ICCJ. Decizia nr. 4863/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată, sub nr. 36860/3/2008, pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC I.S. SRL a chemat în judecată pârâta SC B.I. SA, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta la plata sumei de 1.236.616,41 RON, reprezentând 292.116 euro + T.V.A., reprezentând prețul lucrărilor executate în temeiul contractului de antrepriză din 26 septembrie 2007, cu cheltuieli de judecată.
Prin cererea reconvențională, formulată la 20 noiembrie 2008 de pârâta -reclamantă s-a solicitat constatarea rezilierii de plin drept a contractului în temeiul pactului comisoriu de gradul IV, art. VIII teza I; obligarea SC I.S. SRL la plata sumei de 45.853,36 euro penalități de întârziere în temeiul art. VII pct. 1 din contractul de antrepriză/ cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința comercială nr. 9689 din 6 iulie 2011, Tribunalul București, a admis cererea principală; a obligat pârâta la plata sumei de 1.236.616,41 RON reprezentând prețul lucrărilor executate în temeiul contractului de antrepriză din 26 septembrie 2007; a respins cererea reconventională, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 1156 alin. (4) C. civ., din interpretarea cărora rezultă că imposibilitatea fortuită de executare are drept consecință - fie stingerea obligației debitorului și liberarea acestuia, fie suspendarea executării pe durata cauzei exoneratorii.
S-a apreciat că încălcarea termenelor contractuale s-a datorat unor astfel de împrejurări fortuite, mai presus de voința debitorului respectiv inițierea unor lucrări de sistematizare și modernizare a Șos. A. și încălcarea termenelor legale de emitere a certificatului de urbanism și a autorizației de construire.
A fost reținută adresa din 10 octombrie 2007 emisă de C.G.M. București - C.P.U.M. București prin care s-a comunicat faptul demolării lucrărilor de sistematizare și modernizare a șoselei, fapt ce a impus refacerea integrală a documentației necesare obținerii certificatului de urbanism și a autorizației de construire; de asemenea, termenul de eliberare a certificatului de urbanism și a autorizației de construire au fost depășite, cu încălcarea art. 6 alin. (2) și (7) alin. (1) Legii nr. 50/1991;art. 34 alin. (1) Normele de aplicare ale Legii nr. 50/1991;art. 33 alin. (2) și (49) alin. (1) Legea nr. 350/2001.
S-a reținut acceptul tacit al beneficiarului, care ulterior împlinirii termenului contractului a sprijinit antreprenorul în demersul său; renunțând neechivoc la invocarea pactului comisoriu. în intervalul 1 martie 2008 - 24 iulie 2008 beneficiarul a colaborat cu antreprenorul în sensul obținerii avizelor necesare eliberării''autorizației de construire și, ulterior împlinirii termenului a primit obiectul contractului, fără a invoca obiecțiuni. Din probatoriul administrat, constând în înscrisuri și concluziile raportului de expertiză s-a reținut faptul că documentația întocmită de reclamant a corespuns prevederilor legale în vigoare, fiind suficientă pentru a asigura emiterea autorizației de construcție pentru un imobil cu două corpuri.
în soluționarea cererii recorivenționale, instanța a reținut că beneficiarului îi incumbă obligația de asigurare a tuturor condițiilor care cad în sarcina sa pentru începerea lucrărilor contractuale, de a asigura frontul de lucru liber de orice sarcini și de a pune la dispoziția antreprenorului amplasamentul pentru lucrările prevăzute în contract.
Astfel, s-a reținut că antreprenorul nu s-a obligat a obține autorizația de demolare; coroborat cu înlăturarea culpei antreprenorului în depășirea termenelor contractuale instanța a calificat notificarea rezilierii contractului ca denunțare unilaterală, expres interzisă prin § 3 cap. VIII din contract.
în ceea ce privește cel de al doilea capăt, al cererii reconvenționale s-a reținut că dispozițiile Cap.VII din contract nu operează pentru aceleași considerente în temeiul cărora s-a reținut prorogarea termenelor contractuale datorită unor cauze independente de voința antreprenorului, și acceptarea tacită a acesteia de către beneficiar.
Cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca rămasă fără obiect.
Apelul declarat de pârâtă SC B.I. SA și cererea de aderare la apel formulată de reclamantă SC I.C.S. SRL au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, prin decizia nr. 26 din 23 ianuarie 2012.
în considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că, prin contractul de antrepriză din 26 septembrie 2007 beneficiarul SC B.I. SA și antreprenorul SC I.S. SRL au convenit proiectarea, obținerea în numele beneficiarului a tuturor documentelor, avizelor și autorizațiilor, inclusiv autorizația de construire precum și executarea integrală conform proiectului a două imobile cu destinația centru de vânzări și service autovehicule corp A și service autovehicule corp B în suprafață totală de 4.500,50 m2, pentru prețul de 3.110.279 euro.
S-a constatat că litigiul privește primele două faze de execuție I, având ca obiect obținerea certificatului de urbanism; a planului de urbanism zonal; întocmirea proiectului de autorizație de construire cuprinzând proiectul de arhitectură, proiectul de rezistență și avize; autorizația ele construire pentru corpurile A și B, lucrări cu termen de execuție 1 martie 2008, în valoare de 177.040 euro și faza II - proiectul de arhitectură; proiectul de rezistență; supraveghere execuție; autorizații branșamente și accese; autorizații de organizare de garanție, cu termen de execuție 30 martie 2008, pentru prețul de 177.040 euro. Antreprenorul a obținut certificatul de urbanism din 27 februarie 2008 și autorizația de construire din 16 iulie 208 emisă pentru corpul de clădire A.
Cu privire la faza I de execuție sau ridicat obiecțiuni privind nerespectarea termenului contractual 1 martie 2008 cât și cu privire la obținerea unei autorizații de construire informe, necorespunzătoare obiectului contractat de beneficiar, proiect ce cuprindea două cazuri distincte de clădiri A și B.
Având în vedere apărările antreprenorului, care s-a prevalat de cazul fortuit susținând pe de o. parte faptul că data fiind adresa din 10 octombrie 2007 C.G.M.B - Centrul de Planificare Urbană și Metropolitană București prin care se emite avizul tehnic de consultanță preliminară de circulație nr. 400 din 10 octombrie 2007, instanța a reținut că, din cuprinsul avizului tehnic rezultă că prevederile de sistematizare și modernizare existente afectează terenul, fiind necesară rezervarea unei suprafețe de teren delimitat în interiorul parcelei menționându-se necesitatea elaborării unei documentații tehnice de palier, plan urbanistic de detaliu.
Instanța nu a reținut culpa antreprenorului pentru faptul de a nu fi cunoscut necesitatea rezervării unei suprafețe de teren ca urmare a planului de sistematizare anterior solicitării informațiilor, considerând că de cunoștința existenței actelor normative anterior încheierii contractului era ținut beneficiarul lucrării, proprietar al terenului singurul îndreptățit a obține informații, rezultând că situația adusă la cunoștința antreprenorului, în cursul executării contractului, diferită de cea cunoscută de beneficiar la data contractării, a determinat suspendarea elementelor efectuate pentru obținerea autorizației de construire și refacerea documentației.
