ICCJ. Decizia nr. 5071/2012. Civil
| Comentarii |
|
La data de 18 februarie 2010 reclamantul M.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să se constate caracterul politic al condamnării sale prin Sentința penală nr. 65 din 16 ianuarie 1951 pronunțată de Tribunalul Militar București și obligarea pârâtului la plata sumei de 6.000.000 EURO daune morale pentru privarea de libertate.
învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1642 din 28 octombrie 2010 a admis în parte acțiunea reclamantului, a respins cererea privind constatarea caracterului politic al măsurii arestării preventive în perioada 13 decembrie 1961 - 24 aprilie 1963 și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 7.000 EURO reprezentând daune morale.
Prima instanță a reținut că reclamantul a fost condamnat pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută de art. 209 C. pen. ce constituie o condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a reținut că, deși abuzivă, măsura arestării preventive în perioada 13 decembrie 1961 - 24 aprilie 1963 nu s-a dovedit a avea caracter politic astfel încât această nouă încarcerare nu intră în sfera de incidență a legii.
Totodată, a reținut că reclamantul este îndreptățit în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) la daune morale iar la stabilirea cuantumului acestora a ținut cont că a beneficiat de Decretul-Lege nr. 118/1990.
împotriva sentinței au declarat apel reclamantul, pârâtul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Reclamantul a criticat hotărârea sub aspectul nereținerii caracterului politic al măsurii arestării preventive în perioada 13 decembrie 1961 - 24 aprilie 1963 și pe aspectul neacordării cuantumului daunelor morale solicitate prin acțiune.
Pârâtul a criticat hotărârea sub aspectul acordării de către prima instanță a sumelor reprezentând daune morale invocând Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 și faptul că reclamantul a primit o reparație în baza Decretul-Lege nr. 118/1990. în subsidiar, a criticat cuantumul daunelor morale, considerându-l exagerat de mare în raport de prejudiciul real suferit și a solicitat reaprecierea acestuia.
Ministerul Public a criticat hotărârea din perspectiva incidenței în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia nr. 75A din 1 martie 2011, în majoritate, a admis apelul reclamantului, a respins apelurile declarate de pârât și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că suma reprezentând daune morale este de 15.000 EURO, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea a invocat în considerente modificările legislative aduse Legii nr. 221/2009, Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și a apreciat că reclamantul este îndreptățit la a primi daune morale, întrucât condamnarea cu caracter politic pe care a suferit-o intră în sfera de incidență a art. 5 alin. (1) lit. a), nefiind un impediment că a fost și beneficiarul Decretului-Lege nr. 118/1990. Totodată, Curtea a statuat că, în baza principiului egalității și echității, nu se poate aplica un tratament juridic diferit persoanelor care au inițiat demersul judiciar în baza Legii nr. 221/2009 în funcție de celeritatea cu care s-a soluționat litigiul, prin raportare la data apariției deciziilor Curții Constituționale.
Instanța de apel a considerat că dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție nu pot înlătura orice efecte produse de acțiunile deja promovate în justiție, altfel ar însemna că o decizie a Curții Constituționale ar avea putere retroactivă.
Instanța de apel, deci, nu a reținut incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cu privire la cuantumul daunelor morale, Curtea a apreciat că suma de 15.000 EURO asigură reclamantului o reparație echitabilă.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, pârâtul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Reclamantul M.N. a criticat decizia pe aspectul nereținerii caracterului politic al măsurii arestării preventive în perioada 13 decembrie 1961 - 24 aprilie 1963, arătând că prin Hotărârea nr. 840 din 1 octombrie 1990 a Comisiei constituită potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a stabilit deja, cu autoritate de lucru judecat, că aceasta perioadă reprezintă vechime în muncă, fiind lipsit de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice. Totodată, susține că instanța de apel nu a cercetat și nu s-a pronunțat pe această chestiune.
