ICCJ. Decizia nr. 5212/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5212/2012

Dosar nr. 33295/3/2010

Şedinţa publică din 12 septembrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 391 din 25 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de către reclamanta S.N.M., a obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamantă a sumei de 23.372,84 RON, reprezentând preţul achitat pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 4, reactualizat cu indicele de inflaţie, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, la plata către reclamantă a sumei de 13.880 RON, reprezentând contravaloare îmbunătăţiri aduse imobilului, a respins cererea de chemare în garanţie ca nefondată şi a obligat pârâţii M.F.P., Municipiul Bucureşti, prin Primar General, la plata către reclamanţi a sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a adopta această soluţie, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA/1997, autorii reclamantei au dobândit imobilul situat în Bucureşti, sector 4, preţul imobilului în sumă 21.776.482 ROL, fiind achitat integral.

Prin Sentinţa civilă nr. 641/2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de M.I.E., împotriva autorilor reclamanţilor, aceştia fiind obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul solicitat, în proprietatea lui M.I.E.

Această hotărâre a fost schimbată în parte prin Decizia nr. 118 din 13 martie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosar nr. 800/2002, prin care s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1997, irevocabilă prin Decizia nr. 1177 din 24 mai 2006 dată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

În speţă, contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost încheiat cu respectarea acestei legi, în considerentele Deciziei civile nr. 118 din 13 martie 2003, stabilindu-se că autorii reclamantei, cumpărătorii acestui imobil, au fost de rea-credinţă la cumpărare prin lipsa lor de diligenţă în aflarea situaţiei juridice a imobilului, reţinându-se că imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995 întrucât era trecut în proprietatea statului fără titlu, situaţie ce a atras constatarea nulităţii absolute a acestui contract, astfel că nu sunt incidente disp. art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii nefiind îndreptăţiţi la obţinerea preţului de piaţă al imobilului.

Cu privire la restituirea la valoarea indexată cu indicele de inflaţie a preţului achitat, tribunalul a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum erau în vigoare la data precizării cererii de chemare în judecată, 24 februarie 2010.

S-a apreciat că în acord cu disp. art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta are dreptul doar la restituirea preţului achitat, indexat cu indicele de inflaţie, care potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert I.A. este de 23.372,84 RON, restituirea preţului reactualizat făcându-se de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel că cererea acesteia de acordare a contravalorii de piaţă a imobilului a fost apreciată nefondată.

În ce priveşte capătul de cerere privind plata contravalorii lucrărilor de îmbunătăţire aduse imobilului, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum erau reglementate la data promovării acţiunii, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile.

În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare.

Cum în speţă s-a stabilit irevocabil că imobilul a fost preluat în patrimoniul statului fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare.

Faţă de cele reţinute, tribunalul a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, ca unitate deţinătoare, la plata acestor despăgubiri, al căror cuantum a fost stabilit prin raportul de expertiză întocmit de expert A.B., la suma de 13.880 RON.

Cu privire la cererea de chemare în garanţie, s-a reţinut că obligaţia de restituire a preţului actualizat revine Ministerului Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în acord cu disp. art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că acest petit a fost apreciat ca nefondat.

S-a constatat că SC A. Berceni a încasat comisionul în cadrul unui contract de prestări servicii încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, pentru operaţiunile de vânzare (un mandat cu plată) ori câtă vreme acest contract nu a fost desfiinţat, iar pârâta a efectuat serviciul pentru care a fost mandatată, restituirea comisionului este nejustificată, cererea în acest sens fiind nefondată.

Reţinându-se că pârâţii au căzut în pretenţii, acestora aparţinându-le culpa procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 RON, reprezentând onorariu expert - în limita cererilor admise.