De asemenea, s-a avut în vedere că întârzierea în executare, fapt necontestat de beneficiar, s-a datorat încălcării de către instituțiile abilitate a termenelor prevăzute de art. 7 alin. (1) Legea nr. 50/1991 și art. 49 alin. (1), din Normele Metodologice de aplicare a legii, care reglementează termenul maxim de eliberare a autorizației, instanța concluzionând că, în întârzierea executării antreprenorul este exonerat de culpă, aceasta datorându-se unor împrejurări străine de voința sa.
S-a mai reținut că beneficiarul însă nu se poate prevala de principiul potrivit căruia riscul contractului este suportat de debitorul obligației imposibil de executat, întrucât nu a notificat de îndată rezilierea în temeiul pactului comisoriu, optând în mod neechivoc pentru executarea contractului, acceptând predarea documentației obținute fără a ridica obiecțiuni cu privire la încălcarea termenului prevăzut în contract, nefiind primită nici apărarea întemeiată pe nerespectarea procedurii de notificare a cazului fortuit conform art. IX din contractul de antrepriză.
în ceea ce privește obținerea unor autorizații de construire incompletă, pentru un singur corp de clădire A cu destinația birouri și service, instanța a analizat avizul de urbanism din 19 septembrie 2007,-planul urbanistic și a constatat că, ambele documente au purtat asupra proiectului de executare a unui imobil compus din două corpuri, iar cât privește activitatea de service cu destinații similare, activitate față de care nu s-au formulat obiecțiuni legale de necesitatea obținerii unui nou Puz - pentru emiterea unei autorizații de construire incomplete, s-a apreciat că, culpa nu aparține antreprenorului.
Cu privire la necesitatea obținerii unui nou PUZ s-au reținut și concluziile expertizei tehnice de specialitate administrative în cauză, în primă instanță.
Cât privește excepția nulității raportului de expertiză, aceasta a fost înlăturată, reținând că, potrivit art. 208 C. proc. civ. convocarea părților este obligatorie numai în cazul efectuării unei lucrări la fața locului, exprimarea unui punct de vedere raportat la înscrisurile administrate de către un specialist neimpunând parcurgerea acestei proceduri.
în ce privește specialitatea expertului desemnat în cauză s-a considerat că acoperă și domeniul urbanism și că, nici expertiza extrajudiciară nu a fost realizată de un expert în urbanism, din verificările efectuate rezultând că pentru o astfel de specialitate nu figurează înregistrați experți la Biroul de Expertiză.
Instanța a mai reținut concluziile expertizei administrate în primă instanță, potrivit căreia din cuprinsul certificatului de urbanism nu a rezultat necesitatea întocmirii unui nou PUZ, ca urmare a faptului că cel existent permitea edificarea clădirilor proiectate A și B, ce respectau parametrii tehnici deja aprobați.
Cu privire la autorizația de construire din 16 iulie 2008 s-a constatat că este însoțită de planurile de clădire A dar și de planul de situație ce cuprinde ambele corpuri A și B, avizate spre neschimbare, situație pe care antreprenorul a apreciat-o ca fiind o eroare materială, iar în ceea ce privește neîndeplinirea obligației de predare a C.V. în original s-a apreciat că aceasta s-a datorat faptului că antreprenorului i s-a propus ulterior datei de 1 martie 2008 să continue demersurile necesare obținerii autorizației de construire.
Referitor la îndeplinirea obligațiilor aferente Fazei II de execuție, a rezultat că antreprenorul a încheiat cu Biroul Individual de Arhitectură A.P. contractul de proiectare de la 3 martie 2008 - având ca obiect proiect de execuție arhitectură, acesta fiind predat beneficiarului cu proces-verbal de predare-primire încheiat la 31 martie 2008, termenul limită fiind 30 martie 2008. Restul obligațiilor convenite pentru faza II au fost considerate ca fiind neîndeplinite din culpa beneficiarului care a denunțat unilateral contractul cu încălcarea art. 3 Cap.VIII din contractul de antrepriză.
în ceea ce privește, cererea reconvențională, s-a reținut cu privire la primul capăt de cerere având ca obiect constatarea rezilierii de drept a contractului, faptul că beneficiarul a notificat cu adresa din 25 iulie 2008 rezilierea contractului pentru neobținerea aprobării unei documentații P.U.Z legale pentru construcțiile Corp A și B; predarea unei documentații P.A.C. incomplete, care nu cuprindea autorizația de construcție pentru clădirea corp B, autorizația de demolare pentru clădirea existentă, avizele, acordurile și studiile tehnice în original, conform art. 2 alin. (1) din contract; predarea cu întârziere a documentației P.A.C. incomplete, ulterioare împlinirii termenului contractual, 1 martie 2008;
neexecutarea și neprezentarea proiectului de arhitectură complet precum și a celorlalte obligații asumate pentru Faza II din contract.
Instanța de apel a reținut că pactul comisoriu de gr. IV convenit prin contract îndreptățește creditorul obligației neexecutate sau executate necorespunzător de a aplica rezoluțiunea, însă nu înlătură dreptul acestuia de a opta pentru executarea contractului.
întrucât notificarea rezilierii s-a realizat după executarea obligației prevăzute pentru Faza I, ce avea ca finalitate obținerea autorizației de construire și a documentației necesare demarării construcției s-a apreciat că beneficiarul nu se mai poate prevala de nerespectarea termenelor contractuale, rezultând că a optat pentru executare renunțând implicit la beneficiul termenului limită stipulat în contract.
în ceea ce privește lipsa autorizației de demolare pentru clădirea existentă pe teren din cuprinsul anexei 2 Faza I nu a rezultat că în sarcina antreprenorului s-a stipulat o astfel de obligație, constatându-se că, dimpotrivă, beneficiarul prin art. 5 alin. (4) din contract s-a obligat să asigure frontul de lucru liber de orice sarcini, să pună la dispoziția antreprenorului amplasamentul pentru lucrările contractuale prin proces-verbal de predare-primire, îndeplinirea acestor obligații presupunând implicit obținerea autorizației de demolare.
Cu privire la pct. 1-2 din notificarea rezilierii, prin care s-au invocat neobținerea documentației PUZ valabilă pentru ambele corpuri de clădire și a autorizației de construire pentru corpul B, pentru considerentele deja reținute, instanța a constatat că din cuprinsul avizului tehnic de consultanță preliminară de circulație din 10 octombrie 2007 a rezultat necesitatea elaborării unei documentații tehnice de palier, plan urbanistic de detaliu; de asemenea, în avizul de urbanism din 19 septembrie 2007 privind PUZ- șos.A. eliberat cu specificarea funcțiunilor avizate "birouri, servicii, hală" nu au fost menționate obiectiuni cu privire la corpul B legate de destinația acestuia și nu s-a recunoscut obținerea unui nou PUZ.
