ICCJ. Decizia nr. 4897/2012. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4897/2012
Dosar nr. 34472/3/2009
Şedinţa publică din 27 iunie 2012
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin Sentinţa civilă nr. 1568 din 3 noiembrie 2010 a admis acţiunea formulată la 26 august 2009 de reclamanta S.G. împotriva pârâtului Municipiului Bucureşti prin Primar şi Primarul Municipiului Bucureşti şi a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Bucureşti, Str. C. nr. X compus din teren la 183 m2 şi construcţia ridicată pe acesta, în suprafaţă de 78 m2 din care 40 m2locuibili.
S-a dispus scăderea sumei de 4.175 RON (actualizată) din valoarea totală a despăgubirilor.
A fost respinsă cererea de a se acorda efectiv despăgubiri prin echivalent bănesc şi au fost obligaţi pârâţii să emită dispoziţie în sensul celor constatate şi să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
A fost obligat pârâtul la 2.203 RON cheltuieli de judecată către reclamante.
În motivarea acestei soluţii instanţa a reţinut în esenţă următoarele:
Prin Notificarea nr. 2769 din 18 aprilie 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001 de reclamanta S.G., ataşată la fila X din dosar, aceasta a solicitat emiterea unei dispoziţii prin care să se dispună acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în str. C. nr. Y, compus din teren în suprafaţă de 200 mp şi construcţie de 78 mp.
Reclamanta a făcut dovada că este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul construcţie + teren sus-menţionat, dovedind aşadar, atât calitatea de proprietar asupra imobilului menţionat a autorilor săi, G.I. şi V.N., dar şi calitatea sa de moştenitor.
Prin actul de donaţie autentificat sub nr. 11531 din 21 septembrie 1939 şi transcris la Tribunalul Ilfov - Secţia notariat sub nr. 34361 din 21 septembrie 1939, ataşat la dosar, G.A.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 150 mp din strada B., suprafaţă pe care se află edificată o construcţie compusă din două camere, antreu şi bucătărie.
În ceea ce priveşte acest imobil, tribunalul reţine înscrierea sa în evidenţele din cartea funciară conform Procesului-verbal nr. 7200/1940/1200 al Comisiunii pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare din Bucureşti, în care se atestă dreptul de proprietate al lui G.A.I. asupra terenului de 113 mp pe care se află casă cu parter.
S-a reţinut aşadar, că deşi în actul de donaţie suprafaţa de teren apărea ca având suprafaţa de 150 mp, în realitate aceasta avea mai puţin, aşa cum rezultă din evidenţele de carte funciară, ocazie cu care se efectuau măsurători precise.
Prin testamentul autentificat de Ministerul Justiţie - Notariatul Raionului Orăşenesc I.V. Stalin - Bucureşti sub nr. 1957 din 6 aprilie 1957, ataşat la dosar şi a Certificatului de moştenitor nr. 230/1957, ataşat la dosar, G.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra porţiunii de teren ce depăşeşte suprafaţa de 150 mp testată în favoarea fiicei M. din totalul de 200 mp, situat în str. B., deci asupra a 50 mp, învecinaţi cu suprafaţa de 150 mp din str. B, donaţi prin actul de donaţie autentificat sub nr. 11531 din 21 septembrie 1939 şi transcris la Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat sub nr. 34361 din 21 septembrie 1939.
S-a constatat că reclamanta a făcut dovada calităţii de proprietar a autorului său, G.A.I., doar pentru suprafaţa de teren de 183 mp şi pentru construcţia sus-menţionată. Avem în vedere faptul că, deşi din actele de proprietate ar rezulta o suprafaţă de 200 mp (150 mp prin donaţie şi 50 mp moştenire testamentară), în realitate această suprafaţă a fost mai mică, întrucât, aşa cum atestă evidenţele de carte funciară, terenul de 150 mp primit prin donaţie avea în realitate o suprafaţă mai mică.
Evidenţele de carte funciară se coroborează şi cu evidenţele de la data naţionalizării, astfel încât tribunalul a constatat că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii doar pentru 183 mp şi construcţie.
