ICCJ. Decizia nr. 5161/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5161/2012

Dosar nr. 2084/3/2009

Şedinţa publică din 11 septembrie 2012

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 septembrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii E.A.Ş. şi E.Ş.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, obligarea pârâţilor la plata contravalorii imobilului situat în Bucureşti, str. I.M., compus din teren în suprafaţă de 178 mp şi construcţie - subsol, parter şi două etaje, naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 7407 din anexa la decret, ulterior construcţia fiind demolată conform Decretului nr. 108/1988, pentru realizarea ansamblului Piaţa Victoriei.

Reclamanţii au arătat că imobilul a fost dobândit de mama reclamanţilor, S.S., şi fratele acesteia, S.A.F., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, reclamanţii fiind moştenitorii celor doi autori, potrivit certificatelor de moştenitor depuse la dosar.

Totodată, reclamanţii au precizat că au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, respectiv, nr. 3173 din 13 august 2001 şi 33826 din 17 septembrie 2005, prin care au solicitat despăgubiri în echivalent, primăria refuzând, în mod nejustificat, să răspundă prin emiterea unei decizii motivate de soluţionare, deşi aceştia au depus declaraţii notariale, în sensul că pentru imobilul naţionalizat n-au primit despăgubiri.

Reclamanţii au invocat Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul intern, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa internă în materie vizând principiul despăgubirii efective.

Prin Sentinţa civilă nr. 1433 din 11 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a admis acţiunea şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să emită, în favoarea reclamanţilor, propunere de acordare de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti, str. I.M., compus din teren în suprafaţa de 178 mp şi construcţie parter şi două etaje, în valoare de 4.691.137 RON; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamanţilor suma de 4.691.137 RON; a obligat pârâţii la 800 RON, cheltuieli de judecată către reclamanţi.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul a avut în vedere Decizia în interesul legii nr. XX din 2007, prin care s-a stabilit că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 poate fi asimilat unui răspuns negativ şi deschide persoanei îndreptăţite calea de a se adresa direct instanţei de judecată care este competentă să statueze asupra fondului pretenţiilor formulate prin notificare. Prin urmare, faptul că în cauză, unitatea deţinătoare, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, nu a soluţionat Notificarea nr. 3173 din 13 august 2001 formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001 nu constituie un fine de neprimire şi nu atrage inadmisibilitatea acţiunii, ci, dimpotrivă, deschide acestora calea prezentei acţiuni, care, în privinţa pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, are tocmai natura juridică a unei contestaţii în sensul art. 26 alin. (3) din lege.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a Ministerului Finanţelor Publice, tribunalul a avut în vedere faptul că aceşti pârâţi nu au fost chemaţi în judecată în calitate de unitate deţinătoare implicată în soluţionarea notificării, ci în temeiul altui raport juridic, legat de obligativitatea statului de a asigura un cadru legislativ şi executiv coerent şi eficient, de natură a permite o reală şi efectivă reparare a prejudiciului suferit de foştii proprietari prin răpirea bunului lor în timpul regimului comunist.

În acest sens, H.G. nr. 34/2009, normă-cadru ce reglementează funcţionarea acestei instituţii, prevede în art. 3 pct. 81 că Ministerul Finanţelor Publice reprezintă Statul Român ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, iar în art. 3 prevede, printre atribuţiile Ministerului Finanţelor, şi pe cele privind coordonarea şi administrarea veniturilor statului, precum şi a datoriei publice. Pe de altă parte, inclusiv fondurile puse la dispoziţia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor prin Fondul "Proprietatea", se constituie sub forma unei societăţi de investiţii deţinută în întregime de Statul Român şi administrată de Ministerul Finanţelor, până la transmiterea acţiunilor către persoanele fizice îndreptăţite, conform dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat repetat România, acordând despăgubiri foştilor proprietari, aceste sume fiind achitate de Ministerul Finanţelor ca reprezentant al Statului Român.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că acţiunea reclamanţilor a fost întemeiată, atât pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cât şi pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul formulând practic o acţiune întemeiată pe două etape, una în care să i se soluţioneze pe fond notificarea formulată, în raport de Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin recunoaşterea calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 şi cealaltă care să valorifice dreptul astfel recunoscut.