în consecință, s-a reținut că în etapa preliminară a obținerii avizelor și certificatelor necesare emiterii autorizației de construire, instituția publică abilitată nu a încunoștințat despre necesitatea obținerii unui nou PUZ și că obiecțiunile legate de destinația corpului B al clădirii, vizând destinația acestuia apare într-un singur document adresa din 3 mai 2011 a Primăriei Sectorului 5 ca răspuns la solicitarea instanței.
Instanța de apel a constatat că, în mod corect instanța de fond a calificat denunțarea contractului ca abuzivă, cu nerespectarea art. VIII alin. (3) din contract prin care s-a interzis părților denunțarea unilaterală. în aceste condiții obligațiile asumate pentru faza II de execuție, pentru care, de asemenea termenele au fost prorogate sine die, nu au mai fost executate integral din culpa beneficiarului care, în mod neîntemeiat cu încălcarea prevederilor contractuale a renunțat la serviciile antreprenorului.
Pentru această etapă a rezultat îndeplinirea parțială a obligațiilor asumate respectiv obținerea proiectului de arhitectură.
S-a constatat că în cauză nu operează pactul comisoriu de gr. IV, executarea parțială a obligațiilor asumate datorându-se culpei instituțiilor abilitate să emită autorizația de construire, în condițiile întocmirii unei documentații conforme planului de construire solicitat de beneficiar a emiterii avizelor preliminare fără obiecțiuni, de către instituțiile publice abilitate, cât și culpei beneficiarului, pentru denunțarea unilaterală a contractului pentru motive ce nu se circumscriu rezilierii de plin drept.
Pentru aceleași considerente s-a apreciat că nu operează nici clauza penală prevăzută de art. VII alin. (1) din contractul de antrepriză potrivit căruia neexecutarea în tot sau în parte, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor asumate, atrage obligarea părții în culpă la plata penalităților de 0,10%, statuându-se, în plus, că beneficiarul nu a probat culpa cocontractantului.
în ceea ce privește apelul formulat de SC I.C.S. SRL, care a privit exclusiv soluția pronunțată în cererea de chemare în garanție, a fost respins ca rămas fără obiect.
împotriva deciziei, pârâta SC B.S SA a declarat recurs prin care a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, respingerii cererii de chemare în judecată și admiterii cererii reconvenționale, pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și, în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru motivele prevăzute de art. 304 pct 5 și 7 c. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta susține următoarele:
1.Instanța de apel nu a motivat decizia în mod corespunzător art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Argumentând, recurenta consideră că instanța de apel nu a analizat unul dintre motivele de apel, respectiv acela ce a vizat nerespectarea dispozițiilor contractuale cuprinse în art. lX din contractul de antrepriză prin care sunt reglementate condițiile în care debitorul poate fi exonerat de răspunaere prin invocarea unei cauze de imposibilitate fortuită de executare. '
Redând motivarea din decizia atacată ce se referă la acest aspect, recurenta susține că:
-această chestiune esențială este tratată într-un singur paragraf, eliptic și lipsit de sens, deși instanței îi revine obligația de a analiza toate motivele de apel invocate, de a demonstra de ce s-a oprit la soluția dată,
-pentru ce a admis susținerile uneia dintre părți și Ie-a respins pe celeilalte, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare.
-modul în care a procedat instanța față de un motiv de apel care privea aspecte esențiale ale speței echivalează cu o nemotivare.
2. Decizia a fost dată cu nerespectarea formelor legale de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (1) C. proc. civ. - (art. 304. pct. 5 C. proc. civ.)
Recurenta susține că, pentru a respinge apelul, instanța a reținut că specialitatea expertului desemnat în cauză acoperea și domeniul urbanism și că nici expertiza extrajudiciară nu a fot realizată de un expert în urbanism.
în esență, se susține că instanța de apel nu a pus niciodată în discuția părților faptul că expertul desemnat ar fi avut și specialitatea de urbanism și nici că din verificările instanței ar fi rezultat că nu există o astfel de specialitate, nesocotind dispozițiile art. 129 C. proc. civ. și principiul contradictorialității.
Pe de altă parte, se susține că în măsura în care se aprecia că niciunul dintre experții care-și exprimaseră opinia în dosar nu dețineau specialitatea necesară pentru ca această să fie avizată, instanța avea obligația de â dispune administrarea de probe de natură a lămuri pe deplin situația de fapt, iar nu de a se pronunța pe baza unui probatoriu incomplet și insuficient.
Redând conținutul prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în forma actuală, adusă prin Legea nr. 202/2010, recurenta consideră decizia atacată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.
3. Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. sunt argumentate împreună și vizează atât soluția dată cererii de chemare în judecată, cât și cererii reconvenționale.
în ceea ce privește soluția primită de cererea de chemare în judecată, recurenta susține următoarele:
3.1.Instanța de apel a interpretat greșit clauzele contractului privitoare la obligațiile asumate de intimata SC I.C.S. SRL pentru următoarele:
Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 11.1 din contractul de antrepriză și a prevederilor Anexei 2 la același contract, rezultă neîndoielnic că intimatei îi revenea obligația de a preca reclamantei, până la data de 01 martie 2008 următoarele acte: certificatul de urbanism, PUZ, proiectul de autorizație de construire (împreună cu proiectul de arhitectură, proiectul de rezistență și avize), autorizația de construire pentru corpurile A Șl B. De asemenea, până la data de 30 martie 2008, în executarea acelorași obligații contractuale, pârâta trebuia să predea: proiectul faza PTE. (proiectul de arhitectură, proiectil de rezistență), supraveghere, execuție, autorizații de branșamente și accese, autorizația de organizare de șantier.
-în mod eronat instanța de apel a menținut concluzia primei instanțe în sensul că pârâta nu avea obligația de obținere a unui nou PUZ șii că eliberarea unei autorizații de construcție doar pentru corpul A - nu și pentru corpul B, pentru ca:e era necesară inițierea unui nou PUZ-nu îi este imputabilă pârâtei.
Pentru a ajunge la această concluzie eronată, instanțele au înlăturat fără niciun argument punctul de vedere exprimat de către Primăria Sectorului 5, instituție abilitată cu emiterea autorizațiilor de construire, neputându-se reține, sub acest aspect, referirile la raportul de expertiză.
Redând motivarea instanței de apel cu privire la respingerea excepției nu'ității raportului de expertiză, recurenta susține că expertul nu și-a respectat obligația de a depune la dosarul cauzei dovezile de convocare, deși a consemnat că părțile au fost convocate și, în plus, pretinsa dovadă de comunicare depusă de expert nu este de natură a dovedi comunicarea acesteia pentru că nu conține semnătura și ștampila societății. Mai mult, chiar dacă s-ar considera că expertiza nu necesita o lucrare la fata locului se arată că expertul a convocat partea adversă și a desfășurat lucrările în vederea elaborării raportului la sediul reprezentantului convențional al intimatei.
Față de conținutul obligațiilor intimatei, așa cum acestea rezultă din interpretarea corectă a contractului, rezultă că aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, mai ales în condițiile în care expertul desemnat în cauză a învederat instanței că nu are competență în a stabili dacă se impunea întocmirea unui nou PUZ, în vederea obținerii autorizației de construire pentru corpul B, apreciind că răspunsul la obiectivul stabilit de instanță nu-l poate da decât organul emitent -Primăria Sectorului 5.
Expertul desemnat în cauza (C.M.) este expert în construcții, iar nu expert în urbanism, așa cum ar fi trebuit în raport de obiectivele expertizei, ceea ce face evident că nu pot fi reținute concluziile raportului de expertiză, cum nu pot fi reținute nici argumentele instanței, în sensul cărora expertjl care a redactat raportul de expertiză extrajudiciară nu ar fi expert în urbanism.
Or, câtă vreme această instituție a lămurit această problemă prin răspunsul cuprins în actul depus la dosar, în sensul că autorizația de construire pentru corpul B nu putea fi eliberată decât ulterior întocmirii unui nou PUZ - demersuri efectuate ulterior de către reclamantă pe propria cheltuială - denotă că intimata, care are calitatea de profesionist
în domeniul construcțiilor, nu a observat în niciun moment faptul că în certificatul de urbanism se menționa în mod clar că PUZ - ui aprobat prin H.C.G.M.B. din 16 iunie 2005 nu permitea ridicarea doar a unui singur imobil pe teren, situație ce-i este imputabilă.
Susținerile instanțelor conform cu care, obținerea PUZ constituia doar o etapă preliminară emiterii autorizației nu suplinesc îndeplinirea obligației asumate de intimată de a obține autorizația de construire pentru corpurile A și B mai ales că , în situația în care ar fi existat o renunțare la o anumită lucrare, contractul prevedea că aceasta trebuia negociată de părți și urmată de semnarea unui ordin de variație a valorii contractului.
Nu se poate reține o eroare materială în omisiunea oricărei referiri în autorizația obținută la corpul B, ci lipsa de diligentă a intimatei în executarea obligațiilor contractuale, ceea ce denotă aplicarea greșită a dispozițiilor legale privitoare la răspunderea contractuală și la efectele specifice contractelor sinalagmatice.
Față de conținutul obiectului obligațiilor asumate de intimată, astfel cum rezultă din interpretarea corectă a voinței părților instanțele au reținut în mod nelegal că intimata ți-a îndeplinit restul obligațiilor asumate pentru fazele I și II de execuție.
în realitate, susține recurenta, intimata nu numai că nu și-a executat obligațiile privind întocmirea unui nou PUZ pentru obținerea autorizației de construire pentru corpurile A și B, dar nu a predat nici acordurile și avizele cerute prin certificatul de urbanism, autorizația de demolare, proiectele de arhitectură și de rezistență, autorizațiile pentru branșamente și accese, autorizația de organizare de șantier.
3.2. Instanțele au interpretat greșit actul juridic dedus judecății și au făcut aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la exonerarea de răspundere contractuală, atunci când au apreciat că, dacă a existat o executare parțială și cu o întârziere a obligațiilor intimatei, aceasta s-ar fi datorat unei imposibilități fortuite și temporare de executare a obligațiilor contractuale.
Potrivit art. IX din contractul părților, acestea au convenit ca părțile contractuale să fie exonerate de răspundere pentru executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale sau neexecutarea acestora s-a datorat unei cauze de forță majoră, cauză care să fi fost comunicată cocontractantului în termen de 5 zile de la data încetării acesteia.
Se arată că părțile au convenit în mod neîndoielnic că, doar forța majoră este de natură să înlăture răspunderea pentru neexecutarea ori executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale , iar nu și cazul fortuit.
Pe de altă pate, recurenta precizează că în speță nu sunt întrunite condițiile forței majore, nefiind în discuție existența unui eveniment exterior, absolut imprevizibil și invincibil care să determine o asemenea imposibilitate obiectivă, definitivă sau temporară de executare a obligațiilor contractuale șj care să constituie o cauză exoneratoare de răspundere.
Contrar celor reținute prin decizia atacată, nu se poate susține că intimata ar fi fost informată pentru prima dată cu privire la inițierea unor lucrări de sistematizare și modernizare a Șoselei A., în condițiile în care, încă din anul 2000 erau î-n vigoare reglementări de urbanism (H.C.L.M.B. nr. 269/2000) care prevedeau necesitatea efectuării unor astfel de lucrări, situație ce rezultă și din Avizul de urbanism ce este anterior datei contractului și, în plus, dată fiind calitatea de profesionist în domeniu a intimatei, aceasta avea obligația de a se informa la situația terenului pe care se angaja să ridice două imobile.
-în mod greșit s-a considerat că în întârzierea executării antreprenorul este exonerat de culpă, pentru că aceasta s-ar fi datorat unor împrejurări străine de voința sa, neputându-se reține că întârzierile în emiterea certificatului de urbanism și a autorizației de construire ar putea fi datorate unui eveniment absolut imprevizibil pentru un profesionist în domeniul urbanismului și al construcțiilor.
Dimpotrivă, se apreciază că, deși intimata cunoștea perfect că avea obligația de a preda beneficiarului autorizația de construire pe data de 01 martie 2008, a depus documentația pentru obținerea acesteia abia la data de 24 aprilie 2008, ceea ce demonstrează culpa acesteia.
în subsidiar, chiar dacă s-ar considera că a existat o cauză de forță majoră, recurenta solicită a se avea în vedere că instanțele au interpretat în mod greșit voința părților în ceea ce privește procedura contractuală de valorificare a efectului exonerator de răspundere al forței majore.
în acest sens se face trimitere la art. IX din contract prin care părțile au prevăzut necesitatea notificării beneficiarului în termen de 5 zile de la momentul la care a încetat cauza de forță majoră.
Relativ la cele două cauze de imposibilitate fortuită de executare reținute de. instanțe - inițierea unor lucrări de sistematizare și modernizare a șoselei A. și întârzierea autorităților abilitate în emiterea certificatului de urbanism și a autorizației de construire -recurenta arată că, în niciuna din cele două situații nu s-a respectat procedura notificării, ci, dimpotrivă, intimata a continuat să o asigure că își va respecta obligațiile contractuale.
Instanțele au încălcat dispozițiile legale din materia răspunderii contractuale și au interpretat greșit dispozițiile contractuale privitoare la obligația de plată a prețului și, în consecință, au dispus în mod eronat obligarea recurentei la plata sumei de 1.236.616,41 RON, reprezentând costul lucrărilor pretins executate de intimată.
Făcând trimitere la prevederile contractului referitoare la plata prețului - art. IV pct. 3.2, art. VI, recurenta arată că prețul aferent lucrărilor urma să se efectueze pe faze de execuție, respectiv 25% pentru faza I de execuție - în termen de 10 zile de la data semnării contractului -, restul de 40% și, respectiv 35%, fiind datorat beneficiarului doar după primirea PUZ și a autorizației pentru corpurile A și B. Or, aceste lucrări nu au fost executate niciodată, în condițiile în care intimata avea obligația de a întocmi un nou PUZ, în vederea emiterii autorizației de construire pentru cele două imobile, motiv pentru care obligația de plată a restului de 75% din prețul aferent primei faze de execuție nu a devenit niciodată scadentă.
Aceeași situație este incidență și în ceea ce privește a doua fază de execuție, care nu a devenit scadentă ca urmare a nefinalizării primei etape, iar lucrările aferente celei de-a doua faze nu a u fost executate.
Mai mult, recurenta arată că urmare a neexecutării obligațiilor contractuale a formulat - la data de 24 iulie 2008- declarație de reziliere a contractului de antrepriză, în baza pactului comisoriu de grad IV, prevăzut de art. VIII din contract, dată de la care acesta a încetat fără a mai produce vreun efect.
-Deși intimata a solicitat acordarea prețului aferent fazei II de execuție cu o reducere de 10%, aferent - conform susținerilor acesteia -lucrărilor de supraveghere execuție, autorizare branșamente, accese și autorizație organizare de șantier, nu a argumentat în vreun fel și, mai mult, aceasta nu a suportat nici măcar costurile presupuse de executarea parțială și cu întârziere contractuale , recurenta fiind cea care a efectuat plățile către subcontractanți.
B.Decizia atacată este nelegală în ceea ce privește cererea reconventională.
1.Instanțele au respins în mod eronat cererea de constatare a intervenirii rezilierii contractului de antrepriză nr. 242 din 26 septembrie 2006 ca urmare a formulării declarației de reziliere din 24 iulie 2008.
Sub acest aspect, recurenta consideră că soluția instanței de apel este nelegală deoarece se bazează pe o interpretare greșită a voinței părților contractuale, astfel cum aceasta s-a concretizat în pactul comisoriu, fiind incidente dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:
Rezilierea contractului de antrepriză putea opera, conform art. VIII, în baza unei declarații unilaterale de reziliere emise de creditorul obligațiilor neexecutate/executate defectuos/cu întârziere, nefiind necesară o altă formalitate sau intervenția instanței judecătorești.
Intimata nu și-a executat obligațiile, cel mult putându-se reține o executare parțială a unora dintre aceste obligații însă cu mare întârziere fată de termenele contractuale convenite, neexecutsrea fiind una esențială, situație în care creditorul este singurul în drept a opta și a aprecia.
Reținerea instanței în sensul- căreia -urmare a notificării rezilierii după executarea obligației prevăzute pentru faza I, beneficiarul nu se mai poate prevala de nerespectarea termenelor contractuale și că prin aceasta s-ar fi optat pentru executare, renunțându-se implicit la beneficiul termenului limită stipulat în contract - este eronată.
Pe de o parte se susține că o astfel de renunțare ar presupune, ab initio, existența unei culpe contractuale a celeilalte părți, iar pe de altă parte, exercitarea opțiunii în sensul operării rezilierii sau, dimpotrivă, în sensul continuării executării contractului, trebuie să rezulte în mod neîndoielnic astfel că lipsa unei declarații de reziliere pentru o anumită perioadă de timp nu poate reprezenta o manifestare neîndoielnică de voință.
în ce privește caracterizarea făcută de instanța de apel ca parțial îndeplinită a obligației de a obține autorizație de construire pentru corpurile A și B, recurenta susține că și aceasta se bazează pe o interpretare greșită a voinței părților contractante.
Redând cuprinsul art. ll pct. 1 din contract se susține că intenția părților a vizat inclusiv obținerea autorizației de construire pentru două imobile, fiind greșită reținerea instanței în sensul căreia, prin eliberarea unei autorizații pentru un singur imobil a avut loc o executare parțială a obligației asumate prin contract.
Se mai arată că acesta a și fost motivul pentru care, atunci când intimata a anunțat-o că odată obținută autorizația de construire - în condițiile anterior arătate - consideră că și-a îndeplinit toate obligațiile ce-i incumbau până la acea dată, i-a comunicat acesteia că înțelege să considere reziliat contractul.
în ceea ce privește obligația de obținere a proiectului de arhitectură, recurenta arată că instanța de apel a reținut în mod eronat îndeplinirea acesteia, în condițiile în care contractul dintre intimată și chematul în garanție a fost reziliat, iar prețul contractului de aproximativ 26.000 euro a fost plătit de beneficiar.
Tot o consecință a interpretării greșite a actului juridic dedus judecății și a aplicării greșite a legii este și concluzia instanței conform căreia, predarea în original a documentelor nu constituie o obligație contractuală.
Recurenta susține că potrivit specificului acestei obligații, în executarea căreia antreprenorul acționează ca un mandatar al beneficiarului lucrării, trebuie avute în vedere și dispozițiile ce reglementează obligațiile mandatarului potrivit cu care acesta este dator, oricând i se va cere, de a da seamă mandantului de lucrările sale și de a-i remite tot ceea ce ar fi primit în puterea mandatului, chiar când ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit mandantului.
2.Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile contractuale care constituie o clauză penală și, totodată, a aplicat greșit dispozițiile legale care reglementează efectele clauzei penale, împrejurări ce atrag incidența motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
în susținerea acestei critici se arată că art. VII din contractul de antrepriză conține o clauză penală prin care părțile contractante au determinat convențional cuantumul prejudiciului ce urmează a fi reparat în cazul în care una din părți nu își execută sau execută cu întârziere obligațiile asumate.
Recurenta consideră că, în condițiile în care intimata nu și-a executat niciuna dintre obligațiile asumate prin contractul de antrepriză -cel mult punându-se problema unei executări parțiale cu mare întârziere - este îndreptățită la plata despăgubirilor calculate potrivit clauzei penale pentru perioada scursă între ziua următoare scadenței și data declarației de reziliere a contractului de antrepriză, în cuantum de 45.853,36 euro.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Atât prin întâmpinare, cât și prin concluziile scrise, intimata argumentează pe larg motivele pentru care consideră că fiecare dintre motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. nu sunt fondate.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Așa cum au fost expuse, pe larg, prin cererea de recurs, motivele de nelegalitate pe care recurenta a înțeles să-și întemeieze calea de atac sunt grupate în două categorii de natură a atrage erecte diferite în situația în care vor fi găsite ca fondate.
O primă categorie vizează motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2) și pct. 7 C. proc. civ. de natură a atrage casarea hotărârii atacate, iar cea de-a doua categorie vizează nelegalitatea deciziei din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. ce au drept efect modificarea ei, aceasta fiind și ordinea în care urmează a fi analizate.
1.Primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. este nefondat.
Raportat la prevederile menționate, recurenta invocă nesocotirea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului și principiul contradictorialității prin omisiunea instanței de a dispune completarea probatoriilor administrate în cauză și de a pune în discuția părților specialitatea expertului desemnat în cauză și în domeniul urbanism, precum și faptul că - din verificările instanței - a rezultat că această specialitate nu este deținută de nici un expert.
Potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ. instanța este în drept să pună în discuția părților orice împrejurări de fapt și de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.
Recurenta se prevalează de aceste prevederi, susținând că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității prin aceea că nu a pus în discuția părților specialitatea expertului desemnat în cauză, respectiv faptul că acesta ar fi avut și specialitatea urbanism și că nici expertiza extrajudiciară nu ar fi fost întocmită de un expert în urbanism.
