ICCJ. Decizia nr. 4839/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. 1141/122/2009, reclamantul P.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro echivalent în lei la data plății, reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a arestării și condamnării cu caracter politic în intervalul 4 septembrie 1961 - 20 ianuarie 1963, precum și acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.

Prin sentința civilă nr. 217 din 30 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, a fost admisă în parte acțiunea, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.000 euro echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale și 1.000 lei cheltuieli de judecată.

în motivarea hotărârii, s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 și art. 998 C. civ., fiind probată condamnarea cu caracter politic pentru una din faptele prevăzute de art. l alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a executat 16 luni de detenție la o vârstă tânără, care a cauzat reclamantului un evident prejudiciu moral, prin lipsirea de libertate, expunerea la suferință publică, împiedicându-l să ducă o viață normală.

S-a mai reținut că s-a dovedit faptul că ulterior grațierii și punerii în libertate, reclamantul a fost supravegheat în formula notei informative, ceea ce echivalează cu un comportament abuziv al autorității, de natură a aduce atingere dreptului la demnitate.

în ceea ce privește suferințele cauzate în regimul de detenție, s-a constatat că nu s-au adus dovezi concrete, în sensul unor afecțiuni medicale sau supunerii la tratamente inumane, nefiind însă contestată suferința psihică suportată datorită izolării în închisorile comuniste și intensitatea acesteia la o vârstă tânără, cu care reclamantul a debutat în cariera profesională.

Prima instanță a înlăturat apărarea pârâtei, în sensul că grațierea restului de pedeapsă reprezintă o reparație morală, întrucât grațierea nu a înlăturat consecințele negative ale suportării regimului de detenție, iar în privința carierei profesionale, a apreciat că reclamantului i s-a lezat dreptul la afirmare socială prin continuarea muncii.

împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul. Prin decizia civilă nr. 532/ A din 4 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant și a fost admis apelul formulat de apelantul pârât, a fost desființată sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de apel a respins apelul formulat de reclamant, apreciind cuantumul despăgubirilor morale acordate ca fiind echitabil și just în raport cu suferințele îndurate atât în perioada detenției, cât și ulterior acestei perioade.

S-a apreciat că, deși suferințele morale nu pot fi cuantificate, acestea reprezentând atitudinea subiectivă personală a fiecărui individ, în raport cu realitatea înconjurătoare, este necesar ca la aprecierea compensațiilor acordate cu acest titlu să se respecte un just echilibru al realităților.

Din această perspectivă, s-a considerat că suma de 30.000 euro nu este o sumă derizorie, ea reprezentând o reparație mai mult decât echitabilă pentru societatea românească.

Apelul formulat de pârât a fost admis, pe considerentul neparticipării procurorului la judecata cauzei, ceea ce a atras desființarea sentinței și trimiterea ei spre rejudecare, potrivit dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Deși s-a susținut în cauză o distincție netă între dispozițiile art. 4 și art. 5 din Legea nr. 221/2009, s-a apreciat că în ipotezele privind faptele care constituie condamnări cu caracter politic, singurele dispoziții de procedură care privesc părțile din proces și competența de soluționare a cauzei, sunt cele prevăzute la art. 4 alin. (4) și (5) din actul susmenționat.

Aceste dispoziții se referă atât la sesizarea instanței, cât și la participanții din proces și a reprezentării acestora, stabilind și competența de soluționare a cauzei.

în art. 5 alin. (2) nu se mai reiau aceste dispoziții, făcându-se doar mențiunea în privința hotărârilor judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor art. 1 lit. a) și b) că sunt puse în executare de Ministerul Finanțelor Publice prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene, respectiv a Municipiului București.

S-a considerat că Decretul nr. 221/2009 trebuie privit ca un tot unitar, dispozițiile sale referitoare la procedura de soluționare a acestor cauze neputând fi interpretată diferit în funcție de ipotezele distincte față de dreptul subiectiv reglementat, întrucât o interpretare per a contrario ar însemna ca pentru cererile ce se încadrează în art. 5 alin. (1) să nu fie stabilită competența de soluționare a cauzei ori calitatea procesuală pasivă și reprezentarea respectivei părți în proces.

S-a reținut că, trebuie avut în vedere și caracterul special al acestui act normativ, de reparație morală cu consecința obligării statului la plata unor despăgubiri, intenția legiuitorului fiind aceea de ocrotire a unui interes general, a drepturilor și libertăților cetățenilor, ceea ce face necesară participarea procurorului în aceste cauze civile.

