ICCJ. Decizia nr. 5150/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5150/2012
Dosar nr. 864/83/2010
Şedinţa publică din 9 iulie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2231/ D din 15 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul K.L. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P.B., şi în consecinţă:
În baza art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, obligă pârâtul să plătească reclamantului, în nume propriu pentru condamnarea cu caracter politic suma de 10.000 Euro cu titlu de daune morale.
Respinge restul pretenţiilor ca nefondate.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamantul justifică calitatea procesuală activă, prin prisma dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care recunoaşte dreptul de a obţine măsuri reparatorii pentru orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, tribunalul reţine că pretenţiile reclamantului se întemeiază pe art. 1, art. 2 lit. a), art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.
Prin conţinutul art. 1 din actul normativ evocat, legiuitorul a definit conţinutul noţiunii de condamnare cu caracter politic ca fiind orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 06 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar comunist instaurat la data de 06 martie 1945, prezumând prin art. 2 infracţiunile pentru care condamnările au caracter politic.
Prin sentinţa penală nr. 617 din 18 august 1950 a Tribunalului Militar Cluj reclamantul, minor la vremea respectivă, a fost condamnat la 4 ani de închisoare corecţională pentru delict de uneltire contra ordinii sociale şi 2 ani de închisoare corecţională pentru delictul de instigare publică, urmând să execute pedeapsa cea mai grea, hotărâre rămasă definitivă prin decizia nr. 3354 din 19 octombrie 1950. cu executare la Penitenciarul V.N. Reclamantul a fost reţinut în arest preventiv începând cu 23 ianuarie 1950 fiind pus în libertate la 11 mai 1954, aşa cum rezultă din înscrisurile comunicate la solicitarea instanţei de C.N.S.A.S.
Ambele infracţiuni [(art. 209 C. pen. şi art. 327 alin. (3) C. pen.)] care au condus la pedepsirea reclamantului sunt prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are un caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi pentru care se cuvine a se acorda daune morale în compensare pentru repararea prejudiciului moral suferit, la nivelul maxim stabilit prin O.U.G. nr. 62/2010, fără a putea fi depăşit acest prag întrucât potrivit art. II dispoziţiile de modificare ale legii, stabilite prin noul cadru normativ O.U.G. nr. 62/2010 se aplică proceselor în curs pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă dată până la data intrării în vigoare a ordonanţei.
În cuantificarea acestor daune, cum este şi cazul în speţă, s-au avut în vedere consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, precum şi importanţa valorilor morale lezate, dreptul la libertate individuală, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, vârsta la data condamnării.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul K.L., iar prin decizia civilă nr. 88 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea s-a admis apelul reclamantului, s-a modificat hotărârea instanţei de fond în sensul majorării cuantumului despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului de la 10.000 Euro la 100.000 Euro, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
În speţă, s-a formulat apel doar de către reclamant, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea depunând doar precizări în cuprinsul cărora a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, astfel că sentinţa urmează a fi analizată în limitele investirii instanţei de apel, avându-se totodată în vedere şi apărările invocate de intimaţi pe fondul cauzei, criticile ce vizează supraevaluarea despăgubirilor urmând a fi înlăturate dată fiind de lipsa unui apel declarat de pârâţi.
În speţă, tema pretenţiilor în cauza dedusă judecăţii o formează obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la repararea prejudiciului produs urmare a condamnării dispusă faţă de reclamant prin Sentinţa penală nr. 617 din 18 august 1950 a Tribunalului Militar Cluj, cererea fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 3 şi 4 din L. 221/2009.
Astfel, cum rezultă din actele dosarului prin Sentinţa penală nr. 617 din 18 august 1950 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul (minor) a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională pentru delict de uneltire contra ordinii sociale şi 2 ani închisoare corecţionale pentru delictul de instigare publică urmând să execute pedeapsa cea mai grea, hotărârea rămânând definitivă prin decizia nr. 3354 din 19 octombrie 1950 cu executarea în Penitenciarul V.N. Reclamantul a fost reţinut în arest preventiv începând cu data de 23 ianuarie 1950 fiind pus în libertate la data de 11 mai 1954
Aşadar, în mod temeinic reţine instanţa de fond caracterul politic al condamnării dispusă faţă de reclamant, ambele infracţiuni (art. 209 C. pen. şi 327 C. pen.) care au condus la pedepsirea acestuia fiind prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a).
Sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, se apreciază ca greşita soluţia instanţei de fond în sensul cuantificării acestor daune în limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, fără a se avea în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, în condiţiile în care acţiunea a fost promovată de reclamant anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010, acesta având astfel speranţa legitimă a realizării dreptului în virtutea Legii nr. 221/2009 nemodificată.
De altfel, dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 situaţie faţă de care, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 din Constituţia României, în prezent ordonanţa invocată nu-şi mai produce efecte juridice.
Este adevărat faptul că, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
Ori, cum până la publicarea deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte persoane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a S.R. anterior datei mai sus arătate.
Raportat la toate aceste dispoziţii legale, avându-se totodată în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, durata măsurii dispusă faţă de reclamant,în speţă durata detenţiei, consecinţele pe care această măsură le-a produs asupra stării de sănătate a recurentului, a vieţii familiale fiind evident că o arestare respectiv inculpare pe nedrept produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, lezând drepturi fundamentale precum demnitatea, onoarea, libertatea individuală, instanţa apreciază că pentru a se asigura o reparaţie corespunzătoare a prejudiciului moral suferit de reclamant se impune majorarea cuantumului daunelor morale de la 10000 Euro la 100.000 Euro sumă pretinsă de reclamant şi apreciată ca întemeiată.
În acest sens va fi avută în vedere şi practica constantă a C.E.D.O. potrivit căreia atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea prejudiciului cauzat, cuantumul prejudiciului apreciindu-se din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului, lucru pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.
C.E.D.O. însăşi atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecată în echitate.
Ori, judecând în echitate în speţă se apreciază că suma de 100.000 EURO este de natură să asigure o reparaţie completă prin urmările produse de condamnarea cu caracter politic dispusă faţă de reclamant, aceasta fiind de altfel şi practica constantă a Curţii în cazuri similare, prin raportare la perioada efectivă a detenţiei.
Cât priveşte susţinerile intimaţilor în sensul că măsurile reparatorii în cazul în speţă au fost reglementate prin dispoziţii legale anterioare cuprinse în Decretul – Lege nr. 118/1990 respectiv O.U.G. nr. 214/1999, astfel încât nu se justifică o dublă reparaţie, acestea urmează a fi înlăturate ca nefondate, Legea nr. 221/2009 având un caracter de complinire fără a înlătura însă drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Că este aşa, o dovedeşte scopul pentru care legea a fost adoptată şi anume înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin aceste condamnări decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretul – Lege 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.J. Satu Mare.
Astfel, criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat nelegalitatea hotărârii recurenta în condiţiile nerespectării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 deşi acestea erau obligatorii pentru instanţă, în condiţiile în care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, situaţie în care hotărârea este lipsită de temei legal, cu atât mai mult cu cât s-a dispus majorarea daunelor morale în condiţiile în care fiind incidente dispoziţiile Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, acest aspect nu mai putea constitui obiect de analiză al instanţei de apel.
Aceleaşi critici de nelegalitate sunt invocate şi de pârâtul S.R. cu referire la incidenţa Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, nefiind posibilă în opinia recurentului nici aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 62/2010.
Intimatul K.L. la 14 martie 2012 a formulat o cerere suspendare a cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. şi respectiv de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. (3) şi (5) Teza I C. proc. civ., aşa cum au fost modificate prin art. l pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000.
Acelaşi intimat, prin concluziile depuse la dosar, a mai ridicat excepţia tardivităţii recursului declarat de D.G.F.P. Satu Mare, excepţia inadmisibilităţii recursurilor pentru încălcarea procedurii legale de excitare a căilor de atac prin înaintarea recursurilor omisso medio, şi excepţia nulităţii recursului declarat de M.P. prin Procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de apel Oradea întrucât nu este motivat conform dispoziţiilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
Faţă de excepţiile ridicate, Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate urmând a le respinge având în vedre următoarele aspecte.
