ICCJ. Decizia nr. 5082/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 773 din 8 aprilie 2010, Tribunalul Iași, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul M.E.C. în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei Voinești și a obligat-o pe pârâtă să-i acorde reclamantului despăgubirile legale cuvenite pentru utilajele agricole confiscate abuziv (locomotivă de treier și două batoze), în sumă de 109.101 RON, conform expertizei tehnice evaluatoare efectuate de ing. C.A., care face parte integrantă din prezenta hotărâre, și să-i plătească cheltuielile de judecată în cuantum de 803,40 RON.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că în anii 1952 și 1955, tatălui reclamantului i-au fost rechiziționate de către puterea locală trei utilaje agricole - un locomobil cu abur, o batoză pentru cereale păioase și o batoză pentru soia, utilaje ce nu au mai fost înapoiate proprietarului.
Prin Decizia civilă nr. 142 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâții Primăria comunei Voinești și Consiliul local Voinești împotriva sentinței sus-menționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea.
în motivarea acestei soluții, Curtea a reținut următoarele:
Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul a formulat plângere împotriva răspunsului Primăriei comunei Voinești nr. 8304 din 20 octombrie 2008, prin care i s-a respins cererea privind acordarea de despăgubiri pentru confiscarea unor utilaje agricole de la părinții săi, odată cu confiscarea terenului în suprafață de 3 ha.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane. juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Incidența beneficiului Legii nr. 10/2001 se apreciază în funcție de data nașterii dreptului la măsuri reparatorii, respectiv data intrării în vigoare a legii - 14 februarie 2001.
Or, în speță, instanța de fond a validat măsurile reparatorii solicitate de reclamant, fără a ține seama de toate aceste reglementări, de strictă interpretare și aplicare.
Astfel, reclamantul s-a adresat Primăriei comunei Voinești la data de 26 mai 2000, cu o cerere prin care a solicitat să analizeze situația privind confiscarea utilajelor agricole pe care le-a avut în proprietate tatăl său și să întocmească o documentație în acest sens, pe care să o înainteze forurilor în drept, în vederea evaluării despăgubirilor ce i se cuvin.
După această dată, deși ulterior a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, reclamantul nu a înțeles să urmeze procedura stabilită de legea specială, ci doar s-a adresat cu diverse petiții către instituțiile Prefectului Județului Iași, Primului Ministru, Președintelui României, Senatului și Guvernului României. Urmare a acestor demersuri, Primăria comunei Voinești, cu adresa nr. 8304 din 20 octombrie 2008, îi comunică reclamantului că nu are fonduri pentru despăgubiri și îi recomandă să se adreseze Prefectului Județului Iași.
Deși reclamantul nu a formulat notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, a considerat că adresa nr. 8304 din 20 octombrie 2008 a Primăriei comunei Voinești constituie dispoziția unității deținătoare potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, împotriva căreia a formulat plângerea de față.
îndeplinirea de către primărie a obligațiilor institute prin art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este condiționată de respectarea de către persoana îndreptățită a prevederilor art. 21 alin. (2) și art. 22 din Legea nr. 10/2001, respectiv de a formula notificarea.
Or, reclamantul s-a adresat cu o petiție Primăriei comunei Voinești înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care i-a solicitat un răspuns cu privire la confiscarea de către regimul comunist a unor utilaje agricole deținute de tatăl său.
în atare condiții, neurmând procedura instituită de legea specială, Legea nr. 10/2001, reclamantul nu se poate prevala de faptul că i s-a răspuns numai evaziv și lacunar de către organele abilitate în demersul său de a fi despăgubit pentru utilajele agricole confiscate abuziv tatălui său.
în consecință, criticile apelanților vizând nulitatea cererii reclamantului adresată Primăriei comunei Voinești, prin prisma prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, sunt fondate.
Cum reclamantul a acționat direct în justiție, mai înainte de a notifica persoana deținătoare a bunurilor litigioase, în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea și a acordat despăgubiri reclamantului, fără a verifica dacă acesta s-a conformat procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001.
Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a criticat-o pentru următoarele motive:
1. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor excepțiilor și motivelor de apel invocate.
Astfel, prin cererea de apel, apelanții-pârâți Primăria comunei Voinești și Consiliul local Voinești au invocat o serie de excepții, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei comunei Voinești, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția nulității cererii adresate Primăriei comunei Voinești.
Deși a pus în discuția contradictorie a părților aceste excepții, instanța a omis să se pronunțe asupra lor.
2. Instanța de apel a calificat greșit excepția nulității cererii adresate de reclamant Primăriei comunei Voinești drept o apărare/critică de fond, un motiv de apel, deși a fost investită cu soluționarea a 3 excepții, iar pe fond au existat alte critici ale apelanților.
Instanța a dat o interpretare proprie acestei excepții, calificând-o greșit drept o critică sau motiv de apel - motivele de apel vizau practic legalitatea și temeinicia hotărârii. Excepția nu viza cererea adresată instanței, nici fondul cauzei, pentru a fi calificată un motiv de apel, ci era o excepție vizând nulitatea petiției/notificării adresate Primăriei Voinești, pentru vicii de formă.
