ICCJ. Decizia nr. 5060/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5060/2012
Dosar nr. 5240/118/2009
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 9 decembrie 2008 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul I.C. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor solicitând instanţei obligarea pârâtului la plata unor pagube materiale de 12.500 RON reprezentând drepturi salariale majorate, indexate şi reactualizate şi beneficiul nerealizat pe durata arestării nelegale, şi la plata sumei de 500.000 RON daune morale pentru vătămarea drepturilor nepatrimoniale ca demnitatea, onoarea, reputaţia şi prestigiul profesionaI.
De asemenea, reclamantul a solicitat să i se calculeze vechimea în muncă pe perioada privării de libertate şi să fie obligat pârâtul la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate pe toată perioada desfăşurării procesului penaI.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că a fost arestat nelegal la data de 6 iunie 2001, după producerea accidentului colectiv de muncă din 5 iunie 2001 la bordul navei A. La data arestării reclamantul îndeplinea funcţia de şef atelier corp montaj din cadrul SC Ş.N. SA Constanţa şi a fost învinuit pentru infracţiuni prevăzute de Legea protecţiei muncii nr. 90/1996, vătămare corporală din culpă - art. 184 C. pen. şi ucidere din culpă - art. 178 C. pen.
Susţine reclamantul că a afirmat permanent pe perioada cercetării penale că nu este vinovat pentru că s-a aflat în concediu de odihnă la data intrării navei în şantier şi la momentul luării măsurilor pentru executarea lucrărilor de reparaţii la nava A., dar cu toate acestea a fost arestat pentru o perioadă de aproximativ 3 luni, până la 24 august 2001 când a fost eliberat prin decizia Tribunalului Constanţa.
La 28 mai 2001 a avut loc o restructurare, iar reclamantul a fost schimbat din funcţia de şef serviciu S.U.P. - N.R. şi a fost numit pe postul de şef atelier Corp montaj, dar până la data producerii accidentului atelierul nu fusese preluat şi condus de reclamant.
Susţine că la data arestării nu se cunoşteau cauzele sau împrejurările producerii accidentului, iar învinuirile care s-au adus reclamantului aveau la bază atribuţii care nu erau menţionate în fişa postului său.
Arată că a fost arestat pentru accidentul din 5 iunie 2001 care s-a soldat cu decesul a 5 muncitori din cadrul atelierului a cărui conducere nu o preluase. În septembrie 2004, după rejudecarea cauzei, Curtea de Apel Constanţa a casat sentinţa judecătoriei şi decizia tribunalului şi a dispus restituirea dosarului la Parchet pentru refacerea urmăririi penale şi refacerea expertizei tehnice complexe de mai mulţi specialişti în domeniul naval, petrolier şi protecţia muncii. Prin rechizitoriul din 28 decembrie 2007 Parchetul a dispus scoaterea reclamantului de sub urmărire penală, după şase ani şi jumătate de la arestarea nelegală.
Susţine că arestarea nelegală timp de aproximativ trei luni şi implicarea sa timp de şase ani şi jumătate într-un proces penal i-au lezat în mod grav dreptul la onoare, demnitate, reputaţie şi prestigiu, producându-i suferinţe psihice cu consecinţe ireparabile pe plan moral, social, profesional şi fizic.
Ulterior reclamantul a majorat câtimea daunelor materiale solicitate la 74.181 RON şi a daunelor morale la 700.000 RON.
Prin Sentinţa civilă nr. 1870 din 18 noiembrie 2010 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantului I.C. şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri materiale de 4.458 RON, actualizate cu indicele de inflaţie şi la 100.000 RON cu titlu de daune morale către reclamant. A respins restul pretenţiilor ca nefondate. A obligat pârâtul la 2.800 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
În considerentele sentinţei pronunţate a reţinut tribunalul că reclamantul a fost arestat nelegal pentru o perioadă de aproximativ 3 luni, pentru nişte fapte pe care nu le-a săvârşit, ceea ce i-a cauzat un prejudiciu material şi moraI.