O a doua critică vizează cuantumul despăgubirilor acordate, considerat a fi mult prea mic în raport de prejudiciul ce i-a fost cauzat.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat decizia atacată pe aspectul că instanța de apel nu a ținut cont de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, care producea efecte la data soluționării apelului.
în subsidiar, a criticat cuantumul daunelor morale acordate, considerându-l prea mare în raport cu prejudiciul efectiv suferit.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat decizia recurată din perspectiva incidenței în apel a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
O altă critică, pe care procurorul de ședință nu a mai susținut-o cu ocazia dezbaterilor din ședința publică, a vizat cuantumul daunelor morale, considerat a fi prea mare în raport de prejudiciul suferit și de faptul că a mai primit reparații în baza altor acte normative cu caracter reparator.
O ultimă critică vizează incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la caracterul politic al arestării reclamantului în perioada 13 decembrie 1961 - 24 aprilie 1963.
înalta Curte a invocat în ședința publică din 29 iunie 2012, ca motiv de ordine publică, incidența în speță a Deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011, de către înalta Curte de Casație și Justiție.
Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, având în vedere inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, înalta Curte constată următoarele:
Aspectul, care interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. l.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
în consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.
Potrivit art. 3307C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.
Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.
Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.
Față de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 3307C. proc. civ., înalta Curte urmează a constata că în mod nelegal curtea de apel nu a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile formulate în acest sens de pârât și Ministerul Public fiind fondate.
Prin urmare, în speță nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, câtă vreme, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Cu privire la critica comună formulată de reclamant și Ministerul Public ce vizează nepronunțarea instanței de apel pe aspectul caracterului politic al arestării preventive a reclamantului în perioada 13 decembrie 1961 - 24 aprilie 1963, se reține că într-adevăr Curtea a omis să cerceteze acest aspect dar, având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că atragerea incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este pur formală și nu prezintă relevanță în raport de motivul de recurs de ordine publică care se impune cu prioritate. De altfel, Ministerul Public nu poate invoca un astfel de motiv întrucât nu manifestă niciun interes cu privire la această chestiune.
Pe de altă parte, finalitatea inițierii acțiunii pendinte o constituie reparația morală pentru situația în care reclamantul a fost pus de autoritățile fostului regim comunist.
în condițiile Legii nr. 221/2009, act normativ în baza căruia reclamantul a inițiat prezentul litigiu, acordarea daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în baza legii era deschisă în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a), text declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
Prin urmare, constatarea caracterului politic al măsurii arestării preventive dispuse în perioada de referință a legii interesează doar în condițiile în care aceasta constituie o premisă obligatorie pentru recunoaștere unor drepturi prin legea specială prin raportare la art. 5 alin. (1), respectiv dreptul de a-i fi acordate daune morale pentru prejudiciul suferit în condițiile lit. a).
Totodată, se reține caracterul de complinire al Legii nr. 221/2009 în raport cu actele normative reparatorii anterioare și faptul că reclamantului M.N. i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin Hotărârea nr. 840 din 1 octombrie 1990 a Comisiei constituită potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990.
în raport de aceste considerente și de faptul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, lipsind de fundament juridic solicitarea de daune morale, apare ca lipsit de interes actual petitul privind constatarea caracterului politic al măsurii arestării preventive la care au fost supus reclamantul.
Urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înalta Curte constată că acordarea daunelor morale prevăzute de legea specială nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, critica reclamantului privind cuantumul prea mic al daunele materiale acordate nemaiputând fi analizată.
Pe cale de consecință, soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului reclamantului, admiterea recursurilor și apelurilor pârâtului și Ministerului Public, și, pe fond, respingerea acțiunii, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul declarat de reclamant, ca nefondat, a admis recursul pârâtului și pe cel al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a modificat decizie recurată, în sensul că a admis apelurile acelorași părți, respingând apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința primei instanțe, iar pe fond a respins acțiunea formulată de reclamant.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5079/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5078/2012. Civil → |
|---|