În ce priveşte cererea de suspendare a cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., este de reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele exprese şi imperative ale acestor dispoziţii în condiţiile în care, potrivit art. 244 pct. 1 C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept ce formează obiectul unei alte judecăţi, nefiind indicată existenţa unui alt litigiu de care să depindă soluţionarea prezentei cauze.
Astfel, textul se referă la existenţa unor chestiuni prejudiciale a căror soluţionare ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra rezolvării cauzei. Aliniatul final al aceluiaşi articol dispune că suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă. În acest caz, în cererea pentru redeschiderea judecăţii, partea interesată va arăta, pe lângă numărul dosarului data şi cauza suspendării, şi elementul care a dus la dispariţia motivului de suspendare, respectiv va indica numărul hotărârii pronunţate în cauza din pricina căreia s-a dispus suspendarea, cu arătarea şi dovedirea aspectului că aceasta este definitivă şi irevocabilă. În caz contrar, repunerea pe rol a cauzei nu este posibilă, dispoziţiile art. 244 alin. final în sensul că suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă fiind imperative.
În ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. (3) şi (5) Teza I C. proc. civ. aşa cum au fost modificate prin art. l pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000. Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1995 motiv pentru care cererea urmează a fi respinsă.
În ce privesc excepţiile tardivităţii, inadmisibilităţii şi nulităţii recursurilor, acestea urmează a fi respinse în condiţiile exercitării recursului în termenul de recurs prevăzut de art. 301 C. proc. civ., raportat la data comunicării hotărârii şi data declarării recursului şi în condiţiile în care din cererea de recurs se desprind motive de nelegalitate încadrabile în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât sunt prezente şi motive de ordine publică legate de incidenţa Deciziilor Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii), invocate şi în apel, dar pe care instanţa le-a înlăturat în mod nelegal nu prin prisma puterii lor obligatorie ci prin prisma jurisprudenţei proprii a inştanţei.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1997 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale republicată, decizia prin care se contestă neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe ori dispoziţiei unei legi sau unei ordonanţe, în vigoare, este definitivă şi obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care îşi are incidenţa textul legal declarat neconstituţional.
Alin. (3) al aceluiaşi articol, face trimitere la situaţia în care în termen de 45 de zile de la comunicarea deciziei Curţii Constituţionale, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care îşi încetează efectele juridice [(în acest sens şi dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie)].
Or, textul legal care a constituit temeiul juridic al acţiunii reclamantului nu a fost modificat în perioada de 45 de zile de la pronunţarea deciziilor în M. Of. al României, astfel că acestuia i-au încetat efectele juridice. De altfel, dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354/2010 situaţie faţă de care, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 din Constituţia României, în prezent ordonanţa invocată nu-şi mai produce efecte juridice [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)].
Deşi aceste aspecte erau cunoscute de instanţa de apel, fiind aspecte de ordine publică, totuşi în nejustificat, şi nelegal se reţine că deşi Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, totuşi până la publicare deciziei, practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Or, în condiţiile în care instanţa de apel nu analizează cauza prin prisma motivelor de ordine publică incidente în cauză, reţinând doar existenţa unei practici judiciare constante a Curţii de Apel Oradea în cauze similare, considerentele hotărârii nu se circumscriu exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care nu poate fi exercitat controlul judiciar în raport de obiectul dedus judecăţii, şi de motivele de apel invocate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de suspendare şi de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de intimatul-reclamant K.L. privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. (3) şi (5) Teza I C. proc. civ., aşa cum au fost modificate prin art. l pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000.
Respinge excepţiile invocate de intimatul-reclamant K.L. , respectiv: tardivităţii, inadmisibilităţii, nulităţii şi a lipsei de interes a recursurilor declarate în cauză.
Admite recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F. P. Satu Mare şi de recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 88 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Curtea de apel Oradea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iulie 2012 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 5153/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5082/2012. Civil → |
|---|
