ICCJ. Decizia nr. 5181/2012. Civil. Excepţie de neconstituţionalitate. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5181/2012
Dosar nr. 2917/90/2008
Şedinţa publică din 11 septembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 332 din 16 aprilie 2010, Tribunalul Vâlcea a respins excepţiile invocate de pârâta SC P. SA; a luat act că reclamanţii renunţă la judecata capetelor de cerere A şi B; a respins acţiunea sub celelalte capete de cerere.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub mai multe aspecte.
La termenul de judecată din data de 23 iunie 2010, intimata-pârâtă SC P. SA a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 222 şi 282 C. muncii, art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor.
Pârâta a arătat că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în sensul că încalcă anumite dispoziţii din Constituţia României: art. 1 alin. (3), art. 9, art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 41 alin. (5) şi art. 53 alin. (1) şi (2).
În motivarea acestei excepţii pârâta a arătat că dispoziţiile a căror constituţionalitate o contestă încalcă egalitatea în faţa legii a unităţii şi a salariaţilor, care presupune egalitatea de arme juridice utilizabile în conflictele de muncă; dreptul la apărare al unităţii, al cărui exerciţiu nu poate fi restrâns; caracterul obligatoriu pentru părţi a convenţiilor colective încheiate în urma dialogului social, care angajează partenerii de dialog şi îi ţine responsabili pentru rezultatele înţelegerii lor; rolul pe care trebuie să îl asigure sindicatele în sensul asigurării păcii sociale, prin participarea obligatorie la rezolvarea tuturor conflictelor de muncă, indiferent că sunt conflicte de interese sau conflicte de drepturi şi indiferent dacă iniţiativa rezolvării acestora aparţine salariaţilor sau unităţilor; dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, prin faptul că interzice unităţii să cheme în judecată sindicatele ca intervenienţi forţaţi sau pe cale principală ca pârâţi.
A susţinut pârâta că există o incoerenţă legislativă în consacrarea rolului sindicatelor în rezolvarea conflictelor de drepturi, întrucât există o diferenţă între regimul juridic al conflictelor de interese şi al conflictelor de drepturi, în cazul primelor parteneri de dialog sociali fiind exclusiv sindicatele, în timp ce în cazul conflictelor de drepturi sindicatele nu au aproape niciun rol, ceea ce atrage imposibilitatea unităţii de a le introduce în cadrul procesual demarat de salariaţi.
Astfel, cu privire la conflictele de interese, sindicatelor le este recunoscut dreptul exclusiv de a conduce negocierile colective din partea salariaţilor.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte conflictele de drepturi, în temeiul Legii sindicatelor nr. 54/2003, sindicatele au dreptul de a promova acţiuni pe cale principală şi de a interveni în procesele începute de salariaţi, iniţiativa aparţinându-le deci, în temeiul Codului muncii sindicatele pot doar să-i reprezinte, la cerere, pe salariaţi, iniţiativa aparţinându-le acestora din urmă, iar în temeiul Legii nr. 168/1999 cererile pot fi formulate doar de către cei ale căror drepturi au fost încălcate, respectiv titularii drepturilor individuale, sindicatele neputând participa într-un proces declarat de salariaţi nici pe cale incidentală. Deci, calitatea procesuală a sindicatelor pe cale principală este negată, sindicatele neputând sta ca parte în proces.
Interesul justificat de pârâtă este acela al posibilităţii de a formula cereri în contradictoriu cu sindicatele, pe marginea executării contractului colectiv pe care l-au negociat împreună, prin formularea unei cereri de intervenţie forţată, ori direct pe cale principală.
Faţă de cele expuse mai sus, pârâta a concluzionat că există o legătură de cauzalitate între normele atacate şi realitatea unei unităţi care, lipsită de dreptul minimal la apărare, trebuie să facă faţă dificultăţilor de ordin practic în cele peste 20.000 de dosare P. Singurul remediu îl constituie declararea ca neconstituţionale a textelor arătate mai sus, soluţionarea acestui conflict de neconstituţionalitate neintrând în atribuţiile instanţelor judecătoreşti.
Pârâta a arătat că justifică interesul invocării prezentei excepţii, prin aceea că intenţionează să introducă în cauză şi sindicatul şi apreciază că numai prin declararea neconstituţionalităţii textelor invocate ar putea să-şi îndeplinească scopul arătat.
Prin notele scrise depuse la data de 30 august 2010, intimaţii-reclamanţi, prin apărător, au solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, deoarece Curtea Constituţională s-a mai pronunţat cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată de pârâta SC P. SA, care urmăreşte tergiversarea soluţionării cauzei.
Prin Încheierea de şedinţă din 22 septembrie 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Curtea de Apel Piteşti a constatat că în speţă excepţia de neconstituţionalitate a celor patru articole de lege a fost invocată de către SC P. SA, care este parte în cauză, că excepţia se referă la dispoziţii din legi (Legea nr. 53/2003, Legea nr. 168/1999 şi Legea nr. 54/2003) şi că respectivele dispoziţii legale nu au fost declarate ca neconstituţionale prin vreo decizie a Curţii Constituţionale, însă nu este îndeplinită ultima condiţie, aceea ca dispoziţiile din lege apreciate de intimata-pârâtă ca fiind neconstituţionale să aibă legătură cu prezenta cauză.
Astfel, cadrul procesual a fost stabilit între reclamanţi şi pârâtele SC P. SA şi Federaţia Sindicatelor Libere şi Independente P.
Sindicatul din care fac parte reclamanţii nu a fost chemat în judecată de pârâtă prin niciuna dintre formele prevăzute de Codul de procedură civilă: ca pârât sau intervenient forţat (cerere de chemare în judecată a altei persoane, cerere de chemare în garanţie).
Atât prin notele scrise prin care a fost invocată excepţia, cât şi prin concluziile orale formulate la termenul când s-a judecat cauza, pârâta, prin reprezentanţii săi, a arătat că nu a chemat în judecată sindicatul în acest dosar şi nici în altele similare, intenţia acesteia fiind de a formula cerere împotriva sindicatului la un moment viitor, lucru posibil doar prin declararea ca neconstituţionale a celor patru dispoziţii legale arătate mai sus.
Rezultă că declararea ca neconstituţionale a celor patru dispoziţii legale nu ar avea nicio înrâurire asupra prezentului dosar, câtă vreme sindicatul nu a fost introdus în cauză de către intimata-pârâtă, astfel încât soluţia ce ar fi pronunţată în cauză de către instanţă nu ar fi influenţată în niciun fel de soluţia dată de Curtea Constituţională excepţiei invocate de intimata-pârâtă.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta SC P. SA, criticând respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi reluând, în esenţă, argumentele ce au stat la baza excepţiei.
Înalta Curte constată perimat recursul, în considerarea următoarelor argumente:
Recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva Încheierii de şedinţă din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, la data de 30 septembrie 2010, judecata cauzei fiind suspendată la data de 31 mai 2011, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dată de la care niciuna din părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ. la data de 2 iulie 2012, părţile fiind legal citate pentru termenul din 11 septembrie 2012.
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii mai mult de un an".
Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de stare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.
Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor, dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.
Pentru a interveni însă perimarea este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
În speţă, de la data când a intervenit suspendarea, respectiv 31 mai 2011, şi până la data repunerii pe rol din oficiu, şi anume 2 iulie 2012, niciuna din părţi nu a întrerupt cursul judecăţii, lăsând în nelucrare recursul.
Faţă de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părţii, Înalta Curte constată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimat recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva Încheierii de şedinţă din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5180/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5199/2012. Civil → |
|---|