Instanţa a mai reţinut că potrivit art. 504 C. proc. pen. reclamantul are dreptul la o reparaţie materială şi morală corespunzătoare perioadei reţinerii preventive. Cu titlu de despăgubiri materiale reclamantului i se cuvin drepturile salariale exclusiv pe durate arestării nelegale, actualizate cu indicele de inflaţie, iar pentru lezarea dreptului fundamental la libertate, viaţă privată, onoare, demnitate şi pentru afectarea prestigiului său în societate reclamantului i se cuvin despăgubiri morale de 100.000 RON.
Cererea de înscriere ca vechime în muncă a perioadei de privare de liberate a fost respinsă cu motivarea că reclamantul poate solicita acest lucru în contradictoriu cu societatea angajatoare, după obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de constatare a caracterului nelegal al măsurii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul I.C. şi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică şi nelegală.
Prin Decizia civilă nr. 251 din 20 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa au fost respinse apelurile formulate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa împotriva Sentinţei civile nr. 1870 din 18 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa - secţia civilă în Dosarul nr. 5240/118/2009 şi s-a admis apelul formulat de reclamantul I.C. împotriva aceleiaşi sentinţe. Drept consecinţă, a schimbat în parte Sentinţa civilă nr. 1870 din 18 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în sensul că a stabilit că perioada 6 iunie 2001 - 24 august 2001 reprezintă vechime în muncă, potrivit art. 505 alin. (3) C. proc. pen.
Restul dispoziţiilor sentinţei apelate au fost menţinute, totodată fiind respinsă, ca nefondată, cererea apelantului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată.
În pronunţarea soluţiei, instanţa de prim control judiciar a reţinut cu privire la cuantumul daunelor morale că despăgubirile în sumă de 100.000 RON (aproximativ 24.000 euro) acordate de instanţa de fond, chiar dacă sunt limitate la durata arestării preventive, acestea sunt acoperitoare pentru atingerea adusă reputaţiei sociale şi profesionale a reclamantului de existenţa procesului penal şi luarea măsurii arestării preventive pe perioada de 82 zile, precum şi pentru suferinţa psihică pe care i-a provocat-o privarea de libertate. Apreciază că instanţa de fond a reţinut, la determinarea cuantumului daunelor morale, aspectele esenţiale ale cauzei, respectiv funcţia de şef de atelier/şef serviciu al unei societăţi de importanţă naţională a reclamantului, precum şi consecinţele pe care intentarea unui proces nereal în legătură cu serviciul le-a avut asupra onoarei, creditului moral, poziţiei sociale şi prestigiului profesional al reclamantului.
Instanţa de apel reţine că nu poate fi contestat faptul că arestarea reclamantului timp de 82 de zile şi obligarea sa de a fi prezent în sălile de judecată timp de 6 ani şi jumătate au fost de natură să atingă grav onoarea şi demnitatea reclamantului, iar expunerea sa la dispreţul public şi un sentiment accentuat de frustrare, de dezumanizare şi de afectare importantă a prestigiului său profesional şi a personalităţii sale morale constituie elemente semnificative pentru conturarea prejudiciului moral suferit de acesta - un prejudiciu psihic de netăgăduit, un prejudiciu de imagine multiplu şi complex, un prejudiciu de familie, ce se impune a fi reparat în condiţiile legii.
Cu toate acestea, constată că instanţa de fond a apreciat corect atât în ce priveşte valorile lezate (poziţia socială şi profesională) şi gradul de lezare a acestor valori, reţinând întemeiat probele administrate cu privire la intensitatea cu care reclamantul a perceput consecinţele vătămării. Aprecierea asupra cuantumului prejudiciului moral suferit de o persoană nu se poate face prin analogie cu alte situaţii reţinute în practica judiciară a instanţelor naţionale sau europene, pentru că deşi criteriile de analiză a prejudiciului moral sunt criterii obiective, evaluarea lor se face prin raportare la fiecare individ, percepţia consecinţelor morale ale încălcării drepturilor fundamentale fiind o chestiune care se verifică diferit de la o persoană la alta.