Așa fiind, instanța de control judiciar a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant, a admis apelul formulat de pârât și în temeiul art. 296 alin. (1) C. proc. civ. a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, care a susținut că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de reclamant, constituie de drept condamnare cu caracter politic, nemaifiind necesară constatarea caracterului politic al acesteia de către instanța de judecată învestită cu judecata cererii de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 221/2009 reglementează situația persoanelor condamnate pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) din lege și consacră posibilitatea învestirii instanței cu cereri privind constatarea caracterului politic al condamnării, ultimul aliniat al aceluiași text (art. 4 din Legea nr. 22112009) impunând participarea obligatorie a procurorului la judecata acestor cereri.

Prin urmare, doar în acest caz este obligatoriu participarea procurorului, situație neincidentă în cauză datorită petitului cererii și a caracterului politic de drept a condamnării suferite de reclamant.

Chiar și în situația în care participarea procurorului ar fi fost obligatorie la judecata cauzei în fond, soluția pronunțată de instanța de apel rămâne greșită, deoarece de ordine publică fiind, excepția analizată ar fi trebuit să conducă la admiterea ambelor apeluri.

Pe de altă parte, s-a susținut că niciuna din ipotezele art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nu este incidență în cauză, corespunzător art. 297 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., care ar fi obligat instanța de apel să judece cauza în fond.

Prin decizia civilă nr. 5182 din 15 iunie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

în motivare s-a reținut, în esență, că, dacă prin art. 4 din Legea nr. 221/2009 legiuitorul a prevăzut expres participarea procurorului doar în cazul acțiunilor prevăzute de acest text și prin trimitere expresă și în cazul celor reglementate prin art. 1 alin. (3) din aceiași lege, nu se poate presupune că intenția legiuitorului a fost ca procurorul să participe obligatoriu la toate categoriile de acțiuni vizate de lege, printr-o interpretare denumită de instanță per a contrario care de fapt nu este o metodă de interpretare, ci o regulă argumentativă care aparține interpretării logice. Argumentul per a contrario se întemeiază pe principiul de logică potrivit cu care atunci când se afirmă ceva se neagă contrariul. în cauză operează interpretarea sistematică, iar interpretarea normei juridice a art. 4 din lege care impune participarea obligatorie a procurorului, se coroborează cu art. 1 alin. (3) care face trimitere expresă la același text, ceea ce înseamnă că în cazul acțiunilor reglementate de art. 1 alin. (3) și art. 4 din lege, participarea procurorului este obligatorie.

Mai mult, soluția pe fond a cauzei, în condițiile în care s-a reținut chiar și greșit existența unei excepții de ordine publică care viza alcătuirea completului de fond tară procuror, nu permitea validarea hotărârii considerate nelegale în privința reclamantului a cărui cerere de apel a soluționat-o pe fond, și desființarea ei în privința pârâtului cu trimitere spre rejudecare pentru reluarea judecății într-un complet alcătuit cu procuror.

în realitate, acțiunea în daune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu dispune participarea obligatorie a procurorului, iar instanța de apel trebuia să judece cauza în fond.

în rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

La data de 2 decembrie 2011, apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Giurgiu a formulat întâmpinare, susținând că în prezent nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale fiind declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

în ceea ce privește apelul declarat de reclamant, instanța de apel a constatat că la termenul de judecată din 8 martie 2012, această parte a solicitat a se lua act de faptul că înțelege să renunțe la judecarea cererii de apel.

Având în vedere manifestarea de voință exprimată de către apelantul reclamant, apreciind ca fiind îndeplinite cerințele impuse de prevederile art. 246 C. proc. civ., reținând, totodată, că potrivit principiului disponibilității, părțile pot să exercite acte de dispoziție prin care să pună capăt procesului conform voinței lor, precum și faptul că nu există dispoziții potrivnice care să înlăture aplicarea textelor de drept anterior invocate, instanța a luat act de renunțarea apelantului reclamant la judecata apelului declarat.

în ceea ce privește apelul declarat de pârât, instanța de apel a reținut, în esență, că, urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.

Astfel, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, s-a constatat că trimiterile la art. 5 alin. (1) lit. a) din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

în consecință, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății.

Astfel, prin decizia civilă nr. 108/ A din 8 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a luat act de renunțarea apelantului reclamant P.M. la judecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 217 din 30 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Giurgiu.