Prin Decizia civilă nr. 705A din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul M.F.P. şi a admis apelurile declarate de reclamanta S.N.M. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins cererea formulată de reclamanta S. în contradictoriu cu pârâtul Municipiului Bucureşti având ca obiect îmbunătăţiri, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost obligat pârâtul M.F.P. către reclamantă la un cuantum total de 2.000 RON, cheltuieli de judecată; a fost respinsă cererea având ca obiect cheltuielile de judecată (fond) formulată de reclamantă împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, ca nefondată; au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

În adoptarea soluţiei, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

1. Referitor la apelul declarat de apelantul-pârât M.F.P.

În ceea ce priveşte motivul de apel vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului, în acţiunea promovată de către reclamantă s-a reţinut că deşi potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de răspundere pentru evicţiune revine vânzătorului (art. 1336 - 1337 C. civ.), cu toate acestea, în speţă, trebuie avută în vedere situaţia specială pe care o au contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

S-a avut în vedere că aceasta a fost raţiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În acelaşi sens, instanţa de apel a apreciat că prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate, la restituirea despăgubirilor de la M.F.P., motiv pentru care în astfel de situaţii este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun, reprezentat de C. civ., privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune, respectiv normele de drept care reglementează repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor C. civ. în materie de garanţie pentru evicţiune şi a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a reţinut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat, este M.F.P.

În ceea ce priveşte critica apelantului referitoare la antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, conform art. 1337 şi urm. C. civ., aceasta a fost înlăturată, întrucât premisa acestui tip de răspundere (care este una contractuală) presupune valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare şi pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terţ asupra obiectului vânzării, cerinţă care nu este îndeplinită în cauză, în raport de constatările intrate în putere de lucru judecat din litigiul care a avut ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat de autorii reclamantei.

Întrucât în speţă contractul de vânzare-cumpărare nu mai este în vigoare, fiind desfiinţat prin constatarea nulităţii absolute a acestuia, se pune problema repunerii în situaţia anterioară, potrivit principiului restitutio in integrum ce guvernează efectele nulităţii, devenind incidentă astfel obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul contractului nul, ce reprezintă unul dintre principiile efectelor nulităţii actului juridic civil, fundamentat pe faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză.

Având în vedere că banii proveniţi din vânzarea apartamentului, potrivit art. 39 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 au fost viraţi într-un fond al pârâtului M.F.P., art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tocmai făcând o aplicare fidelă a acestui principiu, prevede că plata preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, astfel că se justifică în cauză calitatea procesuală pasivă a acestuia.

Repunerea în situaţia anterioară presupune în mod firesc restituirea sumelor de bani de către persoana în al cărei patrimoniu au intrat, consecinţă a modului în care au fost reglementate prin lege raporturile juridice născute ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, neexistând niciun argument logic care să constituie un impediment în a considera că repunerea în situaţia anterioară nu poate viza şi alte persoane decât părţile contractului.

Dată fiind existenţa acestei dispoziţii legale exprese care stabileşte debitorul obligaţiei de restituire a preţului imobilului, este lipsit de relevanţă faptul că M.F.P. nu ar avea nicio culpă.

Referitor la critica vizând soluţia adoptată de prima instanţă în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de acest apelant împotriva SC A. Berceni şi care avea ca obiect obligarea chematului în garanţie la restituirea comisionului de 1% încasat la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1997, instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 41 alin. (1) din H.G. nr. 20/1996: "unităţile specializate, care evaluează şi vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menţionată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unităţile B. - SA, după caz.

Procentul de 1% reprezintă aşadar remuneraţia cuvenită societăţii pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv preţul mandatului cu titlu oneros, acordat societăţii în temeiul legii.

În cauză, acest mandat nu a fost revocat, iar obligaţiile asumate de SC A. Berceni SA în temeiul acestui mandat au fost îndeplinite, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În consecinţă, s-a reţinut că, în aceste condiţii, prin raportare şi la prevederile art. 1547 C. civ., cererea de chemare în garanţie formulată de apelantul-pârât a fost corect soluţionată.

Referitor la apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că ulterior înregistrării acţiunii formulate de reclamantă pe rolul Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, dar anterior înregistrării acesteia pe rolul instanţei competente material să soluţioneze pricina în primă instanţă, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. - Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost adoptată Legea nr. 1/2009, care a fost publicată în M. Of. nr. 63/3.02.2009, intrând astfel în vigoare, la data de 6 februarie 2009.

Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat faptul că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost ea precizată prin cererea precizatoare din data de 24 februarie 2009, îl reprezintă şi Legea nr. 1/2009, indicată în mod expres de către reclamantă. Cu alte cuvinte, cererea de precizare a cadrului procesual a fost determinată tocmai de apariţia acestei legi noi.

Potrivit art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost acest text de lege modificat prin Legea nr. 1/2009: "indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite.".

S-a reţinut că acest act normativ a intrat în vigoare pe parcursul soluţionării cauzei şi este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfăşurare.

Cu toate acestea, reclamanta nu a înţeles să îşi precizeze în virtutea noii legi, cadrul procesual şi în ceea ce priveşte sporul de valoare adus imobilului, prin îmbunătăţirile necesare şi utile. Acest fapt echivalează cu asumarea riscului ca în privinţa despăgubirilor reprezentând contravaloarea acestor îmbunătăţiri, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive să fie admisă.

Într-adevăr, deoarece temeiul juridic al prezentei cereri de chemare în judecată este reprezentat şi de Legea nr. 1/2009, temei indicat în virtutea principiului disponibilităţii, de către reclamantă, instanţa de apel s-a considerat obligată să aplice prevederile acestei legi, la speţa dedusă judecăţii.

În aceste condiţii, câtă vreme, prin lege specială, anterior învestirii instanţei competente să soluţioneze pricina, prin această normă cu caracter special, s-a statuat în sensul că în litigiile care au drept obiect restituirea contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1996, are calitate procesuală pasivă persoana îndreptăţită la restituire - fostul proprietar deposedat de stat, care redobândind imobilul, beneficiază de aceste îmbunătăţiri, concluzia care se impune este aceea că, în mod eronat prima instanţa a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Bucureşti, în ceea ce priveşte acest petit.

În consecinţă, s-a reţinut că acest pârât nu are nicio culpă procesuală, aşa încât, în mod eronat, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în fond.

În aceste limite, apelul declarat de acest pârât a fost admis, schimbându-se în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti având ca obiect îmbunătăţiri, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum şi a cererii formulate împotriva acestui pârât, având ca obiect cheltuieli de judecată, ca nefondată.

Cu privire la apelul formulat de reclamantă s-a reţinut că potrivit Deciziei civile nr. 1177/2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respins recursul declarat de autorii reclamantei împotriva Deciziei civile nr. 118/2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă (prin care s-a schimbat în parte Sentinţa civilă nr. 641 din 26 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, deposedat de stat, M.E.I. în contradictoriu cu autorii reclamantei B.L.Y. şi B.N., SC A. Berceni SA şi Primăria Municipiului Bucureşti şi s-a dispus constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 24 martie 1997, încheiat între autorii reclamantei şi SC A. Berceni SA).

Prin această decizie, irevocabilă, s-a reţinut că: "autorii reclamantei au cumpărat imobilul în condiţiile în care fostul proprietar (reclamant în acea cauză), înregistrase anterior încheierii contractului, cerere de restituire în natură a imobilului, respectiv la data de 24 mai 1996 şi la data de 21 aprilie 1996, iar faptul că până în anul 2000, când reclamantul a promovat acţiunea în revendicare şi constatarea nulităţii, nu a făcut alte demersuri pentru a dovedi intenţia de a revendica bunul nu îndreptăţea pe pârâţi (autorii reclamantei) să încheie contractul de vânzare-cumpărare".

S-a reţinut că: "dispoziţiile substanţiale ale Legii nr. 112/1995, art. 1, art. 9 şi respectiv art. 15 - 18, impuneau analiza cu precădere a cererilor formulate de foştii proprietari, inclusiv a încadrării imobilului în categoria celor care formau obiectul de reglementare al acestei legi", iar potrivit art. 13 din Normele de aplicare a acesteia adoptate prin H.G. nr. 20/1996 şi modificate prin H.G. nr. 632/1996 şi H.G. nr. 1011/1996, soluţionarea cererilor formulate de chiriaşi se putea realiza doar după clarificarea situaţiei juridice a unor asemenea locuinţe, or, cererea reclamantului a fost soluţionată cu mult timp după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare şi anume la data de 4 decembrie 1999".

