ICCJ. Decizia nr. 4846/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 598 din 25 martie 2011 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date în contradictoriu cu pârâta T.A., prin care s-a solicitat restrângerea exercitării dreptului pârâtei la liberă circulație în Italia pe o perioadă de cel mult 3 ani.
Reclamanta a declarat apel susținând că dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din actul normativ invocat mai sus, stabilesc că după primirea actului de îndepărtare "autoritățile judecătorești urmează să pronunțe o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați în Italia pe o perioadă determinată".
Dispozițiile art. 6 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE reglementează dreptul cetățenilor de ședere: "Cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult trei luni fără nici o altă condiție sau formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil".
Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. în alin. (2) al aceluiași articol se prevede că, măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
Conform acestor prevederi comunitare, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză, astfel instanța de fond trebuia să rețină faptul că pârâta a avut o conduită imorală pe teritoriul statului italian.
Instanța a reținut în mod eronat că doar "simpla împrejurare constând în faptul că față de pârâtă s-a dispus de către autoritățile statului italian returnarea pe teritoriul României", nu este suficientă prin ea însăși pentru a fi îngrădit pârâtei dreptul la libera circulație, pe teritoriul statului din care a fost returnată. Trebuia să coroboreze acest aspect cu faptul că măsura returnării a fost luată datorită comportamentului de care a dat dovadă pârâta pe perioada șederii în Italia, gradul scăzut de integrare al pârâtei în ordinea socială și juridică a statului italian și având în vedere că aceasta a avut o activitate ilegală și imorală.
Cetățenii români au obligația respectării legislației României și să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât și respectarea legislației statului în care se află.
Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.
în considerarea acestor dispoziții, instanța a apreciat în mod eronat că pârâta nu se încadrează în niciunul dintre cele trei motive prevăzute de acest articol.
Dispozițiile art. 28 din Directiva nr. 2004/38/CE stabilesc că, înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică sau siguranță publică, statul membru gazdă ia în considerare diverși factori precum durata șederii individului pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de sănătate, situația sa familială și economică, integrarea sa socială și culturală și legăturile sale cu țara de origine.
Autoritățile italiene au avut argumente solide din moment ce au dispus expulzarea pârâtei de pe teritoriul Italiei, ajungând la concluzia că pârâta prin conduita sa reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului italian.
Prin pronunțarea sentinței atacate, instanța nu ar fi îngrădit dreptul la liberă circulație al pârâtei, întrucât aceasta poate circula nestingherit în orice stat din U.E., cu respectarea cu dispozițiilor legale în materie, excepție făcând Italia unde i-a fost interzisă deplasarea în concordanță cu măsura impusă de autoritățile satului italian. Astfel, prin soluția dată de instanța de fond, așa cum s-a menționat mai sus, nu se poate proba că autoritățile statului român au luat toate măsurile ce se impun în sarcina acestora pentru a stopa migrația ilegală.
Prin Decizia nr. 110 din 7 iulie 2011 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelul.
Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că din examinarea conținutului dispoziției emisă la 23 octombrie 2010 de către Chestorul Provinciei Pescara nu rezultă, în nici un caz, că motivul expulzării pârâtei-intimate din Italia ar fi fost un comportament imoral. Singurul indiciu în acest sens reiese din declarația dată la 26 octombrie 2010 de către intimata-persoană fizică la momentul sosirii pe Aeroportul Henri Coandă din București. însă, elementele furnizate de acest document nu se coroborează cu alte dovezi. Mai mult, trebuie avut în vedere contextul în care a fost dată respectiva declarație (la întoarcerea în România, imediat după expulzare și în fața unui agent al poliției de frontieră), precum și faptul că provine de la o persoană cu un grad de instrucție și educație foarte scăzut (depoziția abundă în greșeli gramaticale și de exprimare, care permit a se afirma că persoana care a dat-o nu a absolvit studiile liceale în România, putând fi inclusă cu ușurință în categoria unui analfabet funcțional).
Or, o astfel de declarație, doar prin ea însăși, nu poate constitui o probă suficient de solidă pentru a se aprecia că intimata-pârâtă a încălcat art. 27 din Directiva 2004/38/CE și a determina expulzarea.
Din perspectiva dreptului intern, singurul text legal relevant în cauză este art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cu care "restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat."