În cauza de faţă, întinderea dreptului de proprietate din actul de preluare -183 mp - nu a fost înlăturată de vreo probă contrară, deoarece evidenţele de carte funciară de la nivelul anului 1940 au stabilit că terenul de 150 mp dobândită de G.I. prin donaţie avea în realitate o suprafaţă mai mică.
În ceea ce priveşte dovada calităţii de moştenitoare a reclamantei S.G. de pe urma autorului G.A.I., tribunalul a constatat că această calitate a fost dovedită prin Certificatul de moştenitor nr. 181 din 12 septembrie 2001, în conformitate cu care, unica moştenitoare a defunctului a fost V.N., în calitate de fiică şi cu Certificatul de moştenitor nr. 1110 din 16 iunie 1993, potrivit cu care reclamanta S.G., în calitate de fiică, este unica moştenitoare a defunctei V.N.
Având în vedere dovedirea de către reclamantă a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent conform titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 183 mp şi construcţia ce s-a situat pe acest teren în suprafaţă de 78 mp din care 40 mp locuibili din Bucureşti, str. C. nr. Y, urmând a fi scăzută din valoarea totală a despăgubirii cea a sumei de 4.175 ROL ce va fi actualizată (despăgubire acordată pentru construcţie, potrivit situaţiei juridice de la fila 87, în care se menţionează plata acestei sume la data de 10 iulie 1989), potrivit art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
A fost respinsă cererea de obligare a pârâţilor la acordarea efectivă a acestei despăgubiri-echivalent bănesc şi au fost obligaţi pârâţii să emită dispoziţie în sensul sus-menţionat şi să înainteze dosarul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.
S-a apreciat că nu se poate da valoare principiului restituirii în natură prevăzut de Legea nr. 10/2001, întrucât sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (2). Astfel, conform raportului de expertiză refăcut, terenul în litigiu este afectat în totalitate de construcţii, respectiv de construcţia L. şi de trotuar, iar întrucât construcţia ce a aparţinut autorilor reclamanţilor a fost demolată, nu se pune problema restituirii acesteia în natură.
În ceea ce priveşte solicitarea principală a reclamantei de obligare a pârâţilor, autorităţi administrative, la plata efectivă a despăgubirii, tribunalul a reţinut că, întrucât Legea nr. 247/2005, la data soluţionării acestei cauze, nu conţinea nici o dispoziţie privind consemnarea unei sume care urmează a se acorda ca despăgubire, conform art. 16 din Titlul VII Legea nr. 247/2005, pentru imobilul-teren şi construcţie în litigiu, reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri, ce vor fi stabilite conform prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care prevăd o procedură specială pentru stabilirea valorii de piaţă a imobilului în litigiu, tribunalul neputând acorda o valoare concretă, în funcţie de evaluările efectuate sau solicitate de reclamanţi a fi efectuate în prezentul litigiu.
De altfel, stabilirea cuantumului despăgubirii poate face obiectul controlului judecătoresc într-o procedură distinctă prevăzută de Legea nr. 247/2005, pe calea unei acţiuni în contencios administrativ de competenţa curţii de apel.
În ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată, s-a constatat că reclamanta este îndreptăţită la restituirea sumei de 1.203 RON, onorariu expert, la care se adaugă suma de 1.000 RON, parte din onorariul de avocat de 4.000 RON, dovedit cu chitanţa nr. 20 din 15 aprilie 2010, onorariu diminuat, pe de o parte, la jumătate, conform art. 276 C. proc. civ., deoarece cererea reclamantei a fost admisă doar în parte şi, pe de altă parte (de la suma de 2.000 RON la suma de 1.000 RON), avându-se în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv munca depusă de avocat raportat la dificultatea pricinii şi la pertinenţile formulate.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin Decizia civilă nr. 492A din 11 mai 2011 a respins ca nefondat apelul pârâtului.
Nu s-au putut primi apărările apelantului, în sensul că nedepunerea tuturor actelor doveditoare l-ar împiedica să soluţioneze notificarea în termenul prevăzut de lege. Aceasta, deoarece în speţă, aceste acte au fost depuse odată cu notificarea, sau ulterior, dar tot în cursul anului 2001. Pe de altă parte, acceptarea punctului de vedere al apelantului, ar conduce la arbitrariu din partea unităţii deţinătoare, deoarece în aceste condiţii, notificarea reclamantei nu ar mai fi soluţionată, unitatea deţinătoare putând cere continuu prezentarea de acte suplimentare, mai mult sau mai puţin relevante pentru a împiedica realizarea drepturilor conferite de lege reclamantei.
