţie ce a fost considerată întemeiată în raport de prevederile art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 cu referire la art. 10 din contractul părţilor conform căruia plata chiriei trebuie făcută lunar în perioada 20-25 ale fiecărei luni pentru luna următoare, astfel încât dreptul reclamantei de a cere plata chiriei neachitate începe să curgă din acest moment.
Constatându-se că reclamanta a sesizat instanţa cu soluţionarea cererii în afara termenului de trei ani în ce priveşte chiria aferentă perioadei 25 iunie 2005-06 decembrie 2007, tribunalul a respins acţiunea în aceste limite ca fiind prescrisă.
Totodată, în raport de faptul că reclamanta nu a solicitat pentru perioada ulterioară încetării contractului despăgubiri, ci a pretins plata chiriei, în condiţiile în care contractul de închiriere încetase, Tribunalul Timiş a respins acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA Bucureşti Sucursala Timişoara a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 26/A din 26 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - secţia a Ii-a civilă a fost respins ca nefondat, apelanta-reclamantă fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că modalitatea de plată a chiriei datorate în temeiul contractului din 24 iunie 2004, astfel cum a fost convenită de către părţi (art. 10 alin. (1) şi (2) Contract), se referă la emiterea facturilor în intervalul 20-25 ale lunii, pentru luna următoare, urmând ca decontarea facturilor să se facă până în ziua de 15 a lunii pentru care se face facturarea.
Astfel, împrejurarea că în cele două facturi emise - la data de 08 aprilie 2009 şi la data de 22 decembrie 2009 figurează un termen de plată, a fost apreciată ca fiind lipsită de relevanţă, întrucât menţiunea termenului de plată, inserată exclusiv în consecinţa unei manifestări de voinţă a emitentului facturii, nu poate contraveni acordului contractual; acordul contractual este cel care stabileşte termenul de plată a chiriei, şi nu menţiuni înscrise pe facturile emise.
S-a constatat că factura emisă la data de 08 aprilie 2009 a fost integral decontată, iar plata efectuată de pârâtă în contul facturii emise la data de 22 decembrie 2009 acoperă perioada martie 2007 - noiembrie 2008 şi ca atare este indiferent raportat la obiectul prezentului litigiu faptul că pârâta a înţeles să execute o obligaţie naturală ori o obligaţie susceptibilă a fi recunoscută în instanţă.
Ceea ce a afirmat reclamanta este decontarea cu întârziere a facturii emise la 08 aprilie 2009, raportat la data scadentă - 15 mai 2009, după cum şi decontarea, de asemenea cu întârziere şi parţială, a facturii emise la 22 decembrie 2009, raportat la data scadentă - 15 ianuarie 2010, astfel cum rezultă din facturile emise în contul penalităţilor afirmate, obiectul litigiului constituindu-l restul neachitat din factura de la 22 decembrie 2009 şi penalităţile de 0,5% calculate asupra debitelor achitate, însă depăşindu-se termenul de plată inserat în facturi.
S-a arătat că potrivit art. 13 din contract, părţile au convenit şi asupra obligaţiei locatorului de a emite facturi lunar, în perioada 20-25 a lunii ce precede luna facturată, or, reclamanta locator a emis o unică factură pentru întregul interval martie 2007 - decembrie 2009 - factura fiscală din 22 decembrie 2009, emisă la mai mult de 1 an de la data încetării contractului de închiriere prin ajungerea la termenul convenit - noiembrie 2008.
Cât timp obligaţia de plată a chiriei se stinge prin prestaţii deosebite, lunare, conform contractului, iar plata presupune existenţa facturii fiscale emise de locator, instanţa de apel a apreciat că depăşirea termenelor de plată - termene ce nu au nicio legătură cu menţiunile înscrise în cele două facturi, ci cu contractul de închiriere - nu poate fi imputată chiriaşului. Culpa contractuală pentru întârzierea în decontare este înlăturată prin neîndeplinirea obligaţiilor de către locator, motiv pentru care s-a reţinut ineficienta clauzei penale.
De altfel, reclamanta nu a calculat penalităţi raportat la data scadenţei obligaţiei de plată a chiriei, respectiv 15 martie 2007, 15 aprilie 2007, 15 mai 2007 etc., ci s-a referit doar la decontarea facturilor din anul 2009, fiind de presupus că reclamanta însăşi a apreciat că, în absenţa facturii, nu se poate reţine o întârziere culpabilă în plata chiriei.
Referitor la chiria aferentă intervalului 7 noiembrie 2008-31 decembrie 2009, instanţa de apel în concordanţă cu cele reţinute de instanţa de fond, a constatat lipsa temeiului juridic, în condiţiile în care contractul de închiriere a încetat la data de 6 noiembrie 2008.
În raport de recunoaşterea reclamantei în apel vizând inexistenţa titlului, precum şi de susţinerea acesteia în sensul că suma s-ar datora în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză, instanţa de apel, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., a reţinut că reclamanta nu poate schimba în apel cauza cererii de chemare în judecată, astfel că, recunoaşterea debitului în consecinţa verificării condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, pentru prima dată în apel, nu este posibilă.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA Bucureşti -Sucursala Timişoara a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi acţiunii formulate de reclamantă.
În opinia recurentei-reclamante ambele hotărâri au fost pronunţate ca urmare a unei aprecieri eronate a stării de fapt existente, precum şi cu încălcarea prevederilor art. 969 C. proc. civ.
Având în vedere că intimata SC Z. SRL a ocupat în continuare spaţiul, eliberându-l la data de 29 aprilie 2011 potrivit procesului - verbal de ieşire din spaţiu (anexa 13 la cererea introductivă), recurenta consideră că aceasta datorează contravaloarea chiriei, calculată la nivelul chiriei percepută pe perioada anterioară expirării contractului.
Astfel, susţine recurenta, dacă ulterior încetării contractului de închiriere, locatarul continua să folosească spaţiul închiriat, acesta datorează în virtutea dreptului de proprietate al recurentei, despăgubiri constând în contravaloarea beneficiului nerealizat prin lipsa de folosinţă (chiria).
Contrar celor reţinute în decizia civilă atacată, recurenta susţine că nu a modificat temeiul de drept în apel, ci în urma unei solicitări din partea instanţei, a făcut precizări cu privire la cele două perioade de timp, calculate în funcţie de data de 06 noiembrie 2008, data pronunţării deciziei nr. 3280 în dosarul nr. 5075/30/2006 de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Arată că dreptul recurentei-reclamante la plata chiriei are ca temei convenţia de închiriere (contract) şi dreptul de proprietate asupra spaţiului închiriat.
În acest context, susţine recurenta, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la C.E.D.O. prevede că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale";, iar art. 44 din Constituţie garantează respectarea dreptului de proprietate.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimata-pârâtă SC Z. SRL Timişoara a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.
La data de 4 decembrie 2012 recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Motivele de recurs invocate de către recurentă sunt nefondate, în raport cu temeiul de drept invocat şi anume art. 304 alin. (1) pct. 8 şi 9 C. proc. civ. având în vedere că prin motivele de recurs s-au adus în principal critici pe fondul cauzei fără să se indice explicit motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
De asemenea, nu au fost arătate în motivarea recursului în ce constă schimbarea naturii sau înţelesului actului juridic sau în ce constă încălcarea legii sau aplicarea greşită a legii de către instanţă, deoarece, simplele afirmaţii nedovedite nu pot fi suficiente pentru a se putea admite recursul, având în vedere că recursul nu este o cale de atac devolutivă prin intermediul căreia să se reia judecarea cauzei în fond, ci un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate sub aspectul legalităţii acesteia.
Astfel, recurenta invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. referitoare la împrejurarea: „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia";. În speţă, în mod evident, instanţa nu a schimbat natura actului juridic dedus judecăţii, care a fost interpretat şi a rămas pe tot parcursul judecăţii unul de închiriere, cu un înţeles deplin lămurit şi vădit neîndoielnic.
În aceeaşi ordine de idei, nu ne aflăm nici în ipoteza în care: „o clauză primitoare de două înţelesuri se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar produce niciunul, precum şi că toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg";, pentru simplul motiv că, în speţă, clauzele contractuale sunt clare, nesusceptibile de multiple înţelesuri. Aşadar, instanţa nici nu a interpretat o clauză neclară (şi nici nu o putea face nefiind învestită cu o atare cerere) şi nici nu a adăugat la contractul pârtilor, ci doar a făcut aplicarea dreptului comun în materie, dând eficienţă dispoziţiilor art. 969 C. civ.
Raportat la situaţia de fapt pe deplin stabilită de către instanţa de fond (şi care nu mai poate forma obiect al controlului judiciar în recurs), în mod corect au fost aplicate dispoziţiile legale şi s-a constatat că a intervenit prescripţia extinctivă conform art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 cu referire la art. 10 din contractul părţilor conform căruia plata chiriei trebuie făcută lunar în perioada 20-25 ale fiecărei luni pentru luna următoare, astfel încât dreptul reclamantei de a cere plata chiriei neachitate începe să curgă din acest moment.
În concluzie, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente în cauză şi expuse pe larg în cele ce preced, indicând temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza hotărârii pronunţate, motiv pentru care, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 8 şi 9, conform art. 312 şi art. 274 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA Bucureşti - Sucursala Timişoara împotriva deciziei civile nr. 26/A din 26 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - secţia a II-a civilă, ca nefondat, iar recurenta-reclamantă C.N.C.F. C.F.R. SA Bucureşti - Sucursala Timişoara va fi obligată la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC Z. SRL Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA Bucureşti - Sucursala Timişoara împotriva deciziei civile nr. 26/A din 26 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - secţia a II-a civilă, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă C.N.C.F. C.F.R. SA Bucureşti - Sucursala Timişoara la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC Z. SRL Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 4830/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4972/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