Acest articol de lege este de restrictivă interpretare (întrucât prevede o sancțiune) și impune cerința ca persoana vizată de cererea de restrângere a liberei circulații, prin prezența și activitatea sa pe teritoriul altui stat, să aducă atingere gravă intereselor României sau relațiilor bilaterale ale țării noastre cu acel stat.
Or, nu se poate susține teza că intimata-pârâtă, doar ea însăși, ar fi o persoană aptă să aducă o atingere de așa natură încât să pună în pericol grav interesele României sau relațiile bilaterale cu Italia.
S-a mai reținut că nu s-a administrat nicio dovadă din care să rezulte că intimata-pârâtă ar fi fost expulzată din Italia la data de 21 august 2010, iar copia de pe dispoziția emisă de Chestorul Provinciei Pescara și de pe talonul de returnare din data de 26 octombrie 2010 nu sunt certificate conform cu originalul.
Nici prin prisma luării în considerare a dispozițiilor art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, invocate de către apelanta-reclamantă, nu se poate ajunge la o altă concluzie. Potrivit acestora, restricționarea libertății de circulație a cetățenilor UE poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.
în speță comportamentul pârâtei nu poate fi socotit că ar periclita ordinea publică (totalitatea normelor juridice care stau la baza funcționării unui stat de drept), siguranța publică (adică acel climat de încredere și securitate necesar desfășurării unor relații de conviețuire socială normale între un număr mare de persoane și pe un teritoriu suficient de extins) ori sănătatea publică (privită ca stare de sănătate a unei întregi colectivități de persoane care ocupă un spațiu întins). O astfel de stare de lucruri nu are aptitudinea, prin ea însăși, de a constitui o primejdie atât de însemnată încât să afecteze ordinea și siguranța publică dintr-un stat.
De altfel, art. 27 alin. (3) din respectiva Directivă arată clar că "conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății." în speță, nu există elementele necesare pentru a decela care ar fi acel interes fundamental al societății care ar fi grav amenințat prin prezența și activitatea intimatei-pârâte în Italia.
Cât privește sănătatea publică, art. 29 alin. (1) din Directivă prevede că "singurele boli care justifică măsuri de restricționare a liberei circulații sunt bolile cu potențial epidemic, astfel cum sunt acestea definite de documentele relevante ale Organizației Mondiale a Sănătății, precum și alte boli infecțioase sau parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziții de protecție ce se aplică resortisanților din statul membru gazdă." Or, în cauză, nu s-a dovedit nici acest aspect.
împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs fără a încadra criticile potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.
Din analiza criticilor rezultă că pot fi încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, reclamanta susține că instanța nu a aplicat corect art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005,art. 27 și 28 din Directiva nr. 2004/38/CE care prevăd restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, iar, în speță s-a făcut dovada că pârâta se face vinovată de violarea acestor valori ocrotite. Activitatea ilegală desfășurată de pârâtă, faptul că pârâta nu a respectat ordinea juridică internă a statului italian sunt de natură a aduce grave prejudicii morale și sociale cetățenilor europeni.
Instanța ar fi trebuit ca în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 1.347/2007 pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu să admită acțiunea reclamantei.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
într-adevăr limitarea circulației cetățenilor români nu este una absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1), teza 1 din Constituție.
Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că prin simpla returnare dintr-un stat a unui cetățean român trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla limitare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept.
în legislația primară, art. 18.1 Tratatul Comunității Europene prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și cerințelor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.
în legislația secundară, Directiva nr. 38/2004 a Protocolului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului CEE nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor nr. 64/221/CEE, nr. 68/360/CEE, nr. 72/194/CEE, nr. 73/148/CEE, nr. 75/34/CEE, nr. 75/35/CEE, nr. 90/364/CEE, nr. 90/365/CEE și nr. 93/96/CEE publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește prin art. 27 că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României, a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și a Spațiului Economic European aprobată prin Legea nr. 260/2005 și care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004.
Drept urmare normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport de normele de drept comun.
întrucât reclamanta nu a probat în condițiile art. 1169 C. civ. incidența vreuneia din cauzele de limitare prezentate în Directivă instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor normei comunitare, nefiind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Față de cele expuse, recursul reclamantului a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4847/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4845/2012. Civil → |
|---|