Se constată, în consecinţă, că daunele morale acordate reclamantului conferă acestuia o satisfacţie echitabilă, iar acordarea unui cuantum mai mare sau mai mic nu ar respecta condiţia aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului, astfel încât din această perspectivă, apelurile reclamantului şi ale pârâţilor au fost respinse ca nefondate.
Se reţine ca neîntemeiată şi critica ce vizează cuantumul daunelor materiale acordate reclamantului prin hotărârea primei instanţe.
Principiul răspunderii patrimoniale a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârşite în procesele penale este consacrat de Constituţia României şi în acord cu dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional ca Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Obligaţia statului la repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri privative pe nedrept - indiferent de temeiul achitării şi de infracţiunea pentru care a intervenit achitarea - decurge din raporturile de drept public şi poate fi antrenată în condiţiile stabilite cumulativ prin art. 504 C. proc. pen., care impun repararea integrală a prejudiciului suferit de victima erorii judiciare, fără a distinge după cum acesta este material sau moraI.
Este evident că repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, acesta fiind un principiu care, desprins din răspunderea civilă delictuală, se aplică şi în cazul erorilor judiciare. Aceasta pentru că, raţiunea dispoziţiilor cuprinse în art. 504 şi urm. C. proc. pen. constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovaţi şi, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcţie preventivă, existenţa unor atari dispoziţii fiind de natură să sporească vigilenţa organelor judiciare în verificarea şi aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.
Finalitatea proprie a reglementării privind repararea pagubei produsă prin eroare judiciară este de a restabili ordinea de drept şi cu privire la latura materială şi morală a consecinţelor unui act de justiţie declarat nedrept.
Prin urmare, cauza care determină antrenarea răspunderii statului, factorul prejudiciabil este actul de justiţie declarat nedrept - privarea de libertate ori restrângerea libertăţii, iar nu cercetările care s-ar face în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni şi se limitează la durata arestării preventive.
Cercetările desfăşurate în perioada derulării procesului penal până la pronunţarea soluţiei de scoatere de sub urmărire penală reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate fi ţinut să răspundă. Cu atât mai puţin poate fi antrenată răspunderea statului pentru un prejudiciu produs ulterior scoaterii de sub urmărire penală determinat de neangajarea reclamantului într-o funcţie similară celei de şef de serviciu/şef de atelier deţinută la începerea cercetărilor penale. Nu numai că nu există o cauză ilicită, dar nu există nici o dovadă că lipsa unor venituri salariale echivalente cu cele obţinute în funcţia pe care o avea la data arestării ar fi fost provocată de arestul apelantului şi că ar fi, prin urmare, o consecinţă directă a erorii judiciare ce constituie temei al răspunderii ce se solicită a fi instituită.
De altfel, chiar reclamantul a recunoscut împrejurarea că, anterior scoaterii sale de sub urmărire penală prin rechizitoriul din 28 decembrie 2007, a fost angajat în cadrul aceleiaşi unităţi într-un post inferior funcţiei de conducere pe care o deţinea anterior arestării, dar a demisionat pentru că salariul oferit nu a fost considerat suficient de către reclamant.
Este real faptul că salariul oferit a fost inferior celui obţinut în funcţia de şef de serviciu, dar acest aspect nu poate fi imputat pârâtului şi nu este o consecinţă directă a erorii judiciare ce constituie temei al răspunderii statului conform art. 504 C. proc. pen.