S-a constatat totodată că: "toate aceste elemente erau de natură a crea viitorilor cumpărători ai imobilului cel puţin un dubiu, dacă nu convingerea asupra faptului că titlul de proprietate al statului era contestat; că nu era necesară o notificare suplimentară din partea fostului proprietar, prin care să atenţioneze chiriaşii care locuiau în imobil asupra intenţiei de a obţine retrocedarea imobilului atât timp cât acesta îşi exprimase voinţa de a reintra în posesie, prin demersul adresat organelor competente; că în disputa dintre fostul proprietar al imobilului preluat fără titlu valabil şi cumpărătorul actual al bunului, are prioritate titlul de proprietate al acestuia din urmă numai în condiţiile în care a fost înstrăinat cu bună-credinţă, adică în condiţiile unei reprezentări mai presus de orice dubiu asupra calităţii de titular al dreptului de proprietate în favoarea autorului său, respectiv statul, ceea ce însemna o verificare efectivă a documentelor în baza cărora statul deţinea imobilul care urma să fie achiziţionat; că în acest caz, pârâţii-autorii reclamantei ar fi putut cunoaşte cu uşurinţă că fostul proprietar contestă titlul statului".

Instanţa de apel a reţinut în acelaşi timp că potrivit reglementării actuale, autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale - respectiv, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi.

Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 C. civ., are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei.

Această a doua formă de reglementare a autorităţii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Potrivit prezumţiei lucrului judecat (art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.), o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei (art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Raportând aceste consideraţii teoretice la pricina de faţă, s-a constatat că, prin Decizia civilă nr. 1177 din 24 mai 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a procedat la analiza conduitei autorilor reclamantei din cauza de faţă, la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, statuându-se în sensul nerespectării prevederilor înscrise în art. 1, art. 9, art. 15 - 18 din Legea nr. 112/1995 şi că aceştia nu se pot prevala de bună-credinţă, câtă vreme Legea nr. 112/1995 şi Normele de aplicare a acesteia impuneau în sarcina lor, o verificare efectivă a documentelor în baza cărora statul deţinea imobilul care urma a fi achiziţionat, or, aceştia, în acest caz, ar fi putut cunoaşte cu uşurinţă că fostul proprietar contesta titlul statului.

Or, câtă vreme în litigiul anterior, în care autorii reclamantei au avut calitatea de parte, hotărârea fiindu-i, prin urmare, pe deplin opozabilă acesteia, dată fiind calitatea sa de succesoare a celor doi cumpărători, a fost analizat acest aspect litigios, principiul autorităţii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, că această chestiune odată tranşată de o instanţă, să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, iar pe de altă parte că, ceea ce a stabilit prima instanţă să nu mai poată fi contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare.

În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aceasta materie, care în cauza Amurăriţei împotriva României, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, a statuat că: "(...) instanţele ar fi trebuit să ţină cont de constatările făcute anterior de instanţe asupra situaţiei bunului", o conduită contrară fiind apreciată ca o încălcare a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Faţă de cele reţinute anterior, Curtea a constatat că susţinerea apelantei-reclamante, vizând greşita apreciere în sensul că a fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv că au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, este nefondată, puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârea anterior evocată fiind obligatorie în prezenta cauză, nemaiputându-se repune în discuţie aceeaşi chestiune.

În acelaşi sens, s-a reţinut că buna-credinţă a autorilor reclamantei întemeiată pe o pretinsă imposibilitate de a verifica cartea funciară sau lipsa înştiinţării acestora de către vânzător sau mandatarul acestuia în sensul existenţei cererii de restituire formulate de către fostul proprietar, putea fi invocată în litigiul menţionat mai sus, ea neputând fi reanalizată, faţă de puterea de lucru judecat a deciziei civile sus-citate, care a reţinut, contrar susţinerilor reclamantei, răsturnarea prezumţiei de bună-credinţă de care autorii reclamantei s-au prevalat, dedusă din omisiunea acestora de a efectua diligenţe la momentul cumpărării bunului pentru a afla situaţia juridică a acestuia, în condiţiile în care s-a apreciat că o atare diligenţă nu numai că se impunea a fi efectuată, dar şi că era posibilă (instanţa anterioară raportându-se la cererile depuse de fostul proprietar).