Or, instanța de apel nu avea a pune în discuție aceste chestiuni, în condițiile în care aspectele legate de specialitatea expertului au constituit critici în apel ce au fost analizate și soluționate în raport de actele și datele existente la dosarul cauzei, apreciindu-se pe baza acestora că specialitatea deținută de expert acoperă și domeniul urbanism.
în plus, soluția pronunțată de instanță nu este fundamentată în mod exclusiv pe concluziile raportului de expertiză, care oricum nu erau de natură a lămuri dacă obligațiile contractuale au fost respectate întocmai sau nu de reclamanta - pârâtă și nici de a asigura interpretarea contractului, acestea fiind atributul exclusiv al instanței, situație în care recurenta nu poate invoca o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului respectiv.
Așa cum au fost argumentate criticile recurentei pe acest aspect se tinde chiar la o nulitate a hotărârii atacate, hotărâre ce ar fi fost dată cu încălcarea unui principiu esențial ce guvernează procesul civil, acela al contradictorialității și care, totodată, ar avea ca fundament un raport de expertiză nul, susțineri ce nu pot fi primite pentru aceleași argumente anterior menționate.
în ce privește incidența prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. se constată că recurenta face trimitere la prevederile actuale ale textului, în forma adusă prin Legea nr. 202/2010 privind accelerarea soluționării proceselor.
Aceste prevederi nu au aplicabilitate în cauză, în condițiile în care procesul este început (în anul 2008) cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, care la art. XXII alin. (2) prevede în clar că "Dispozițiile (...) art. 129 alin. (5) și (51) (...) din C. proc. civ., republicat, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul in interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea in vigoare a prezentei legi".
Față de prevederile art. 129 alin. (5) în forma avută înainte de aceste modificări și care reglementau posibilitatea instanței de a ordona administrarea probelor pe care le-ar considera necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc, nu se constată o nesocotire a acestora câtă vreme instanța de apel a încuviințat probele solicitate de părți și s-a socotit lămurită înainte de declararea închiderii dezbaterilor, fiind atributul său.
2.Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primit.
Prin argumentele aduse în dezvoltarea acestuia, recurenta susține insuficienta motivare a soluției dată criticii din apel ce a vizat nesocotirea dispoziției contractuale cuprinse în art. IX din contractul părților prin care au fost reglementate condițiile în care debitorul poate invoca exonerarea de răspundere, în cazul imposibilității fortuite de executare, situație ce ar echivala - în concepția recurentei - cu o nemotivare și, implicit, cu omisiunea analizării motivului de apel.
Observând considerentele deciziei atacate se constată că instanța apelului și-a expus pe larg raționamentul pentru care beneficiarul nu s-ar fi putut prevala de principiul potrivit cu care riscul contractului este suportat de debitorul obligației imposibil de executat (pag. 15-16 din decizie), apreciind că aceleași considerente sunt valabile și în cazul înlăturării apărării întemeiate pe nerespectarea procedurii de notificare a cazului fortuit, notificare prevăzută de art. IX din contract.
în atare situație, nu se poate reține o insuficientă motivare și nici o redactare eliptică ori lipsită de sens a argumentelor avute în vedere de instanța de apel pe aspectul analizat, care să ducă la imposibilitatea examinării hotărârii de către instanța de recurs din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate.
Dimpotrivă, instanța de recurs este în măsură să exercite controlul judiciar, în condițiile în care din motivarea deciziei - rezultă în clar considerentele pentru care s-a considerat că dispozițiile art. IX din contract nu au fost nesocotite și raționamentul pentru care instanța apelului a apreciat că nu se impunea efectuarea procedurii de notificare reglementată de această clauză contractuală.
De altfel, aceeași critică a fost invocată cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca ea să fie analizată în cadrul acestuia.
3.în ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se constată că este argumentat alături de cel întemeiat pe pct. 9 al aceluiași art. și vizează mai multe aspecte ce țin de interpretarea greșită a clauzelor contractuale privitoare la obligațiile asumate de intimată și de interpretarea greșită a clauzei de la pct. IX din contract prin care părțile au convenit asupra cauzei exoneratoare de răspundere și a procedurii de urmat în situația ivirii acesteia.
Analizând expunerea recurentei pe fiecare dintre aspectele anterior arătate se constată că, în realitate, criticile aduse în susținere nu se subsumează motivului de nelegalitate de la pct. 8, ele putând fi încadrate mai degrabă la pct. 9 pentru că antamează aspecte de nelegalitate din perspectiva unei încălcări și aplicări greșite a regulilor de interpretare, a aplicării greșite clauzelor contractuale și, prin aceasta a unei nesocotiri a dispozițiilor art. 969 C. civ.
4.Pentru aceste considerente instanța va proceda la analizarea lor în cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De asemenea, se impune a se preciza că, în contextul în care parte din criticile ce se referă la acțiunea principală se regăsesc și printre cele ce privesc cererea reconvențională vor fi analizate grupat, urmând a li se răspunde prin argumente comune.
Prin contract, părțile au convenit - proiectarea, obținerea, în numele beneficiarului, a tuturor documentelor, avizelor și autorizațiilor, inclusiv A.C. pentru construcții și branșamente și autorizația pentru organizare șantier necesare demarării și finalizării activității de construire, precum și executarea "la cheie" conform proiectului și A.C. de către antreprenor, a 2 imobile cu regim de înălțime P+E cu destinația de centru vânzări (corp A) și service autovehicule (corp B).
în anexa 2 la contract, obligațiile intimatei au fost defalcate și detaliate pe două faze cu termene precise de realizare.
în cadrul primei faze, cu termen de execuție la 01 martie 2008, intimata trebuia să predea recurentei următoarele lucrări: certificat de urbanism, PUZ, proiect de autorizație construire cuprinzând proiectul de arhitectură, proiectul de rezistență și avize, precum și autorizația de construire pentru corpurile A și B.
Cea de-a doua fază, cu termen de executare la data de 30 martie 2008, a vizat predarea lucrărilor constând în: proiectul faza P.T.E. (proiectul de arhitectură, proiectul de rezistență), supraveghere execuție, autorizații branșamente și accese, autorizarea de organizare de șantier.
Aceste prevederi ale art. 11.1 din contract cu trimitere la cele conținute de anexa 2 la contract reprezintă voința reală, a părților, voință reținută ca atare și de către instanța de apel în partea de început a considerentelor.
Disputa părților a fost generată de depășirea termenului contractual (01 martie 2008) pentru prima fază de execuție și de obținerea unei autorizații de construire incompletă, care nu a corespuns obiectului contractului prin care s-a convenit obținerea AC pentru două imobile cu destinația de centru vânzări i service autovehicule.
Două destinații diferite - unu autovehicule și altul cu destinație.