Ca atare, apelantul avea obligaţia să soluţioneze notificarea pe baza actelor depuse la data expirării termenului limită de depunere a actelor, prevăzut de lege, eventualele neajunsuri putând fi remediate pe parcursul procedurii judiciare.
În ceea ce priveşte avizul de legalitate a instituţiei Prefectului, această chestiune nu poate fi opusă acţiunii reclamantei, avizul nefiind emis, datorită refuzului nejustificat al apelantului de soluţionare a notificării.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, critica este de asemenea nefondată, procesul fiind determinat de neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei legale a apelantului pârât de soluţionare a notificării în termenul prevăzut de lege.
3. Recursul
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti pârâtul a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fără să indice dispoziţia legală greşit interpretată şi aplicată.
În fapt s-a susţinut că pentru imobilul expropriat ca urmare a Decretului nr. 108/1978 s-au acordat despăgubiri în concordanţă cu valoarea de piaţă a acestuia şi în lipsa unor dovezi în sens contrar, nu se poate constata că în fapt imobilul a fost preluat în mod abuziv.
S-a criticat faptul că s-au acordat despăgubiri pentru construcţie deşi nu s-a făcut dovada că autorul reclamantei era proprietarul imobilului.
S-a mai criticat faptul că nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamantei nu i s-au plătit despăgubiri pentru imobil, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România conform art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Prin întâmpinare reclamanta a solicitat anularea recursului ca tardiv formulat la 12 septembrie 2011 în raport de data comunicării, 28 iunie 2011.
Pe fond s-a solicitat respingerea recursului.
Deşi se indică ca motiv de recurs art. 304 pct. 9, nu se arată care este temeiul legal greşit aplicat printr-o greşită interpretare.
Unicul temei legal indicând recursului art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu a fost criticat nici la fond nici în apel.
S-a mai arătat că recursul formulat denotă rea-credinţă din partea funcţionarilor entităţii pârâte care ignoră spiritul Legii nr. 10/2001 care potrivit art. 25 impune acestora în cazul în care se prezintă dovezi în susţinerea notificărilor, să nu uzeze de căile de atac prevăzute de lege.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând recursul formulat prin puterea excepţiilor invocate şi temeiniciei sale se constată următoarele:
Decizia nr. 492/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost comunicată pârâtului la 28 iulie 2011 potrivit dovezii existente în dosarul Curţii de Apel.
În raport de această dată, recursul declarat de pârât şi înregistrat la 12 august 2011 la Curtea de Apel conform rezoluţiei existente în dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectă termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ., calculat potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ., ultima zi a termenului de recurs fiind 13 august 2011.
Recursul, declarat în termen, este însă nefundat, fiind respins pentru următoarele considerente:
Susţinerile că nu s-a făcut dovada că imobilul a fost preluat abuziv şi nici a calităţii de proprietar al autorului reclamantului sunt apărări formulate pentru prima oară în recurs şi ca urmare nefiind dezbătute de instanţa de apel nu pot forma, omisso medio, obiect de recurs.
De altfel aceste susţineri sunt infirmate de probele administrate şi amănunţit analizate de cele două instanţe care au constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru aplicarea acesteia - sub aspectul persoanei îndreptăţite, unităţii deţinătoare şi acordării de măsuri reparatorii pentru deposedarea fostului proprietar de bunul său.
Împrejurarea că la momentul exproprierii, proprietarul a încasat o despăgubire nu înlătură caracterul preluării abuzive prin simpla alocare a unor sume cu acest titlu.
Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 cu privire la care s-au făcut critici în sensul că nu au fost respectate, în mod egal nu au făcut obiect de cercetare la instanţele de fond şi apel, în cauză neevidenţiindu-se elemente care să impună examinarea situaţiei prevăzută de această dispoziţie.
Pe cale de consecinţă constatând că nu sunt întrunite condiţiile de primire a motivului de recurs invocat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva Deciziei nr. 492 A din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5163/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4893/2012. Civil → |
|---|