3. Instanța de apel s-a pronunțat asupra unei chestiuni/probleme de drept cu care nu a fost investită.
Deși apelanta Primăria comunei Voinești a invocat, pe cale de excepție, nulitatea cererii adresate Primăriei comunei Voinești pentru că solicitarea de restituire sau, după caz, de despăgubiri trebuia făcută prin procedura/prin intermediul executorului judecătoresc, instanța de apel, fără a pune în discuția părților și fără a fi investită în acest sens, își motivează soluția de admitere a apelului și de respingere pe fond a acțiunii reclamantului pe chestiuni ce țin de momentul nașterii dreptului la acțiune, de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de anterioritatea formulării cererii de către reclamant fată de apariția legii.
Apelul este o cale de atac devolutivă, dar instanța este limitată la interesele părții care a exercitat calea de atac, respectiv la motivele de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii invocate prin cererea de apel.
Or, instanța de apel, în loc să se pronunțe pe chestiunea invocată de apelanta Primăria Voinești, referitoare la nulitatea notificării pentru netransmiterea ei către unitatea deținătoare prin intermediul executorului judecătoresc, și-a motivat soluția pe o altă chestiune, care nu este de ordine publică și pe care nu a pus-o în discuția părților.
Astfel, instanța a reținut în considerente hotărârii pronunțate că reclamantul a adresat cererea la 26 mai 2000, deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, chestiune ce nu este de ordine publică spre a putea fi invocată din oficiu de către instanță, ci constituie o apărare de fond, pe care numai partea interesată o putea invoca. Procedând în acest mod, instanța a încălcat atât principiul disponibilității părților, cât și principiul contradictorialității, motivând decizia pe chestiuni de fond ce nu au fost invocate prin motivele de apel și nici supuse dezbaterii părților.
Procedural ar fi fost ca instanța de apel, apreciind ca întemeiate excepțiile invocate de apelantă, să dispună admiterea acestora, admiterea apelului, pentru ca, rejudecând cauza, să constate cererea reclamantului ca neîntemeiată și să dispună respingerea ei.
4. Pe fondul cauzei, soluția de respingere a acțiunii este nelegală și netemeinică, întrucât practica și literatura de specialitate sunt unanime în sensul că petițiile, cererile de despăgubiri, notificările formulate anterior apariției Legii nr. 10/2001, calificate inițial ca cereri de despăgubiri, acțiuni în revendicare sau acțiuni în pretenții, urmează procedura de soluționare specială reglementată prin Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât răspunsul la aceste cereri a fost emis de unitatea deținătoare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar procedura contencioasă, în fața instanței, a urmat regulile impuse prin legea specială.
în speță, faptul că reclamantul a depus cererea și actele doveditoare cu câteva luni înainte de apariția legii speciale, dar ea a fost soluționată după apariția legii, nu-l poate priva pe acesta de dreptul recunoscut de lege.
Notificarea are natura unui act procesual, care în viziunea legiuitorului, prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, trebuie depus în termenul legal, iar nerespectarea termenului atrage pierderea dreptului de a solicita măsurile reparatorii. Termenul este unul de decădere, ceea ce înseamnă că legea stabilește un termen fix pentru exercitarea unui drept sau îndeplinirea unui act de procedură și partea a lăsat să se scurgă acest termen fără a se folosi de el. Regula cu privire la nulitatea actelor făcute înainte de termen nu se aplică decât în cazul termenelor legale prohibitive, nu și în cazul termenelor legale imperative.
Or, termenul de 6 luni reglementat de legea specială fixează o dată limită în care persoana îndreptățită își poate valorifica dreptul, însă introducerea cererii sau comunicarea ei prin executor judecătoresc înainte de începerea curgerii termenului nu reprezintă un act prematur. Dreptul la despăgubiri existând înaintea începerii curgerii termenului, exercițiul său nu poate fi oprit de faptul că acesta n-a început să curgă, ci numai de faptul că termenul s-a scurs în întregime și partea nu a beneficiat de el.
Bunurile preluate de stat abuziv pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, situație în care, în raport de Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație, reclamantul nu mai poate solicita revendicarea pe dreptul comun, urmând a beneficia de dispozițiile legii speciale.
în concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea sentinței instanței de fond.
în drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține următoarele:
Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de menționat că motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal de către recurent, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează - pronunțarea plus sau extra petita (pct. 6), nemotivarea hotărârii, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii (pct. 7), interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății (pct. 8).
în fapt, recurentul se plânge de nepronunțarea instanței de apel asupra tuturor excepțiilor și motivelor de apel invocate de apelanții-pârâți și de încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității, critici ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., respectiv de greșita calificare dată de instanță unei excepții invocate de pârâți și de pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, critici ce se încadrează în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că analiza recursului se va face, în continuare, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
1. Critica referitoare la nepronunțarea instanței de apel asupra tuturor excepțiilor și motivelor de apel invocate de apelanții-pârâți este lipsită de interes, chestiune pusă în discuție din oficiu, de către instanța de recurs, la termenul de dezbateri din 29 iunie 2012.