Sub acest aspect, instanța de apel a aplicat greșit prevederile contractuale atunci când a considerat că nu poate reține culpa antreprenorului în obținerea unei A.C. informe și incomplete, în condițiile în care, prin contract părțile au prevăzut că antreprenorului îi revine obligația de a procura în numele beneficiarului toate documentele, avizele și autorizațiile necesare pentru realizarea a 2 imobile cu destinații bine precizate. Or, necesitatea obținerii unui nou P.U.Z. și pentru cel de-al doilea imobil a rezultat din chiar natura contractului, folosirea de către părți a sintagmei "toate documentele..." nefiind întâmplătoare.
Așadar, instanța de apel avea a ține cont de prevederile contractuale dar și de dispozițiile art 970 alin. (2) C. civ. potrivit cu care, pe lângă efectele expres arătate de părți, contractul are și alte efecte ce țin de natura însăși a contractului.
Mai mult, s-a creat o întreagă dispută în legătură cu specialitatea expertului și pe marginea expertizei efectuate în cauză dar care nu a constituit fundamentul soluției instanței, mai ales în condițiile în care chiar expertul desemnat nu a putut lămuri dacă era necesar un PUZ nou ori nu pentru cel de-al doilea imobil.
Instanța a reținut concluziile expertului conform cu care documentația depusă de intimată era aptă pentru obținerea unei autorizații de construire, eliberată în baza unui certificat de urbanism, care a avut în vedere un imobil compus din două corpuri, ipoteză considerată valabilă, atâta vreme cât este exprimată de un specialist.
Numai că instanța trebuia să aibă în vedere prevederile contractuale prin care părțile au convenit asupra a 2 imobile cu destinații distincte, situație confirmată și de obținerea ulterioară (la data de 09 noiembrie 2010), prin demersurile proprii ale beneficiarului, a autorizației de construire și pentru corpul B, pe baza unui nou PUZ dar și din relațiile transmise de instituția abilitată să emită A.C.
în plus, în cauză, fiind vorba de un contract de antrepriză, cu un obiect complex, iar antreprenorul fiind un profesionist în domeniu nu se putea apăra la maniera că obținerea unei autorizații informe și incomplete s-ar datora unei erori materiale, fiind evidentă culpa acestuia în neexecutarea obligației asumate, motiv pentru care nu putea beneficia de primirea prețului antreprizei. Chiar și în situația unei erori materiale strecurată în autorizația de construire, intimata putea să aducă la cunoștința beneficiarului această situație pentru a putea conveni asupra modului în care urma să se procedeze or, intimata - la data predării autorizației incomplete - a înștiințat-o pe recurentă că și-a îndeplinit obligația contractuală.
în ce privește pretinsa nulitate a raportului de expertiză, în completarea considerentelor deja expuse, se constată că recurenta nu poate invoca nesocotirea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ., instanța apreciind în mod corect că o convocare a părților este obligatorie numai în cazul unei lucrări la fața locului, iar nu și în cazul exprimării unui punct de vedere.
Statuarea instanței!în sensul căreia, dacă a existat o executare parțială și cu întârziere a obligațiilor contractuale, aceasta s-a datorat unei imposibilități fortuite și temporare de executare a obligațiilor contractuale este nelegală.
Un prim aspect pe care instanța și-a argumentat părerea a constat în aceea ca întârzierea în executarea obligațiilor s-ar fi datorat faptului că situația adusă la cunoștința antreprenorului, în cursul executării contractului a fost diferită cea cunoscută de beneficiar la data contractării, noua situație fiind determinată de existenta unor avize tehnice emise în anul 2007 de Consiliul General al Municipiului București, în baza Hotărârii nr. 269/2000 privind necesitatea efectuării de lucrări de sistematizare și modernizare a Șoselei A., care au impus necesitatea rezervării unei suprafețe de terenul pe care urmau a fi edificate cele două imobile.
în condițiile în care H.C.G.M.B. nr. 269/2000 (în baza căreia s-au emis avizele tehnice) are valoarea unui act administrativ cu caracter normativ, fiind opozabil erga omnes și dată fiind calitatea de profesionist în construcții a intimatei, care avea a depune toate diligentele pentru a obține toate informațiile necesare asupra terenului pe care urma să construiască, fiind .previzibilă necesitatea inițierea unor lucrări de sistematizare, astfel încât să poată stabili termenele contractuale necesare efectuării lucrărilor la care s-a obligat, reținerea instanței, în sensul căreia depășirea (termenelor contractului s-ar fi datorat culpei beneficiarului, nu este fundamentată cu atât mai mult cu cât nimeni nu se poate prevala de necunoașterea actelor normative.
Un al doilea argument al instanței s-a fundamentat pe faptul că întârzierea în executarea obligațiilor s-ar fi datorat, încălcării de către instituțiile abilitate a termenelor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 și art. 49 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare a legii, care reglementează termenul maxim de eliberare a autorizației.
Și această statuare este eronată, raportat la aceeași calitate de profesionist a antreprenorului, care trebuia să fie diligent și să negocieze termenele de predare pentru lucrările asumate conforme realității astfel încât să poată fi respectate. Propria lipsă de diligentă și de precauție a antreprenorului nu-l poate absolvi pe acesta de culpa de a fi depășit termenele contractuale.
în realitate, cele două situații reținute de instanță nu pot fi asimilate cazului fortuit, care este definit ca fiind o împrejurare internă care își are originea în câmpul de activitate a celui chemat să răspundă sau într-o împrejurare externă ce nu are caracter extraordinar și poate fi prevăzută și evitată cu diligenta și prudența de care este în stare persoana cea mai capabilă. Or, calitatea de profesionist în domeniu a antreprenorului îi ofereau acestuia posibilitatea prevederii și evitării situațiilor anterior arătate.
Este cunoscut că doctrina plasează cazul fortuit în spațiul ce separă culpa de forța majoră, spuhându-se că "acolo unde sfârșește culpa, începe cazul fortuit". Or, în cauză așa cum s-a arătat anterior, culpa antreprenorului nu poate fi exclusă, el fiind chemat să răspundă față de depășirea termenelor contractuale.
în consecință, instanțele au considerat în mod greșit că antreprenorul poate fi exonerat de răspundere pentru că, așa cum s-a argumentat anterior, în cauză nu a intervenit un caz fortuit.
Pe de altă parte, instanțele aveau a lua în considerare faptul că aplicabilitatea forței majore sau a cazului fortuit drept cauze de exonerare a răspunderii nu este absolută, efectele acestor două evenimente putând fi înlăturate în două situații: atunci când chiar legea le înlătură și atunci când părțile le înlătură.
în cauză, potrivit art. IX din contractul de antrepriză, s-a convenit ca părțile contractante să fie exonerate de răspundere atunci când neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor contractuale este cauzată de forța majoră, așa cum aceasta este definită de lege, constatată potrivit legii și comunicată cocontractantului în termen de 5 zile de la data încetării acesteia.
Din aceste prevederi contractuale rezultă că, potrivit voinței părților, doar forța majoră era de natură să înlăture răspunderea părților contractante pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, iar nu și cazul fortuit.