Se reţine astfel că statul nu poate fi ţinut a răspunde, în condiţiile art. 504 C. proc. pen., decât pentru prejudiciul creat reclamantului urmare a reţinerii şi arestării sale nelegale pentru o perioadă de 82 zile, prejudiciul suferit de reclamant fiind echivalent cu salariul de care a fost lipsit reclamantul în această perioadă - 4.818 RON - sumă ce trebuie reactualizată cu indicele de inflaţie de la data reţinerii acestuia şi până la plata efectivă a acestor despăgubiri. Valoarea de 4.818 RON a fost stabilită prin expertiză şi a avut în vedere grila de salarii prezentată instanţei, cuantum ce nu a fost contestat în apel de către reclamant, contestaţia reclamantului a privit numai neacordarea drepturilor salariale corespunzătoare salariului încasat anterior arestării şi pentru perioada ulterioară încetării arestării, până la data formulării acţiunii. În aceste condiţii, despăgubirile reprezentând drepturile salariale cuvenite sunt limitate, în respectarea principiului disponibilităţii, la suma stabilită de instanţa de fond.
Celelalte pretenţii ale reclamantului ce reprezintă diferenţa dintre salariul aferent funcţiei şef de atelier corp RN şi venitul realizat după reîncadrarea sa şi până la data finalizării procesului penal prin scoaterea de sub urmărire penală se reţin a fi nefondate, apelul reclamantului I.C. şi apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice fiind neîntemeiate sub acest aspect.
Cu privire la stabilirea perioade de privare de libertate ca vechime în muncă instanţa reţine că, potrivit art. 505 alin. (4) C. proc. pen., persoanele care au fost private de libertate pe nedrept, îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de liberate.
Stabilirea acestei perioade de privare de libertate ca vechime în muncă este aşadar o consecinţă legală a constatării nelegalităţii arestării şi se înscrie în ansamblul mijloacelor prin care se asigură reparaţia prejudiciului produs prin măsura nelegală. De aceea, stabilirea ca vechime în muncă a perioadei de privare de libertate se dispune în cadrul procesului de reparaţie a prejudiciului şi nu neapărat în cadrul unui alt proces purtat în contradictoriu cu unitatea angajatoare. Fiind o măsură de reparare legal reglementată, constatarea de către instanţa care soluţionează cererea de reparare a prejudiciului produs prin arestare nelegală este opozabilă atât Statului Român, cu calitate procesuală pasivă în aceste procese, cât şi unităţii deţinătoare ori celei care asigură evidenţa vechimii în muncă. Astfel, constatând încălcarea prevederile art. 505 alin. (4) C. proc. pen., apelul reclamantului a fost admis, hotărârea primei instanţe fiind schimbată în parte, sub aspectul constatării ca vechime în muncă a duratei arestării, astfel cum s-a reţinut mai sus.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamantul, cât şi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală.
1. Astfel, criticile aduse hotărârii instanţei de apel de reclamantul I.C. vizează nelegalitatea acesteia sub următoarele aspecte dezvoltate pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că, prin prisma principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi art. 505 C. proc. pen., art. 998 şi art. 1084 C. civ., soluţia instanţei de apel este nelegală din perspectiva acordării despăgubirilor materiale exclusiv pentru perioada privării sale de libertate, recurentul apreciind că în mod nelegal s-a reţinut că nu ar exista un raport de cauzalitate între pierderile salariale ulterioare şi arestarea sa pe motiv că, la solicitarea sa, ar fi încetat raportul de muncă cu Şantierul Naval Constanţa.
Susţine că nu s-a avut în vedere împrejurarea că după eliberarea sa din detenţie a fost reîncadrat într-o funcţie inferioară (de la şef atelier de dispecer navă) cu o retribuie diminuată şi că din cauza mediatizării excesive a accidentului, a arestării sale şi a sublinierii pretinsei sale vinovăţii, rămânerea sa în colectivul în care lucra de peste 20 de ani a devenit imposibilă.