Cu privire la critica referitoare la incidenţa în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că este nefondată întrucât potrivit acestor prevederi legale au dreptul la restituirea preţului de piaţă proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În speţă, însă, prin Decizia civilă nr. 118 din 13 martie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1177 din 24 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că este nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către autorii apelantei-reclamante, în temeiul Legii 112/1995.

În acelaşi timp, s-a avut în vedere că nu poate fi reţinută susţinerea apelantei-reclamante că, deşi nul, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, întrucât în considerentele hotărârilor judecătoreşti arătate mai sus, nulitatea contractului s-a întemeiat pe constatarea încălcării dispoziţiilor art. 1, art. 9, art. 15 - 18 din Legea nr. 112/1995.

În consecinţă, s-a statuat că, problema nerespectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi repusă în discuţie, în raport de puterea de lucru judecat a hotărârilor anterior arătate, situaţie în care în mod legal şi temeinic prima instanţă a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, această normă legală fiind incidentă doar în acele situaţii în care contractul de vânzare-cumpărare desfiinţat a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, condiţie neîndeplinită în cauză.

Referitor la critica privind greşita soluţionare a cererii reclamantei având ca obiect cheltuieli de judecată, instanţa de apel a reţinut că este parţial fondată.

Astfel, verificând considerentele sentinţei apelate, Curtea a constatat că instanţa de fond, soluţionând această cerere, s-a raportat exclusiv la onorariul de expert achitat de această parte în cauză, deşi, la dosar existau dovezi în sensul că aceasta a beneficiat de asistenţa juridică calificată a unui avocat şi care atestau şi cuantumul onorariului de avocat, respectiv suma de 1.500 RON, achitat în legătură cu pricina.

În plus, s-a avut în vedere că, prin chiar cererea de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea pârâţilor chemaţi în judecată la plata cheltuielilor de judecată, cererea cu acest obiect fiind reiterată şi precizată în concluziile scrise formulate la data de 10 iunie 2009, în care se arată neechivoc faptul că se solicită obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expert şi onorariu avocat.

Având în vedere cele anterior constatate, împrejurarea că pârâtul M.F.P., prin faptul că nu şi-a îndeplinit obligaţia legală ce îi revenea conform celor expuse anterior (de a restitui preţul actualizat, chiar dacă nu a participat la încheierea contractului), punându-o astfel pe reclamantă în situaţia de a solicita pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti şi implicit de a efectua cheltuieli în legătură cu desfăşurarea procesului, se află în culpă procesuală, dar şi faptul că, cererea reclamantei este întemeiată doar în parte, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, aceasta căzând la rândul său parţial în pretenţii, în temeiul art. 274 coroborat cu art. 276 C. proc. civ., Curtea constatând, în aceste limite, caracterul parţial fondat al criticii apelantei-reclamante, a apreciat că aceasta este îndreptăţită să solicite obligarea acestui pârât la a suporta şi parte din onorariul de avocat, achitat în cauză, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru cele de mai sus a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă dispunându-se schimbarea în parte a sentinţei civile care face obiectul apelului, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată în sensul că s-a dispus obligarea acestui pârât la un cuantum total de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au formulat recurs, în termen legal, atât reclamanta S.N.M., cât şi pârâtul M.F.P.

În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct 9 C. proc. civ., reclamanta S.N.M. formulează următoarele critici:

1. În mod nelegal instanţele de fond şi apel au respins capătul de cerere privitor la obligarea pârâtului M.F.P. la plata preţului de piaţă pentru imobilul ce a aparţinut autorilor reclamantei, apreciind că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost republicată.

Astfel, consideră recurenta că dispoziţiile Legii nr. 1/2009 potrivit cărora "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare" se aplică şi cazului în speţă, întrucât autorii acesteia, pe de-o parte au fost evinşi pierzând dreptul de proprietate asupra apartamentului în cauză în favoarea reclamantului din acţiunea în revendicare, iar pe de altă parte, li s-a desfiinţat acest contract de vânzare-cumpărare, deşi fusese încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, contrar celor reţinute de instanţele anterioare.

2. O altă critică vizează greşita admitere a apelului formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi respingerea cererii reclamantei de acordare a îmbunătăţirilor ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Astfel, se susţine că, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamanta a precizat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 1/2009 prin cererea precizatoare depusă la fila 138 atâta vreme cât respectiva cerere face vorbire de dispoziţiile Legii nr. 1/2009 doar cu privire la petitul referitor la acordarea preţului de piaţă al apartamentului.

3. A treia critică se referă la faptul că în mod nelegal instanţa de apel a redus excesiv cheltuielile de judecată solicitate, şi nici nu a detaliat în ce au constat aceste cheltuieli, inserând în decizia atacată doar cuantumul total.

Pârâtul M.F.P., în recursul său întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici de nelegalitate:

Hotărârea pronunţată a fost dată în parte cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

1. Se critică hotărârea instanţei de apel în primul rând în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei de plată a M.F.P. pentru suma de 23.372,84 RON, reprezentând preţul achitat pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 4, reactualizat cu indicele de inflaţie.

În acest sens, să reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., arătându-se că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că în cauza dedusă judecaţii are calitate procesuală pasivă M.F.P., stabilind în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului, în temeiul dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, se susţine că potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.

Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. Berceni SA, sunt terţi faţă de acesta, M.F.P. având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.

În aceeaşi idee se susţine că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. şi să-i acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.

În consecinţă, se arată că nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P., având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.

2. O altă critică vizează faptul că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei atacate că referitor la restituirea comisionului de 1% încasat de SC A. Berceni SA "procentul de 1% reprezintă remuneraţia cuvenită societăţii pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare respectiv preţul mandatului cu titlu oneros acordat societăţii în temeiul legii".

Astfel, SC A. Berceni SA a încasat un comision de 1% din preţul achitat de reclamanţi la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1997, iar instanţa de apel în condiţiile în care a menţinut obligaţia de plată a M.F.P. la plata preţului reactualizat trebuia să admită cererea de chemare în garanţie formulată de M.F.P. împotriva pârâtei SC A. Berceni SA, precum şi obligarea acesteia la plata inclusiv a comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare amintit mai sus.

Prin urmare, pârâtul solicită să aibă în vedere faptul că M.F.P. nu a fost parte la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1997, mandatara Primăriei Municipiului Bucureşti fiind SC A. Berceni SA, care a şi încasat comisionul din preţul de vânzare al imobilului.

3. Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ceea ce priveşte obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON în sarcina M.F.P.

Astfel, în opinia recurentului-pârât, M.F.P. nu are obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată, chiar dacă va fi obligat la plata preţului actualizat, deoarece culpa procesuală nu îi aparţine acestuia, ci Primăriei Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. Berceni SA - parte în Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA/1997, iar în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, M.F.P. nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.

În concluzie, pârâtul solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea hotărârii atacate în sensul de a admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. în ceea ce priveşte plata preţului reactualizat şi respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu această instituţie ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, şi analizând actele şi lucrările, din perspectiva dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Cu privire la recursul reclamantei S.N.M.

Asupra motivului de recurs, prin care recurenta invocă aplicarea greşită a legii de către instanţele anterioare, acestea reţinând că există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte nerespectarea prevederilor legii în încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru că autorii reclamantei nu au fost de bună-credinţă, instanţa de recurs consideră că, pentru a se putea analiza această critică şi soluţiile pronunţate în cauză, din perspectiva legalităţii, este necesară o incursiune în dispoziţiile legale incidente în această materie.

Astfel, în conformitate cu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 introduce un nou alineat, alin. (21), cu următorul cuprins: "cererile sau acţiunile în justiţie, având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxele de timbru".

În acelaşi sens, art. 50 alin. (3) se modifică şi va avea următorul cuprins: "restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Tot astfel, după art. 50, se introduce un nou articol, art. 501, cu următorul cuprins: "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor se stabileşte prin expertiză".

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, Înalta Curte apreciază că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr. 63/03.02.2009, trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.

Înalta Curte apreciază că, menţinându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (21), şi introducându-se art. 501, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriaşii-cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

În contextul cauzei se constată, însă, că recurenta S.N.M. nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 al Legii nr. 10/2001, republicată, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care prin Decizia civilă nr. 118 din 13 martie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1177 din 24 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că este nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către autorii reclamantei, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Susţinerile recurentei-reclamante referitoare la greşita apreciere a instanţelor, în sensul că autorii acesteia au fost de bună-credinţă la încheierea contractului în baza Legii nr. 112/1995, nu pot fi primite, întrucât, aceste aspecte au fost dezlegate în mod irevocabil, prin hotărârea anterioară evocată ce se bucură de puterea de lucru judecat, astfel că nu mai pot fi repuse în discuţie în prezentul recurs.

Aşadar, în mod corect instanţele anterioare au procedat la aplicarea dispoziţiilor privitoare la acordarea valorii preţului actualizat al imobilului şi nu la restituirea preţului de piaţă al imobilului.

Cu privire la critica ce vizează greşita admitere a apelului formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi respingerea cererii reclamantei de acordare a contravalorii îmbunătăţirilor ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, Înalta Curte constată că şi aceasta este nefondată.

Astfel, reclamanta S. şi-a precizat acţiunea prin cererea înregistrată la data de 24 februarie 2009, în sensul că temeiul juridic al cererii îl reprezintă Legea nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr. 63/03.02.2009, intrată în vigoare la data de 6 februarie 2009.

Potrivit art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009: "indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite", act normativ intrat în vigoare pe parcursul soluţionării cauzei şi fiind de imediată aplicare.

Este de reţinut împrejurarea că reclamanta nu a înţeles să îşi precizeze în virtutea noii legi, cadrul procesual şi în ceea ce priveşte sporul de valoare adus imobilului, prin îmbunătăţirile necesare şi utile.

Cum reclamanta nu s-a referit, prin cererea precizatoare, şi la capătul de cerere formulat iniţial, ce viza acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului pentru care se solicită acordarea preţului de piaţă, în mod judicios instanţa de apel a admis apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, acesta neavând calitate procesuală pasivă în cauză.

Legat de critica privind cheltuielile de judecată acordate, se constată că nici aceasta nu poate fi primită întrucât instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 274 coroborat cu art. 276 C. proc. civ. tocmai pentru faptul că a constatat caracterul parţial fondat al criticilor apelantei-reclamante S.N.M.

2. Cu privire la recursul pârâtului M.F.P.

Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:

Aşa cum s-a arătat mai sus, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar conform alin. (3) al textului, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În speţă, aşa cum a reţinut în mod corect şi instanţa de apel, prin hotărâre irevocabilă dată în acţiunea în revendicare promovată de foştii proprietari ai imobilului cumpărat de autorii reclamantei în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a acordat preferinţă titlului foştilor proprietari, considerându-se că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamantei au fost eludate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, care nu permiteau înstrăinarea imobilelor preluate fără titlu.

Faţă de prevederile art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, în concepţia legiuitorului "desfiinţarea" contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 se poate produce fie urmare a unei acţiuni în anulare, fie urmare a unei acţiuni în revendicare, aşa cum s-a întâmplat în prezenta cauză.

Pe cale de consecinţă, calitate procesuală pasivă pentru restituirea preţului plătit de către chiriaşii cumpărători are M.F.P., iar nu primăria care a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare prin mandatarul său. Se poate spune, aşadar, că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 particularizează instituţia răspunderii pentru evicţiune în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995.

Faţă de cele ce preced, instanţele de fond au făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la critica ce vizează obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată este de reţinut că, admiţându-se cererea de chemare în judecată, în mod corect a fost obligat pârâtul a cărui legitimare procesuală este stabilită prin lege, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă. Admiterea acţiunii împotriva celui căruia legiuitorul îi fixează calitatea procesuală are drept consecinţă recunoaşterea, implicită, a culpei procesuale a unei asemenea părţi.

Prin urmare, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ, constatându-se culpa procesuală a acestui pârât.

Faţă de cele ce preced, instanţele de fond au făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile în cauza dedusă judecăţii, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct 9 C. proc. civ. şi în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.N.M. şi de pârâtul M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 705A din 22 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 septembrie 2012.

Procesat de GGC - AZ

← ICCJ. Decizia nr. 5213/2012. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 5210/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5212/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs