ICCJ. Decizia nr. 4830/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 4830/2012
Dosar nr. 3263/3/2010
Şedinţa publică de la 5 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 18 mai 2009, sub nr. 13450/299/2009 şi apoi, ca urmare a declinării competenţei, pe rolul Tribunalului Bucureşti - secţia a Vl-a comercială la data de 26 ianuarie 2010, sub nr. 3263/3/2010, reclamanta SC L. SA a chemat în judecată pârâta SC M.L. I.F.N. (R.) SA, solicitând instanţei să oblige pârâta la stornarea facturilor fiscale corespunzătoare ratelor şi, respectiv 13-21, scadente şi achitate parţial, din contractele de leasing financiar din 12 iunie 2007 şi, respectiv din 27 iulie 2007 şi să emită în locul acestora facturi cu valoarea ratelor conform scadenţarului iniţial şi fără penalităţi. Totodată, s-a solicitat ca, în privinţa ratelor nescadente, respectiv 22-60 din contractele de leasing financiar menţionate, până la maturitatea contractelor, să fie obligată pârâta să recalculeze lunar dobânda contractuală în conformitate cu variaţia reală a Euribor faţă de momentul semnării contractului şi să emită facturile fiscale cuprinzând ratele de leasing conform acestui calcul.
La data de 30 aprilie 2010, reclamanta a depus o cerere modificatoare, prin care a solicitat ca, în privinţa ratelor nr. 14-33, respectiv 13-32, scadente şi achitate parţial, pârâta să storneze facturile fiscale emise şi să întocmească altele cu valoarea ratelor conform scadenţarului iniţial şi fără penalităţi, iar în privinţa ratelor nescadente nr. 34-36, respectiv 33-60, să recalculeze lunar dobânda conform cu variaţia reală a Euribor faţă de momentul semnării contractului şi să emită facturile fiscale cuprinzând ratele de leasing conform acestui calcul (fila 6 dosar tribunal).
Prin sentinţa comercială nr. 8768 din 17 septembrie 2010, pronunţată în dosarul nr. 3263/3/2010, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a Comercială a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat apel reclamanta SC L. SA, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate şi admiterea cererii astfel cum a fost formulată şi modificată.
În cursul judecăţii în apel, la data de 17 octombrie 2011, reclamanta apelantă a formulat precizări cu privire la obiectul cererii, arătând că solicită „compensarea sumelor plătite în plus., cu valoarea ratelor aferente contractului de leasing din 27 iulie 2007 rămase neachitate"; (fila 79).
În drept, au fost invocate prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora în apel se va putea solicita compensaţia legală.
În acelaşi sens, la termenul din 17 octombrie 2011, apărătorul apelantei a precizat verbal că a formulat o acţiune în realizare, având ca obiect restituirea sumelor achitate în plus (fila 93).
La data de 07 noiembrie 2011, apelanta reclamantă a precizat cuantumul provizoriu al pretenţiilor la suma de 21.340 lei, achitând şi taxa judiciară de timbru corespunzător acestei valori (filele 95, 98-99).
Verificând legalitatea sentinţei atacate, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate în raport de motivul de apel invocat din oficiu referitor la necompetenţa materială a primei instanţe, instanţa de apel a reţinut că litigiul are caracter patrimonial (evaluabil în bani), indiferent dacă iniţial avea ca obiect obligaţii de a face.
Astfel cum s-a reţinut în considerentele Deciziei nr. 32 din 09 iunie 2008, pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008), acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, în timp ce acţiunile nepatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, tară a avea un conţinut economic. Aşadar, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară.
Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie, „transferă"; caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi astfel, litigiul va putea fi calificat ca fiind evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă.
De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, obligatoriu, obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este posibilă. În plus, în materie comercială, potrivit dispoziţiilor art. 7203 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., reclamantul trebuie să indice şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea valorii cererii, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.
Obligaţiile de a face constând în stornarea unor facturi şi emiterea altora cu o valoare mai mică, precum şi în emiterea pentru viitor a altor facturi, pentru sume nescadente, în conformitate cu un anumit calcul propus de reclamantă, au fără îndoială caracter patrimonial, întrucât se urmăreşte a se restitui/a nu se plăti diferenţa de valoare dintre sumele facturate de pârâtă şi sumele pe care reclamanta le consideră ca legal datorate. Natura patrimonială a dreptului de creanţă dedus analizei în cauză determină caracterul evaluabil în bani al obiectului litigiului.