Consideră recurentul-reclamant că dispoziţiile legale au fost încălcate şi cu privire la acordarea doar în parte a daunelor morale. Arată că instanţa de apel, deşi reţine corect că evaluarea cuantumului prejudiciului moral se face prin raportare la fiecare individ, consideră că soluţia de respingere a apelului formulat sub acest aspect este nelegală din perspectiva consecinţelor extrem de grave pe care le-a suferit, respectiv: naşterea copilului său, fără posibilitatea de a trăi în libertate acest eveniment şi agravarea stării de sănătate a tatălui său care a şi decedat la scurt timp.
Apreciază recurentul să şi în privinţa neacordării cheltuielilor de judecată de către prima instanţă şi omisiunea instanţei de apel de a examina şi a se pronunţa asupra acestui motiv de apel atrage nelegalitatea hotărârii recurate. Arată că există un raport de cauzalitate între arestarea sa şi procesul care a urmat şi, respectiv paguba care i-a fost produsă sub acest aspect prin cheltuielile efectuate. Se susţine că aceste cheltuieli au fost calculate de expert în temeiul chitanţelor existente la dosarul penal, acestea fiind indicate cu număr şi dată a emiterii în raportul de expertiză ce a fost întocmit. De asemenea, arată că nu i s-au acordat nici cheltuielile de judecată făcute în apel, contrar dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
2. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa a criticat hotărârea instanţei de apel raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, invocând nerespectarea dispoziţiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen. sub aspectul cuantificării daunelor morale.
Se susţine că despăgubirile în valoarea de 100.000 RON acordate de instanţa de fond nu au fost limitate doar la durata arestării şi au fost stabilite într-un cuantum prea mare. Arată că, în cuantificarea daunelor morale nu se poate reţine împrejurarea că reclamatul ar fi fost prezent în sălile de judecată timp de 6 ani şi jumătate şi că acest fapt i-ar fi produs un prejudiciu întrucât pe parcursul procesului penal în care a fost parte acesta a beneficiat de prezumţia de nevinovăţie şi totodată a beneficiat de un drept la apărare efectiv, prin solicitarea şi administrarea unor probe esenţiale pentru stabilirea nevinovăţiei sale. Consideră că rolul despăgubirilor morale este de a repara prejudiciile suferite efectiv pentru perioada arestării şi nu acela al îmbogăţirii reclamantului fără just temei.
3. Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, a criticat hotărârea recurată sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, apreciind că în raport de criteriile înscrise în art. 505 alin. (1) C. proc. pen., suma de 100.000 RON acordată cu titlu de daune morale este prea mare în funcţie de prejudiciul real şi efectiv produs.
Consideră că suma acordată de instanţă nu a ţinut cont de împrejurările reale ale speţei, arătând că declaraţiile martorilor audiaţi sunt subiective atâta timp cât martorii sunt rude cu reclamantul şi că articolele din presă nu au avut un caracter defăimător la adresa reclamantului, ci au prezentat doar stadiul procesului penaI.
La dosar, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa a depus întâmpinare la recursul formulat de I.C., solicitând respingerea acestuia întrucât criticile formulate sub aspectul daunelor morale acordate şi a neacordării cheltuielilor de judecată sunt nefondate.
Analizând actele şi lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs învederate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
În analiza primului motiv de recurs - comun cererilor de recurs - prin care se invocă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor înscrise în art. 505 alin. (1) C. proc. pen. sub aspectul stabilirii cuantumului prejudiciului moral încercat de reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la o analiză atentă şi completă a materialului probator, reţinând corect situaţia de fapt în raport cu care a realizat o judicioasă interpretare şi aplicare a criteriilor înscrise în dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen. incidente în cauză, dispoziţii care instituie regimul juridic aplicabil întinderii despăgubirilor morale şi/sau patrimoniale la care sunt îndreptăţite şi persoanele care au fost private în mod nelegal de libertate.