Astfel, numai partea ale cărei cereri nu au fost examinate justifică interes în exercitarea căii de atac pe acest aspect, deoarece numai ea poate fi considerată vătămată prin omisiunea de pronunțare a instanței, or recurentul-reclamant se plânge de nepronunțarea instanței de apel asupra unor excepții și motive de apel formulate de părțile adverse.
Prin urmare, recurentul nu justifică interes în formularea acestei critici.
2. Prin cererea de apel dedusă judecății, pârâții au invocat "excepția" nulității cererii adresate de reclamant Primăriei comunei Voinești, în susținerea căreia au invocat că respectiva cerere nu a fost trimisă prin executor judecătoresc și că ea nu face dovada parcurgerii procedurii obligatorii prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a calificat corect criticile cu acest obiect ca vizând apărări de fond, propriu-zise, iar nu o excepție procesuală, deoarece pun în discuție însuși fondul dreptului dedus judecății, respectiv îndeplinirea uneia dintre condițiile pentru acordarea măsurilor reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001, și anume formularea notificării în condițiile art. 22 din această lege.
în consecință, criticile formulate pe acest aspect nu sunt fondate.
3. Nici criticile vizând încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității nu sunt fondate.
Astfel, recurentul susține, în mod neîntemeiat, că instanța de apel și-a motivat soluția pe chestiuni ce nu au format obiectul criticilor din apel și care nu au fost supuse dezbaterii contradictorii a părților.
Prin cererea de apel dedusă judecății, apelanții-pârâți au invocat nulitatea cererii adresate de reclamant Primăriei comunei Voinești, susținând că respectiva cerere nu a fost trimisă prin executor judecătoresc și că ea nu face dovada parcurgerii procedurii obligatorii prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Raportat la aceste critici, instanța de apel era obligată să verifice întrunirea în cauză a condițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, printre care se numără și formularea notificării de restituire în termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, analizând în considerentele hotărârii pronunțate dacă cererea adresată de reclamant primăriei reprezintă o notificare de restituire formulată în termenul prevăzut de legea specială de reparație, instanța de apel și-a respectat limitele învestirii, stabilite prin cererea de apel formulată de pârâți, neputându-se astfel reține încălcarea principiului disponibilității, cum neîntemeiat pretinde recurentul-reclamant
Pe de altă parte, cât timp chestiunea în discuție a reprezentat motiv de apel, supunerea ei în discuția contradictorie a părților s-a realizat prin acordarea de către instanță a cuvântului în dezbaterea apelului, care a avut loc la termenul din 13 octombrie 2010, situație în care nu se poate imputa instanței de apel că a încălcat principiul contradictorialității.
4. Din punctul de vedere al soluției pe fondul cauzei, hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente - art. 22 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001, criticile pe acest aspect nefiind fondate.
Astfel, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii (termenul inițial de 6 luni a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001) persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar potrivit art. 22 alin. (5) din aceeași lege, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Rezultă că dreptul privind acordarea măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001 s-a născut la data intrării în vigoare a acestei legi, 14 februarie 2001, și el putea fi valorificat de persoana ce se considera îndreptățită, prin formularea unei notificări adresate unității deținătoare, în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, nerespectarea acestui termen atrăgând pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii.
Dreptul subiectiv având ca obiect acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 născându-se odată cu intrarea în vigoare a acestei legi, nu se poate considera că o cerere formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 ar avea semnificația notificării de restituire prevăzute de art. 22 alin. (1), cum eronat pretinde recurentul.
Ca atare, în mod legal instanța de apel a apreciat că cererea adresată de reclamant Primăriei comunei Voinești la data de 26 mai 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care solicita analizarea situației privind confiscarea utilajelor agricole pe care le-a avut în proprietate tatăl său și întocmirea unei documentații în acest sens, pe care primăria să o înainteze forurilor în drept în vederea evaluării despăgubirilor ce i se cuvin, nu poate fi asimilată notificării prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Altfel spus, această cerere, formulată anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație, nu face dovada inițierii de către reclamant a procedurii administrative obligatorii a acestei legi, nefiind posibilă valorificarea dreptului subiectiv privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială de reparație printr-o cerere formulată înainte de nașterea acestui drept.
Pentru a putea obține măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, reclamantul era obligat să parcurgă procedura prealabilă, cu caracter obligatoriu, prevăzută de această lege, care cuprinde, ca prim element, sesizarea persoanei juridice deținătoare printr-o notificare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, reclamantul nu a notificat unitatea deținătoare după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1), de 12 luni de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, situație în care, raportat la dispozițiile art. 22 alin. (5), nu poate obține beneficiul legii speciale de reparație.
în consecință, respingând acțiunea prin care reclamantul a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, cu motivarea că acesta nu a urmat procedura prealabilă obligatorie a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a făcut aplicarea corectă la speță a dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001.
Față de considerentele prezentate, reținând că nu au fost întrunite cerințele cazurilor de casare și modificare prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul reclamantului, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5300/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5074/2012. Civil → |
|---|