Sub primul aspect în discuţie, al aplicabilităţii Legii nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că, prin Notificarea nr. 3173 din 13 august 2001, trimisă prin B.E.J. S.N., S.S. a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, str. M., compus din teren în suprafaţă de 178 mp şi construcţie, subsol, parter şi două etaje, care a aparţinut notificatoarei şi fratelui său S.A.F., conform actului de vânzare-cumpărare din 18 septembrie 1935, a fost preluat abuziv prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950 şi demolat conform Decretului nr. 108/1988 pentru realizarea Ansamblului Piaţa Victoriei.

Tribunalul a constatat că, prin actul de vânzare-cumpărare din 18 septembrie 1935, cumpărătorii E.S., născută S., şi S.A.F. au dobândit dreptul de proprietate asupra lotului 3 din imobilul situat în Bucureşti, B-dul B., identificat ulterior ca fiind situat în str. I.M., compus din teren în suprafaţă de 178 mp şi casă formată din subsol - trei camere de servitori, 3 pivniţe şi spălătorie, parter şi două etaje având fiecare un hol, 3 camere şi dependinţe, astfel cum rezultă din actul menţionat şi din Procesul-verbal întocmit la 23 ianuarie 1943 de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti nr. 61240/1940.

De pe urma defunctului S.A.F. a rămas unică moştenitoare S.S. în calitate de soră, astfel cum rezultă din Certificatul de moştenitor din 8 decembrie 2005 eliberat de B.N.P. M.V.

De pe urma defunctei S.S. au rămas ca moştenitori reclamanţii E.A.Ş. şi E.Ş.C., astfel cum rezultă din Certificatul de moştenitor din 20 octombrie 2005 eliberat de B.N.P. D.G.

Reclamanţii dovedesc astfel calitatea de persoane îndreptăţite în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/200.

În ceea ce priveşte imobilul, tribunalul a constatat că acesta a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, fiind înscris în listele anexe la poziţia 7407, astfel cum rezultă din Adresa nr. 68499/7143 din 21 februarie 2003, eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, ulterior construcţia fiind demolată şi terenul fiind afectat realizării Ansamblului Piaţa Victoriei.

Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expert S.I., valoarea actuală a imobilului este de 4.691.137 RON, respectiv 1.113.438 euro.

Tribunalul a constatat că preluarea imobilului a fost abuzivă în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, că restituirea acestuia în natură nu mai este posibilă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1), (2), (8) şi (9) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să emită în favoarea reclamanţilor propunere de acordare de despăgubiri băneşti pentru imobil în valoare de 4.691.137 RON.

Sub cel de-al doilea aspect în discuţie, al aplicabilităţii art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocat ca temei juridic al acţiunii, tribunalul a constatat că acesta garantează dreptul de proprietate al cetăţenilor din statele semnatare, garanţie care înseamnă nu doar dreptul la restituirea unui bun preluat abuziv de autorităţile statale după semnarea convenţiei, ci garantează şi orice valoare patrimonială, inclusiv creanţe, la care reclamantul poate pretinde o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv a unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, în măsura în care legile interne îi defavorizează pe cetăţenii români în comparaţie cu tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte, se aplică cu prioritate acestea din urmă şi, cum în speţă este vorba despre un drept fundamental - dreptul de proprietate, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prioritar faţă de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, cu modificările ulterioare.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că, în situaţia în care principiul restituirii proprietăţilor a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea legislativă, administrativă sau execuţională în ceea ce priveşte aplicarea acestui principiu, este de natură să dea naştere, dacă persistă în timp şi în absenţa unei reacţii coerente şi rapide a statului, unei situaţii echivalente cu neîndeplinirea obligaţiei statului de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Broniovski împotriva Poloniei, Păduraru împotriva României, Străin şi alţii împotriva României; Porteanu împotriva României; Radu împotriva României).

În acelaşi sens, Curtea a stabilit că în condiţiile în care Fondul Proprietatea nu este operaţional după atât de multă vreme, soluţia acordării despăgubirilor în modalitatea prevăzută de Legea nr. 247/2005 nu asigură o reală şi efectivă reparaţie persoanelor care au fost private o perioada atât de îndelungată de bunurile lor şi care sunt obligate să suporte şi o lipsă prelungită a despăgubirii după recunoaşterea dreptului lor (Tudor împotriva României).