în concluzie, cauzele reținute de instanța de apel ca fiind exoneratoare de răspundere, respectiv cauze de imposibilitate fortuită de executare nu întrunesc condițiile necesare pentru a fi astfel calificate, intimata aflându-se în culpă pentru întârzierea în executarea obligațiilor contractuale, considerându-se în mod nelegal că respectivele situații au determinat prorogarea sine die a termenelor contractuale.
De asemenea, instanța de apel -pentru considerente arătate- a nesocotit prevederile art. 969 C. civ., raportat la art. IX din contractul părților din care rezultă voința părților că doar forța majoră - constatată conform procedurii conținute de clauza in discuție - era de natură a înlătura răspunderea părților pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor contractuale.
Pentru aceleași considerente, instanța de apel a aplicat greșit prevederile contractuale privind activarea pactului comisoriu de grad IV conținut de art. VIII din contractul de antrepriză, atunci când a considerat că "executarea parțială a obligațiilor asumate de antreprenor s-a datorat culpei instituțiilor abilitate să emită autorizația de construire, cât și culpei beneficiarului, pentru denunțarea unilaterală a contractului pentru motive ce nu se circumscriu rezilierii de plin drept".
Potrivr: art. VIII din contract, nsexecutarea -în tot sau în parte- sau executarea defectuoasă ori cu întârziere a obligațiilor asumate, îndrituiește creditor acelor obligații să considere contractul reziliat de drept fără nicio altă formalitate, în condițiile pactului comisoriu de gradul IV. Or, câtă vreme - așa cum s-a arătat - nu poate fi înlăturată culpa contractuală a antreprenorului, recurenta s-a prevalat în mod corect de această prevedere, optând pentru rezilierea contractului, conform declarației de reziliere emisă la data de 24 iulie 2008.
Cum, notificarea rezilierii a avut la bază neexecutarea obligației prevăzute pentru faza I de execuție, aceea de a obține Autorizația de construire pentru ambele imobile ce au format obiectul contractului, beneficiarul era în drept să se prevaleze de nerespectarea termenelor contractuale, fiind singurul în drept să aprecieze dacă este cazul să se aplice rezilierea, fiind irelevant faptul că declarația de reziliere nu a intervenit simultan datei la care s-a constatat încălcarea obligației, câtă vreme manifestarea sa de voință este neîndoielnică.
Sub acest aspect, nu poate.fi primit raționamentul instanței de apel că prin emiterea declarației de reziliere după depășirea termenului scadenței obligației ar fi intervenit o renunțare din partea beneficiarului la termenul limită de predare și că s-ar fi optat pentru executarea contractului.
Mai mult, în situația în care s-ar fi considerat că beneficiarul ar fi renunțat la termenul limită convenit pentru îndeplinirea obligației și s-ar fi constatat disponibilitatea antreprenorului de a întreprinde demersurile necesare pentru completarea autorizației de construire - așa cum a reținut instanța de apel -.atunci voința părților în acest sens ar fi trebuit să rezulte în mod neîndoielnic, prin întocmirea unui act adițional la contract, în condițiile art. VIII.alin. (5) din contract.
Astfel, părțile au convenit prin intermediul acestei clauze că -modificarea clauzelor contractuale se face numai prin act adițional însușit de părți prin semnătură, acesta fiind singurul mijloc de probă admis de părți, orice alte modificări pretinse de părți și care nu rezultă expres din astfel de înscrisuri fiind lipsite de efecte juridice.
în concluzie, recurenta și-a manifestat în mod neîndoielnic opțiunea de reziliere a contractului prin declarația de reziliere emisă la data de 24 iulie 2009, fiind eronată reținerea instanței de apel că, în cauză, declarația de reziliere ar fi avut rolul unei denunțări unilaterale, situație interzisă de altfel, prin art. VIII alin. (3) din contract, motiv pentru care vor fi înlăturate reținerile instanței de apel pe acest aspect, inclusiv cele conform cu care obligațiile convenite pentru faza II de execuție nu au fost îndeplinite din culpa beneficiarului, care a procedai la denunțarea unilaterală a contractului.
Totodată, manifestarea neîndoielnică de reziliere a contractului denotă că în cauză termenele contractuale nu au fost "prorogate sine die" și că nu a existat o renunțare implicită la beneficiul termenelor limită stipulate în contract, intimata fiind în culpă pentru depășirea acestora.
Având în vedere toate aceste considerente, precum și faptul că beneficiarul a suportat contravaloarea contractului de proiectare, având ca obiect proiectul de execuție arhitectură, către chemata în garanție, în virtutea principiului forței obligatorii a contractului între părțile contractante și a faptului că antreprenorul era ținut la îndeplinirea întocmai și la termen a obligațiilor asumate prin contract, urmează a se constata că, în baza pactului comisoriu de grad IV, reglementat de art. VIII teza 1 din contractul de antrepriză, a intervenit rezilierea de drept a contractului din culpa intimatei, fiind îndeplinite cerințele art. 1020-1021 C. civ.
Potrivit art. VII din contractul de antrepriză- neexecutarea în tot sau în parte, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor contractuale asumate, atrage obligarea părții în culpă la plata unor penalități în cuantum de 0,10 % din valoarea bănească a respectivelor obligații, pentru fiecare zi de întârziere, partea în culpă fiind considerată în întârziere din ziua imediat următoare scadenței, fără punerea în întârziere.
Prin intermediul acestor prevederi părțile înțeles să insereze în contractul lor o clauză penală prin care au determinat convențional cuantumul prejudiciului ce urmează a fi recuperat, în situația în care una din părți se află în culpă în neexecutarea în tot sau în parte, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor contractuale.
Față de considerentele expuse anterior, cu prilejul analizării motivelor de recurs, recurenta este îndreptățită a primi despăgubiri calculate conform clauzei penale pentru perioada cuprinsă între ziua imediat următoare scadenței obligațiilor contractuale - 01.03.2008, pentru faza I și, respectiv 30 martie 2008, pentru faza II - și data declarației de reziliere a contractului, în cuantum de 175.618, 36 RON, cuantum calculat conform contractului și care nu a fost contestat în cursul procesului de către reclamanta-pârâtă.
Pentru considerentele expuse, înalta Curte va admite recursul ca fondat, iar în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va modifica decizia atacată, în sensul admiterii ca fondat a apelului declarat de pârâta reclamantă. Pe cale de consecință, se va respinge cererea principală și se va admite cererea reconvențională, urmând a se constata intervenită rezilierea contractului de antrepriză, cu obligația reclamantei pârâte la plata sumei de 45.853,36 euro, în echivalent în RON, la cursul Băncii Naționale Române din ziua plății, reprezentând penalități de întârziere.
în ce privește cererea de chemare în garanție formulată de reclamanta pârâtă urmează a fi menținută ca respinsă, în condițiile în care din contractul de proiectare nu rezultă o obligație de garanție sau de despăgubire, în cazul obligării reclamantei pârâte la plata penalităților de întârziere, mai ales în condițiile în care acest contract a fost perfectat la data de 03 martie 2008, ulterior datei la care obligația de obținere a autorizației de construire devenise scadentă (01 martie 2008).
înalta Curte a menținut celelalte dispoziții ale deciziei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4917/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4913/2012. Civil → |
|---|