A fost admis apelul formulat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Giurgiu împotriva aceleiași sentințe. A fost schimbată în tot sentința, în sensul că a fost respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamant.

în termen legal, împotriva deciziei civile nr. 108/ A din 8 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul P.M. a declarat recurs, criticând, în esență, hotărârea atacată pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

întrucât în prezenta speță se pune problema dispariției temeiului de drept al acțiunii formulate de reclamant, ca urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, interpretarea în acest sens a efectului deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, determină, în opinia recurentului, încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției, respectiv art. 6 par. 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 14 coroborat cu Protocolul 12 privind discriminarea.

în speță, susține recurentul, este vorba de dreptul la o despăgubire prevăzută de o lege în vigoare la momentul intentării acțiunii care își găsea temeiuri suficiente în legea internă și în practica instanțelor judecătorești.

Decizia de neconstituționalitate produce un efect retroactiv, deoarece ea înlătură ab initio dreptul reclamanților la despăgubire, considerându-se că acesta nici nu a existat, fără a se ține seama de împrejurarea că, la data promovării acțiunii, nu numai că legea era în vigoare și era aplicată în mod uniform de către instanțele de judecată, dar nici nu exista vreo problemă de constituționalitate care să pună sub semnul întrebării îndreptățirea acestor persoane de a pretinde despăgubiri în baza acestei legi.

Recurentul consideră că apariția deciziei Curții Constituționale între momentul introducerii acțiunii și momentul soluționării cererii conduce la încălcarea principiului echității procesului sub aspectul "egalității armelor", principiu care presupune obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasează într-o situație de net dezavantaj în raport cu adversarul său.

în opinia sa, în cauza de față, se pune problema rupturii egalității armelor, în situația în care la momentul modificării cadrului legislativ exista un proces pe rolul instanțelor.

Intenția statului a fost de despăgubire a persoanelor care întrunesc condițiile impuse de Legea nr. 221/2009, iar recurentul avea la momentul formulării cererii o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.

De asemenea, prin aplicarea dispozițiilor deciziei Curții Constituționale consideră că i se încalcă dreptul la nediscriminare, creându-se astfel un tratament juridic diferit persoanelor care solicită despăgubiri, determinat de celeritatea cu care instanțele de judecată au soluționat cererile.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de pârât și menținerii sentinței civile nr. 217 din 30 noiembrie 2009 pronunțate de Tribunalul Giurgiu, secția civilă.

în drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul - pârât Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Giurgiu.

P.L.I. nu a formulat întâmpinare.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiul de drept al art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat, înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele care succed:

Problema juridică care se ridică în speța de față nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel.

Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Potrivit art. 329 C. proc. civ. (în prezent art. 3307alin. (4) C. proc. civ., astfel cum a fost introdus prin art. I pct. 33 din Legea nr. 202/2010), dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii anterior menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată.

Astfel, conform art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizia Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit ca decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

în concret, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. l lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

în speță, decizia atacată a fost pronunțată la data de 8 martie 2012, împrejurare din care rezultă că la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza nu era soluționată definitiv.

Este de necontestat că acțiunea reclamantului P.M. a fost promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, dar această împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menționat să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, și prin urmare, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Prin urmare, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul reclamantului anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face referire reclamantul.

în cauză, nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Procesul nu se poate soluționa făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Este adevărat că noțiunea de "bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept, iar Legea nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, dar aceste drepturi sunt însă sub condiție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în repetate rânduri că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". Prin urmare, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României).

Respectarea principiului egalității în fața legii, principiul echității procesului sub aspectul "egalității armelor" pe care le reclamă recurentul în cauză, și protecția conferită de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, respectiv principiul egalității în drepturi, ori principiul nediscriminării cum greșit pretinde recurentul.

"Tratamentul distinct", situația de dezavantaj sau de discriminare în care acesta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

De altfel, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii, aspect reținut în mod corect și de instanța de control judiciar.

în ceea ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului la care face trimitere recurentul acesta este un document politic internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale ONU și, respectiv, ale Consiliului Europei, astfel că nu are aplicabilitate directă în dreptul intern în raport de prevederile art. 11 și art. 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

în consecință, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii, precum și împrejurarea că, în cauză, la data publicării deciziei Curții Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, înalta Curte constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății, și, prin urmare, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată.

Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, înalta Curte a constatat că hotărârea recurată era la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva deciziei civile nr. 108/ A din 8 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

← ICCJ. Decizia nr. 4974/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 4935/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4839/2012. Civil