Practic, deşi Legea nr. 10/2001 oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor cărora nu li se pot restitui imobilele în natură, ceea ce deschide reclamantului dreptul la a obţine despăgubiri efective în baza art. 1 Protocolul nr. I adiţional la Convenţie de la Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Chiar dacă potrivit Legii nr. 10/2001, Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, nu are calitatea de a acorda despăgubiri, faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenţei dreptului şi legalităţii protecţiei drepturilor patrimoniale enunţate în art. 1 din Protocolul nr. I adiţional la Convenţie, faţă de principiile afirmate de jurisprudenţa Curţii în materia acordării de despăgubiri, tribunalul a apreciat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, pentru capătul de cerere prin care se solicită plata despăgubirilor, iar acţiunea este întemeiată, conform celor ce preced.

Împotriva cestei sentinţe au declarat apel pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, a arătat că prima instanţă, în mod greşit a obligat această instituţie să emită dispoziţie care să cuprindă măsurile reparatorii în echivalent în cuantum de 4.692.137 RON, cu privire la imobilul în litigiu, întrucât instituţia competentă pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor este Comisia Centrală din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi O.U.G. nr. 81/2007, prin care se reglementează procedura şi modalităţile de despăgubire efective pentru imobilele preluate abuziv.

Municipiul Bucureşti nu are obligaţia legală de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, iar reclamanţii au invocat doar Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, ignorând decizia ulterioară, nr. 52 din 4 iunie 2007, pronunţată de aceeaşi instanţă, potrivit căreia instanţa este obligată să ţină seama la soluţionarea pe fond a cererii, de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor.

S-a adus critică şi cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată de 800 RON, solicitând şi aplicarea criteriilor din art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că, în mod greşit prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, în speţă nefiind incidente prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce au în vedere doar cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată de Primăria Municipiului Bucureşti, în urma notificării, şi în care apelantul-pârât ar avea legitimare pasivă; prevederile art. 1, 28, 20 din Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII din Legea nr. 247/2005 stabilesc în mod clar competenţele în situaţia în care bunurile nu pot fi restituite în natură persoanelor îndreptăţite.

Analizând raportul de expertiză efectuat la fond, s-a constatat că nu s-a avut în vedere la evaluare şi blocajul actual al tranzacţiilor imobiliare, când cererea este mult mai mică decât oferta, numărul tranzacţiilor fiind practic nul - aspect ce conduce la o diminuare, apreciată la 30 - 40% a valorii imobilului în litigiu.

Pârâtul a mai arătat că, în mod greşit instanţa de fond a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată, acesta nefiind culpabil de evicţiune, respectiv de declanşarea litigiului pendinte, potrivit art. 274 C. proc. civ.

Instanţa de apel a dispus o suplimentare a probatoriului, în sensul că expertul tehnic să răspundă la obiecţiunile invocate în apel de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Expertul tehnic S.I. a răspuns obiecţiunilor formulate, în sensul că, având în vedere corectarea valorii de piaţă, în contextul crizei economice care a avut şi are în continuare, ca efect, un trend descrescător al valorii imobilelor şi chiar blocajul tranzacţiilor, astfel cum s-a susţinut în mod corect în obiecţiuni, s-a apreciat aplicarea unei corecţii a valorilor bunurilor - teren şi construcţie din expertiza de la fond, de minus (-) 20%, valoarea totală de piaţă a imobilului devenind de 890.750 euro (3.752.909 RON).

La solicitarea instanţei, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001 a comunicat la dosar variantele de valorificare a titlurilor de despăgubiri emise stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin decizie, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin O.U.G. nr. 81/2007 şi nr. 62/2010. În situaţia în care se optează pentru despăgubiri în numerar, titlul de plată se va emite după expirarea perioadei de 2 ani prevăzută de O.U.G. nr. 62/2010 şi în această perioadă, titlul de despăgubire va putea fi valorificat, doar prin conversia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, corespunzător sumei pentru care s-a formulat acţiunea.

S-a făcut precizarea că Fondul Proprietatea a fost listat la Bursa de Valori Bucureşti în data de 25 ianuarie 2011.

Prin Decizia civilă nr. 646/A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile pârâţilor; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, să emită propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul în litigiu; a respins acţiunea faţă de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsă calitate procesuală pasivă; a înlăturat măsura obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Referitor la apelul formulat de Municipiul Bucureşti, prin primar general, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 26 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, în situaţia în care imobilul nu poate fi restituit în natură, unitatea deţinătoare este obligată să emită decizie/dispoziţie motivată prin care să propună acordarea de despăgubirii în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, aşadar nu unitatea deţinătoare are abilitatea (în speţă, Municipiul Bucureşti, prin primar general) de a stabili cuantumul despăgubirilor, ci Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, aduse prin O.U.G. nr. 81/2007 şi O.U.G. nr. 62/2010.