Instanţa a avut în vedere şi precizările formulate de reclamantă în cursul judecăţii în apel, cu privire la obiectul cererii şi a ajuns la concluzia că reclamanta urmăreşte în mod evident obţinerea unui beneficiu patrimonial din moment ce solicită restituirea unor sume de bani plătite nedatorat şi compensarea acestora cu datorii nescadente. în consecinţă, fiind stabilit caracterul patrimonial al litigiului şi constatând că valoarea acestuia este sub 100.000 lei (chiar reclamanta apelantă a evaluat pretenţiile formulate la suma de 21.340 lei), competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţinea judecătoriei şi nu tribunalului, nefiind aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. (în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată), ci ale art. 1 pct. 1 C. proc. civ. care consacră plenitudinea de competenţă a judecătoriilor.
Aşadar, constatând că prima instanţă a soluţionat litigiul cu încălcarea competenţei materiale, iar sentinţa pronunţată este lovită de nulitate absolută în condiţiile art. 105 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 297 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, competentă teritorial în raport de prevederile art. 7 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC M.L. I.F.N. (R.) SA Bucureşti care a solicitat admiterea lui, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, Curtea de Apel Bucureşti, invocând în drept: art. 294 alin. (1), art. 304 pct. 8 şi 9, art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre bazată pe greşita aplicare (în cazul în speţă neaplicare) a art. 294 alin. (1) C. proc. civ., permiţând schimbarea atât a cauzei cât şi a obiectului cererii de chemare în judecată.
Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta a învederat că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecaţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia atunci când a concluzionat: „Contrar opiniei exprimate în sentinţa de declinare pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, apreciem că litigiul are caracter patrimonial (evaluabil în bani) indiferent dacă iniţial avea ca obiect obligaţii de a face"; şi face în mod greşit trimitere la Decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite nr. 32/2008 publicată în M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Motivul de recurs invocat de către recurentă este nefondat, în raport cu temeiul de drept invocat şi anume art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Nu au fost arătate în motivarea recursului în ce constă schimbarea naturii sau înţelesului actului juridic dedus judecăţii. Astfel, recurenta invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. referitoare la împrejurarea: „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia";. În speţă, în mod evident, instanţa nu a schimbat natura actului juridic dedus judecăţii, care a fost interpretat şi a rămas pe tot parcursul judecăţii unul de leasing financiar, cu un înţeles deplin lămurit şi vădit neîndoielnic.
În aceeaşi ordine de idei, nu ne aflăm nici în ipoteza în care: „o clauză primitoare de două înţelesuri se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar produce niciunul, precum şi că toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg,"; pentru simplul motiv că, în speţă, clauzele contractuale sunt clare, nesusceptibile de multiple înţelesuri. Aşadar, instanţa nici nu a interpretat o clauză neclară (şi nici nu o putea face nefiind învestită cu o atare cerere) şi nici nu a adăugat la contractul părţilor, ci doar a făcut aplicarea dreptului comun în materie, dând eficienţă dispoziţiilor art. 969 C. civ.
Acest motiv de recurs este invocat doar formal întrucât soluţia recurată nici nu vizează fondul raporturilor juridice, instanţa pronunţându-se exclusiv pe o excepţie de procedură.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv, privitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., critica pârâtei este nefondată în condiţiile în care instanţa de apel a procedat corect anulând sentinţa atacată şi trimiţând cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, competentă teritorial în raport de prevederile art. 7 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit normelor tranzitorii din art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, dispoziţiile art. 1591 C. proc. civ., republicat, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică numai proceselor, cererilor şi sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi. Ca urmare, întrucât procesul a debutat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, excepţia necompetenţei materiale poate fi invocată direct în apel, faţă de dispoziţiile art. 159 alin. (1) pct. 2, art. 136 şi art. 162 C. proc. civ.
În concluzie, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente în cauză şi expuse pe larg în cele ce preced, indicând temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza hotărârii pronunţate, motiv pentru care, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 8 şi 9, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC M.L. I.F.N. (R.) SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 44/2012 din 30 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VI-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC M.L. I.F.N. (R.) SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 44/2012 din 30 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 4829/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4831/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