În fapt, reclamantul I.C. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la repararea pagubei materiale şi morale pentru privarea sa de libertate în mod nelegal, pentru o perioadă de 82 de zile cuprinsă în intervalul 6 iunie 2001-24 august 2001, astfel: suma de 12.500 RON reprezentând plata despăgubirilor salariale majorate, indexate şi actualizate cu rata inflaţiei şi beneficiul nerealizat pe durata arestării nelegale; suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale pentru vătămarea drepturilor nepatrimoniale ca demnitatea, onoarea, reputaţia şi prestigiul profesional, calcularea la vechimea în muncă a perioadei de privare de libertate şi plata cheltuielilor de judecată aferente pe toată perioada desfăşurării procesului penaI.
Ulterior, reclamantul şi-a majorat câtimea daunelor materiale solicitate la 74.181 RON şi a daunelor morale la 700.000 RON.
Iniţial, prin Rechizitoriul nr. 222/P/2001 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa reclamantul I.C. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 36 din Legea nr. 90/1996 raportat la art. 40 din Legea nr. 90/1966, art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. şi art. 178 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen., iar prin Sentinţa penală nr. 1344 din 28 iunie 2002 pronunţată de Judecătoria Constanţa, reclamantul I.C. a fost condamnat penal, fiind dedusă perioada în care, în privinţa acestuia, a fost luată măsura arestării preventive de la 7 iunie 2001 până la 31 august 2001.
Prin Decizia penală nr. 399/P din 3 iunie 200 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa în vederea completării urmăririi penale, iar ulterior prin Rechizitoriul nr. 627/P/2006 întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a inculpatului I.C. în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen., reţinându-se în privinţa acestuia că faptele nu sunt prevăzute de legea penală.
Incidenţa art. 504 C. proc. pen. circumscrie, în principiu, acordarea despăgubirilor morale şi materiale datorate de către stat în cazul erorilor judiciare.
Se impune a fi subliniat faptul că scopul instituit de legiuitor prin dispoziţiile înscrise în art. 504 C. proc. pen. este acela de a materializa principiul constituţional potrivit căruia Statul român răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea nelegală, cât şi prin nelegala privare sau restrângere de libertate din cursul procesului penaI. În acest sens, au fost avute în vedere prevederile art. 5 parag. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conform cărora orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii pentru prejudiciul produs prin privarea nelegală de libertate.
În raport de dispoziţiile legale sus-menţionate, instanţele fondului au reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 504 şi 505 C. proc. pen. în temeiul cărora este antrenată răspunderea Statului român.
Din condiţiile circumstanţiale reţinute pe parcursul fazelor procesuale anterioare a rezultat fără echivoc că reclamantul nu a fost condamnat penal, în privinţa acestuia dispunându-se prin rechizitoriul nr. 627/P/2006 al Pachetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa scoaterea de sub urmărire penală în baza dispoziţiilor art. 10 C. proc. pen. întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală. Astfel, este evidenţiat indubitabil caracterul nelegal al arestării preventive al reclamantului pe perioada cuprinsă în intervalul 7 iunie 2011 - 31 august 2011, drept pentru care în mod corect s-a reţinut că I.C. este în drept să pretindă despăgubiri civile pentru prejudiciul produs.
Sub aspectul regimului juridic aplicabil întinderii despăgubirilor morale la care este îndreptăţit reclamantul, în mod corect instanţa de fond, prin soluţia pronunţată - confirmată de instanţa de apel, prin respingerea apelului sub acest aspect - a reţinut şi aplicat dispoziţiile înscrise în art. 505 alin. (1) C. proc. pen., care enumeră criteriile în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit şi anume: durata privării de libertate, precum şi consecinţele negative suferite de cel în cauză, urmări care se analizează în concret, funcţie de importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute rezultatele vătămării, măsura în care a fost afectată viaţa personală, profesională şi socială a persoanei în cauză.
Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viaţa particulară şi socială, astfel cum au fost relevate în cauza de faţă de materialul probator administrat.
În speţă, în contextul normativ corect stabilit de instanţele fondului, cu respectarea criteriilor legale enunţate, dar şi a principiului echităţii şi al proporţionalităţii prejudiciului suferit în raport cu despăgubirea acordată se constată că în mod judicios instanţele fondului au statuat şi justificat întinderea despăgubirilor acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale, fiind avut în vedere atât factorul prejudicial generat de durata arestării preventive care a provocat acestuia şi familiei sale o suferinţă psihică semnificativă, cât şi tensiunea, precum şi disconfortul continuu pe care le-a încercat reclamantul prin arestarea şi condamnarea sa iniţială.
Fiind astfel preocupată să circumstanţieze situaţia concretă a reclamantului din perspectiva criteriilor înscrise în art. 505 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că sub aspectul cuantificării despăgubirilor morale acordate (recurenţii având puncte de vedere diferite - de majorare ori de micşorare a cuantumului daunelor acordate) instanţa de apel în mod legal a statuat asupra valorilor personal-nepatrimoniale lezate de reclamant prin privarea sa nelegală de libertate, apreciind în mod judicios, pe baza criteriilor legale sus-enunţate, asupra cuantumului daunelor morale care este în măsură să confere reclamantului o satisfacţie echitabilă de natură să acopere integral prejudiciul suferit de acesta şi familia sa şi să compenseze suferinţele cauzate de eroarea penală, fără a constitui o îmbogăţire fără just temei. Astfel, cuantumul stabilit este menit să repare integral reclamantului prejudiciul suferit şi să înlăture consecinţele grave, de natură morală şi socială, produse prin încălcarea drepturilor fundamentale garantate persoanei de prevederile constituţionale şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Neîntemeiată este şi critica referitoare la faptul că daunele morale nu ar fi fost limitate doar la perioada arestării preventive. Instanţa de apel în considerentele deciziei pronunţate, reţine corect şi detaliat sub aspectul întinderii despăgubirilor acordate că acestea sunt limitate strict la perioada în care reclamantul a fost nelegal arestat preventiv, privare de libertate care a cauzat acestuia un prejudiciu de imagine multiplu şi complex, raţionament judiciar care conduce la concluzia că, sub aspectul evocat, criticile formulate se vădesc a fi nefondate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs formulat de reclamant sub aspectul greşitei soluţionări a cererii de acordare a daunelor materiale, Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor formulate sub acest considerent.
Este de subliniat faptul că daunele materiale nu reprezintă o consecinţă directă a arestării preventive nejustificate, ci acestea trebuie dovedite din perspectiva existenţei prejudiciului, precum şi a legăturii de cauzalitate între prejudiciul încercat şi măsura privativă de libertate declarată nelegală, fiind de principiu că doar în limitele acestei legături de cauzalitate se poate dispune repararea prejudiciului. Mai mult, legătura de cauzalitate dintre măsura privativă de libertate şi prejudiciu trebuie să fie certă şi dovedită, în caz contrar neputându-se considera a fi întrunite cerinţele legale pentru obţinerea despăgubirilor.
În speţă, aprecierea probatoriului s-a realizat din această perspectivă legală, specifică răspunderii civile delictuale, concluzionându-se judicios asupra întinderii despăgubirii materiale, exclusiv pentru perioada privării de libertate, concretizată în salariul neîncasat, ca o consecinţă directă a erorii judiciare.
Corect a reţinut instanţa de apel că nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate între arestarea reclamantului şi trecerea sa pe o altă funcţie cu o remuneraţie inferioară celei avute anterior arestării acestuia atâta timp cât cauza invocată este ulterioară arestării reclamantului care stă la sorgintea răspunderii statului fundamentată juridic pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. Faptul că reclamantul a înţeles să demisioneze din cadrul Şantierului Naval Constanţa reprezintă o opţiune personală a acestuia şi nu o consecinţă directă a erorii judiciare care să poată constitui temei a răspunderi statului. Susţinerile reclamantului potrivit cărora ar fi fost nevoit să recurgă la această măsură nu sunt dovedite prin niciun mijloc de probă, demisia reprezentând un act unilateral de voinţă a angajatului.
În ceea ce priveşte critica recurenţilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate şi stabilirea sumei acordată cu titlu de daune morale funcţie de probele care relevă impactul produs reclamantului şi familiei sale de arestarea preventivă (din această perspectivă recurenţii având puncte de vedere diferite - respectiv de majorare ori de micşorare a cuantumului daunelor acordate), ori critica vizând evaluarea greşită a depoziţiilor martorilor audiaţi, Înalta Curte reţine că acestea nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie şi exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 304 C. proc. civ., aspectele astfel invocate de recurenţi situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate.
Înalta Curte reţine ca fiind însă întemeiată critica recurentului-reclamant I.C. vizând omisiunea instanţei de apel de a examina şi pronunţa asupra motivului de apel referitor la neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate pe perioada desfăşurării procesului penaI.
În fapt, prin acţiunea introductivă la instanţă, reclamantul I.C. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la repararea daunelor materiale şi morale legate de privarea sa nelegală de libertate constând în: despăgubiri materiale reprezentând plata drepturilor salariale; plata de daune morale, calcularea vechimii în muncă a perioadei de privare de libertate şi plata de despăgubiri materiale constând în achitarea cheltuielilor de judecată efectuate pe toată perioada procesului penal până la data scoaterii reclamatului de sub urmărire penală.
Prin Sentinţa civilă nr. 1870 din 18 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul Statul român la plata sumei de 4.458 RON actualizată cu titlu de despăgubiri materiale şi de 100.000 RON cu titlu de despăgubiri morale. Celelalte pretenţii formulate în cauză au fost respinse, instanţa de fond reţinând în privinţa cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal că acestea nu au fost dovedite.
Reclamantul, prin cererea de apel formulată împotriva soluţiei pronunţată de prima instanţa, a criticat - printre altele - hotărârea atacată şi sub aspectul respingerii capătului de cerere referitor la cheltuielile de judecată efectuate în dosarul în care a fost urmărit şi judecat, învederând instanţei de prim control judiciar că a depus la dosar înscrisuri care au fost avute în vedere la întocmirea raportului de expertiză efectuat în cauză.
Or, raportat la limitele devoluţiunii determinate de calea de atac exercitată de reclamant, instanţa de apel avea obligaţia - potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ. - de a verifica situaţia de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, dispoziţii legale în temeiul cărora controlul judiciar trebuia realizat în limita a ceea ce s-a cerut prin cererea de apel.
Ca atare, faţă de principiul tantum devolutum quantum apellatum şi dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat în limitele învestirii sale determinate de cererea de apel formulată de reclamantul I.C., încălcând astfel principiul disponibilităţii consacrat de art. 129 C. proc. civ. care guvernează procesul civiI.
Drept urmare, pentru aceste din urmă considerente, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul I.C. împotriva Deciziei civile nr. 251/C din 20 aprilie 2011 pronunţară de Curtea de Apel Constanţa şi va casa în parte decizia atacată, trimiţând cauza aceleiaşi instanţe în vederea rejudecării, în limitele casării, a apelului declarat de reclamant cu privire la cererea de despăgubiri materiale reprezentate de cheltuielile judiciare ocazionate de procesul penal, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Pentru considerentele deja expuse, va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa împotriva aceleiaşi sentinţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul I.C. împotriva Deciziei civile nr. 251C din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamantul I.C. cu privire la cererea de despăgubiri materiale reprezentate de cheltuieli judiciare în procesul penaI.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa împotriva Deciziei civile nr. 251C din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5056/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5076/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