Instanţa de apel a mai reţinut că, prin recursul în interesul legii soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 s-a statuat că instanţa este obligată să ţină seama la soluţionarea pe fond a cererii, de dispoziţiile Titlului VII din legea nr. 247/2005 privind regimul stabiliri şi plăţii despăgubirilor.

Critica privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat apelantul-pârât la fond, în sensul de a se face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., de reducere, potrivit criteriilor prevăzute de acest text de lege, a fost apreciată ca nefondată, întrucât, raportat la refuzul soluţionării notificării, se reţine culpa pârâtului, care a determinat pe reclamanţi să se adreseze instanţei de judecată, cu consecinţa suportării de către acesta şi a cheltuielilor de judecată, ca parte căzută în pretenţii, potrivit art. 247 C. proc. civ.

Cu privire la apărările intimaţilor-reclamanţi, instanţa de apel a constatat că prevederile legislaţiei în materie primează, sunt de actualitate şi deplin aplicabile, în acord cu Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, cu pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte - astfel cum statuează şi Decizia nr. 33/2008 dată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, urmează a fi avută în vedere şi altă decizie dată în recursul legii, nr. 53/2007, invocată în apelul declarat.

Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe", iar din relaţiile obţinute la dosar, se constată că în prezent Fondul Proprietatea este funcţional.

Referitor la apelul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a constatat că legiuitorul a prevăzut în mod expres prin art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 situaţia în care Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă ca reprezentant al statului, respectiv, doar în cazul în care nu se cunoaşte unitatea deţinătoare, şi anume, când aceasta nu a fost identificată de către Primăria Municipiului Bucureşti, Or, aceste situaţii nu se regăsesc în speţă, întrucât unitatea deţinătoare este Municipiul Bucureşti, prin primar general, care a şi fost notificat în mod legal de către reclamanţi.

Prin urmare, în mod greşit prima instanţă a respins excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă invocată.

Critica vizând valoarea expertizată a imobilului în litigiu şi-a găsit soluţionarea direct în apel, prin răspunsul la obiecţiunile formulate la expertiza tehnică de la fond, depus la dosar, ca o chestiune ce ţinea de probatoriul administrat.

În ceea ce priveşte obligarea la cheltuielile de judecată de la fond, în lipsă de calitate procesuală pasivă, acest pârât nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată, nefiind parte căzută în pretenţiuni.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii E.A.Ş., E.Ş.C., precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Recurenţii-reclamanţi E.A.Ş., E.Ş.C. au formulat următoarele critici:

I. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că aceasta nu a arătat de ce a înlăturat susţinerile reclamanţilor cu privire la aplicabilitatea Deciziei în interesul legii nr. 20/2007, reţinând, în mod greşit, că stabilirea cuantumului despăgubirilor prin sentinţa apelată este nelegală şi reţinând, în mod greşit, incidenţa Deciziei în interesul legii nr. 52/2007.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi arată că acţiunea introductivă de instanţă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte aspectele legate de constatarea calităţii de persoane îndreptăţite şi obligarea instituţiei deţinătoare de a emite propunere de acordare a despăgubirilor, iar în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor şi obligaţia statului de reparare a prejudiciului suferit, acţiunea a fost întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, a cărui aplicare este prioritară faţă de Legea nr. 247/2005, aspecte ce nu au fost motivate de către instanţa de apel.

II. Hotărârea instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv, a dispoziţiilor legale în materie.

În acest sens, arată că, referitor la măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv, titluri de participare la Fondul „Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, instanţa europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să conducă la acordarea efectivă de despăgubiri.

În atare situaţie, în absenţa unor prevederi de natură să asigure aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, ceea ce impune, conform art. 20 din Constituţia României, prioritatea de aplicare a normei comunitare.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arată că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, singurul subiect de drept ce are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte restituirea contravalorii imobilului în litigiu fiind Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, în considerarea culpei acestuia generată de preluarea abuzivă.

Aşa cum a constatat şi jurisprudenţa europeană, Statul Român nu şi-a îndeplinit nici până în prezent obligaţia pozitivă de a reglementa o modalitate echitabilă de reparare a prejudiciului creat foştilor proprietari prin deposedările abuzive, sens în care sunt incidente dispoziţiile răspunderii civile delictuale.

Referitor la obiecţiunile formulate de Statul Român la raportul de expertiză sub aspectul evaluării imobilului, arată că acestea au fost formulate tardiv, situaţie faţă de care în mod greşit instanţa de apel le-a admis în cadrul judecării apelului. Dacă existau nelămuriri sub acest aspect se impunea efectuarea unei noi expertize.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că instanţa de apel nu a acordat ceea ce s-a cerut, respectiv, a omis să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată solicitate şi dovedite de această parte în apel în cuantum de 250 RON, reprezentând onorariu provizoriu expertiză.

Referitor la recursul reclamanţilor, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele argumente:

I. Critica potrivit căreia hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că aceasta nu a arătat de ce a înlăturat susţinerile reclamanţilor cu privire la aplicabilitatea Deciziei în interesul legii nr. 20/2007, reţinând, în mod greşit, că stabilirea cuantumului despăgubirilor prin sentinţa apelată este nelegală şi reţinând, în mod greşit, incidenţa în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 52/2007, nu poate fi primită.

Apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, a vizat greşita obligare a acestei părţi le emiterea unei dispoziţii de restituire care să cuprindă măsurile reparatorii în echivalent în cuantum de 4.692.137 RON, în condiţiile în care competenţa stabilirii cuantumului despăgubirilor aparţine Comisiei Centrale din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Decizia în interesul legii nr. 52/2007, prin care s-a statuat că instanţa este obligată să ţină seama la soluţionarea pe fond a cauzei de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nu contravine Deciziei în interesul legii nr. 20/2007, prin care s-a conferit plenitudine de competenţă instanţelor judecătoreşti în soluţionarea notificărilor şi nu înlătură de la aplicare această decizie, cum greşit susţin recurenţii-reclamanţi, ci doar reglementează modul de stabilire al cuantumului despăgubirilor în echivalent, în procedura administrativă ulterioară obligării pârâtului la despăgubire.

Conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acţiune şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretenţiilor ridicate de părţi, ceea ce nu înseamnă însă, că instanţa trebuie să răspundă tuturor argumentelor folosite de părţi pentru susţinerea pretenţiilor lor, fiind suficient ca din cuprinsul hotărârii să rezulte că au fost analizate, în ansamblu, toate susţinerile şi cererile părţilor.

Or, în speţă, sub aspectul motivării, hotărârea atacată îndeplineşte atât exigenţele dispoziţiilor legale sus-arătate, cât şi pe cele ale art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană, conform cărora obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu se concretizează în elaborarea unui răspuns detaliat la fiecare argument, noţiunea de proces echitabil presupunând ca o instanţă internă să examineze cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei.

De altfel, critica formulată nu se circumscrie motivului de recurs privind nemotivarea hotărârii, ci, în realitate, reprezintă o critică privind greşita interpretare şi aplicare a legii, care, însă, nici sub acest aspect nu poate fi primită.

II. Referitor la greşita constatare a calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nici această critică nu este fondată.

Astfel, prin Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a statuat că „în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă".

Contestaţia întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 are ca situaţie premisă existenţa unei decizii/dispoziţii administrative prin care s-a respins notificarea ori cererea de restituire în natură, ori refuzul nejustificat al persoanei juridice de a răspunde la notificare (situaţia reclamanţilor din prezenta cauză), refuz care echivalează cu o respingere a cererii de a stabili măsuri reparatorii (sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. 20/2007, invocată de reclamanţi).

În cadrul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia/dispoziţia de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură, ori refuzul nejustificat de a soluţiona o asemenea solicitare pot fi atacate de persoana îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării.

Rezultă că raportul juridic prevăzut în textul de lege invocat se naşte între persoana juridică care a transmis notificarea şi entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluţionat notificarea sau avea obligaţia de a o soluţiona.

Aşadar, în cadrul raporturilor juridice descrise mai sus, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, nu este titular de drepturi şi obligaţii.

Sub acest aspect, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, despre care recurenţii-reclamanţi arată că ar fi fost greşit interpretate şi aplicate, întrucât acest text de lege instituie o excepţie singulară care atrage calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi anume aceea de a nu se cunoaşte unitatea deţinătoare, condiţie care în speţă nu este îndeplinită.

Această abordare nu încalcă dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât de garanţiile oferite de norma comunitară nu poate beneficia decât persoana care are un „bun" în sensul acestui text legal.

În acest sens, prin hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a redefinit noţiunile de „bun" şi „speranţă legitimă", statuând că existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.

În speţă, la data sesizării instanţei de judecată reclamanţii nu aveau un „bun actual", pentru că nu exista o decizie administrativă sau judecătorească care să le recunoască, direct sau indirect, dreptul de proprietate.

Reclamanţii nu se pot prevala nici de o „speranţă legitimă", deoarece „creanţa de restituire" în sensul Convenţiei Europene este o creanţă sub condiţie, în sensul că, la data sesizării instanţei ea nu este suficient de stabilă pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

În aceste circumstanţe, obligarea statului român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamanţii beneficiază de garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi primită, întrucât la momentul sesizării instanţei aceştia nu aveau un bun şi o creanţă suficient consolidată, de natură a-i îndreptăţi să se prevaleze de o speranţă legitimă în sensul normei evocate.

Nici constatarea nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea în cadrul numeroaselor hotărâri CEDO în cauze pronunţate împotriva României nu poate atrage calitatea procesuală pasivă a statului în cadrul contestaţiei întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Procedura în faţa Fondului este o procedură execuţională, care intervine ulterior stabilirii dreptului prin decizia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor sau hotărârea instanţei, iar rolul statului în respectarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este acela de a-şi construi un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001."

Or, crearea unei jurisprudenţe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, ci şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Punerea în executare a hotărârilor prin care Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, este debitor, se face, de această dată, de la bugetul de stat, cu condiţia ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

Instanţele de judecată, însă, nu pot avea viziunea de ansamblu a legiuitorului, nu pot realiza studii de impact privind implicaţiile financiare asupra bugetului alocat cu titlu de plată a despăgubirilor şi nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăţi.

Pe cale de consecinţă, nu există nicio garanţie că obligarea Statului Român, prin ea însăşi, ar accelera şi eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri.

Aşa fiind, cu luarea în considerare şi a celor statuate prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011 privind calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice în litigiile de gen, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a respins acţiunea reclamanţilor faţă de această instituţie pentru lipsă calitate procesuală pasivă.

Criticile formulate de reclamanţi cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză şi la obiecţiunile formulate la acesta reprezintă chestiuni de apreciere şi evaluare a probatoriilor ce nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, ce vizează exclusiv aspecte de nelegalitate.

Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru următoarele motive:

Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Rezultă, astfel, o condiţie expresă, de obligare a uneia dintre părţile litigante, la plata cheltuielilor avansate de către cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume, ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.

Cu alte cuvinte, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală, ce aparţine acelei părţi care a ocazionat, în mod nelegal, declanşarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însuşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti de finalizare a acestei proceduri.

În speţă, apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost admis prin decizia atacată în prezenta cauză, fiind respinsă acţiunea faţă de această parte, pentru lipsă calitate procesuală pasivă.

Cu prilejul dezbaterii cauzei în apel, prin Încheierea de şedinţă din 21 aprilie 2011, s-a dispus, la solicitarea pârâtului, completarea raportului de expertiză întocmit de expert S.I., fiind stabilită în sarcina pârâtului obligaţia de plată a onorariului provizoriu în cuantum de 250 RON.

Aşa cum rezultă din ordinul de plată depus în copie la dosar apel, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a conformat obligaţiei stabilită de instanţă în sarcina sa şi a achitat onorariul provizoriu în cuantumul mai sus arătat.

Prin concluziile orale ale reprezentantului pârâtului cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, s-a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată sub forma onorariului provizoriu de expert, aspect asupra căruia instanţa de apel nu s-a pronunţat.

Având în vedere că apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost admis, cu consecinţa respingerii acţiunii faţă de această parte pentru lipsă calitate procesuală, sens în care reclamanţii reprezintă „partea căzută în pretenţii", conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., şi că cheltuielile de judecată solicitate, asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat, au fost dovedite, recursul va fi admis, iar reclamanţii obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 250 RON, reprezentând onorariu provizoriu expert.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii E.A.Ş., E.Ş.C. împotriva Deciziei nr. 646 A din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în parte în sensul că obligă pe reclamanţi la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii E.A.Ş., E.Ş.C. împotriva Deciziei nr. 646 A din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că obligă pe reclamanţi la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 septembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 5224/2012. Civil. Actiune in raspundere...		ICCJ. Decizia nr. 5151/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 5151/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5157/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 5159/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5160/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs