ICCJ. Decizia nr. 5210/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5210/2012
Dosar nr. 344/3/2010
Şedinţa publică din 12 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, la 9 octombrie 2009, sub nr. 12835/302/2009, reclamantul P.M. a chemat în judecată pe pârâţii M.F.P., A.N.A.F. şi D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi a solicitat să fie obligaţi pârâţii să-i plătească despăgubirea în valoare de 120.000 euro, calculată în lei, la cursul din ziua efectuării plăţii, reprezentând contravaloarea apartamentului proprietatea sa, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.
Pârâtul M.F.P. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, fiind aplicabile în cauză prevederile art. 1337 C. civ., preţul urmând a fi restituit de partea contractantă.
De asemenea, acest pârât a formulat cerere de chemare în garanţie a SC O. SA, întrucât acesta a reţinut comisionul de 1% din preţul apartamentului în litigiu.
Pârâta A.N.A.F. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, întrucât M.F.P. reprezintă statul în litigiile ce au ca obiect imobilele preluate în mod abuziv.
Prin Sentinţa civilă nr. 7485 din 18 noiembrie 2009, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în Dosarul nr. 12835/302/2009, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti; s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul P.M. împotriva pârâţilor M.F.P., A.N.A.F. şi D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
La data de 6 ianuarie 2010, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 344/3/2010.
Reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză şi a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti.
În şedinţa publică din 26 octombrie 2010, s-au unit cu fondul cauzei excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor A.N.A.F., D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti (invocată din oficiu), Primăria Municipiului Bucureşti (invocată oral de această pârâtă) şi M.F.P.
Prin Sentinţa civilă nr. 191 din 8 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor A.N.A.F., D.G.F.P Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti şi a respins acţiunea faţă de aceştia.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., ca neîntemeiată; a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul M.F.P la plata către reclamant a sumei de 63.000 euro (270.000 RON); a respins cererea de chemare în garanţie a SC O. SA, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa în acest mod, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, faţă de prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, pârâtului M.F.P. i s-a conferit, în virtutea legii, o legitimare procesuală pasivă specială, distinctă de calitatea de parte în contractul desfiinţat ori rămas fără efecte ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare şi care nu derivă din această convenţie, ci dintr-o prevedere expresă şi specială a unui act normativ reparator.
În acest context, s-a apreciat că reclamantul nu poate solicita repararea aceluiaşi prejudiciu de la persoane distincte, atâta vreme cât dispoziţiile expuse consacră, în mod derogator de la dreptul comun şi de la regulile evicţiunii, legitimarea procesuală pasivă, precum şi responsabilitatea pe fond a unei instituţii care nu a fost parte în contractul desfiinţat, iar, pentru aceste considerente, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor A.N.A.F., D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti şi a respins acţiunea pentru aceşti pârâţi, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoanele lipsite de calitate procesuală pasivă.
S-a constatat că sunt incidente, în ceea ce priveşte obligaţia de reparaţie a prejudiciului cauzat reclamantului, fost proprietar al imobilului în discuţie, aceleaşi dispoziţii - art. 50 alin. (21) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 501din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a formulat apel, în termen legal, pârâtul M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate.
S-a susţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost soluţionată în mod greşit, întrucât pârâtul M.F.P. nu este parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fiind terţ faţă de contract. Ca urmare, numai Primăria Municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât are calitatea de vânzătoare.
Pe fond, critica formulată vizează faptul că reclamanta nu este îndreptăţită la valoarea de piaţă a imobilului, faţă de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, ce prevăd îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În cauză, a susţinut apelantul, nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, aşa încât contractul nu a fost desfiinţat, iar obligarea pârâtului la plata sumei de 63.000 euro constituie o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor.
Instanţa de fond, mai susţine pârâtul, nu trebuia să omologheze raportul de expertiză efectuat în cauză, întrucât expertul nu a făcut dovada convocării pârâtului la efectuarea lucrării de specialitate.
O altă critică a vizat faptul că instanţa de fond a obligat pârâtul la restituirea întregului preţ din contractul de vânzare-cumpărare, inclusiv comisionul de 1%, ce nu a fost încasat de acesta, ci de SC O. SA.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, apelantul a arătat că acesta nu s-a aflat în culpă procesuală, nefăcându-se vinovat de declanşarea litigiului.
Prin Decizia civilă nr. 688A din 5 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, împotriva Sentinţei civile nr. 191 din 8 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P.M., intimaţii pârâţi A.N.A.F., Primăria Municipiului Bucureşti şi intimata chemată în garanţie SC O. SA; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că suma datorată de către pârâtul M.F.P. către reclamant este de 14.357.631 lei vechi, reactualizată cu indicele de inflaţie, la data plăţii efective, şi a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei.
Analizând actele şi lucrările de la dosarul cauzei, în raport de criticile formulate, cât şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Curtea a reţinut că apelul este fondat, însă în limitele ce se vor arăta în continuare:
În ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P., s-a reţinut că instanţa de fond a respins-o în mod corect.
Astfel, calitatea procesuală pasivă a M.F.P., în cauza dedusă judecăţii, este conferită de lege, respectiv de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ce dispun că restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Mai mult, în cadrul acestor dispoziţii legale, se face trimitere şi la modalitatea prin care pârâtul-apelant va proceda la despăgubirea "chiriaşilor", şi anume, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În ceea ce priveşte despăgubirile la care a fost obligat pârâtul, Curtea a reţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre judecătorească nelegală, fiind interpretate greşit dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către M.F.P.
Or, prin Decizia civilă nr. 1415A din 7 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4737/303/2007, irevocabilă, prin respingerea recursului, în baza Deciziei civile nr. 1143 din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. AA/1996, între Primăria Municipiului Bucureşti şi C.M., prin care aceasta din urmă dobândise proprietatea imobilului din Bucureşti, sector 6. Reclamantul P.M. este succesorul numitei C.M., în calitate de fiu.
Instanţa de fond a apreciat că, în cauză, în raport de această situaţie de fapt, sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acordând valoarea de piaţă a imobilului, fără a avea în vedere faptul că, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare şi, ca urmare, respectivul contract a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, respectiv cu încălcarea art. 9 alin. (1) din lege.
Faţă de aceste aspecte, Curtea a reţinut că reclamantul este îndreptăţit a primi preţul actualizat al imobilului, şi nu valoarea de piaţă a acestuia.
Criticile formulate de către apelantă vizând îmbogăţirea fără justă cauză, lipsa convocării la efectuarea raportului de expertiză, plata comisionului de 1% şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată sunt nefondate.
De vreme ce există dispoziţii legale ce reglementează modul de îndestulare al chiriaşului proprietar, al cărui titlu a fost desfiinţat, instituţia îmbogăţirii fără justă cauză nu îşi găseşte aplicabilitatea.
Critica privind lipsa convocării la raportul de expertiză nu se mai impune a fi analizată, întrucât o eventuală vătămare ar fi fost posibilă numai în situaţia în care concluziile lucrării de specialitate ar fi fost omologate.
Legea specială nu distinge în ceea ce priveşte comisionul de 1% ce a fost încasat de o altă parte, dispoziţiile legale - art. 50 alin. (5) C. proc. civ. făcând referire la "preţul actualizat".
În ceea ce priveşte obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată, Curtea a reţinut că instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul fiind în culpă procesuală.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, atât reclamanta P.M.R., cât şi pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.
Reclamanta P.M.R. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei de apel, în sensul menţinerii, ca legală şi temeinică, a sentinţei şi acordării despăgubirilor, reprezentând preţul de piaţă al imobilului în litigiu.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta P.M.R. a arătat următoarele:
Instanţa de apel, dând o interpretare greşită actelor deduse judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul vădit al acestora.
Interpretând greşit atât prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât şi Decizia nr. 1415A din 7 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa de apel a considerat, în mod superficial, că instanţa de fond nu a avut în vedere, la pronunţarea hotărârii, împrejurarea că, "printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, şi, ca urmare, respectivul contract a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, respectiv cu încălcarea art. 9 alin. (1) din lege.".
Faţă de aceste aspecte, Curtea a reţinut că reclamantul este îndreptăţit a primi preţul actualizat al imobilului, şi nu valoarea de piaţă a acestuia. Din contră, Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA/1996 a fost încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 şi cu bună-credinţă.
Astfel, la momentul vânzării, nu exista nicio notificare privind restituirea apartamentului către foştii proprietari, apartamentul era deţinut cu titlu de chiriaşi, expirase termenul de închiriere.
S-a invocat în acest sens art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 sau a ignorat conştient aceste prevederi, în lumina cărora, proprietarii ale căror contracte au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, "au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Valoarea despăgubirilor (...) se stabileşte prin expertiză."
De altfel, în mod logic şi cât se poate de corect, a reţinut instanţa de fond că anularea ulterioară a acestui contract nu are vreo legătură cu operaţiunile desfăşurate, la epoca perfectării lui, de mandatar.
În acelaşi timp, instanţa de control judiciar nu a ţinut seama de toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi de situaţia reală, aceea că, la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, au fost respectate prevederile legislaţiei în vigoare, iar nu eludate.
S-a învederat instanţei de control judiciar că preluarea imobilului de către stat, în baza Decretului nr. 223/1974, s-a făcut în anumite împrejurări, de care instanţa de apel nu a ţinut seama: foştii proprietari au achitat doar câteva rate din preţul apartamentului revendicat; foştii proprietari nu au atacat în instanţă, pentru neconstituţionalitate, Decretul nr. 223/1974, cu privire la preluarea imobilului de către stat; nu au formulat notificare prin care să solicite statului să nu înstrăineze apartamentul; după apariţia Legii nr. 112/1995, nu numai că nu au achitat diferenţa din preţul apartamentului, însă au optat, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, numai pentru acordarea de despăgubiri băneşti.
Faţă de aceste împrejurări, instanţa trebuia să acorde foştilor proprietari despăgubiri băneşti, proporţional cu suma de bani achitată, respectiv corespunzător cotei-părţi din apartament, iar nu să le atribuie întregul apartament în natură.
În mod injust, recurentei i-a fost încuviinţată restituirea doar a preţului actualizat al apartamentului, achitat integral acum mai bine de 20 de ani, de către tatăl său, apartament cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea legilor în vigoare la momentul încheierii vânzării-cumpărării.
Legitimitatea procesuală este acordată Statului Român expressis verbis
Recurentul-pârât M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
În dezvoltarea criticilor de recurs, pârâtul a arătat următoarele:
1. Hotărârea este, în parte, nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
S-a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., având în vedere următoarele considerente:
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamant şi Primăria Municipiului Bucureşti, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., s-a solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru evicţiune, întrucât aceste dispoziţii de drept comun nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere M.F.P. calitate procesuală pasivă, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiunea totală a vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză, actualizat cu indicele de inflaţie.
Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P., având în vedere că, în prezenta acţiune, nu există culpa acestei instituţii.
2. Hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, instanţa de apel acordând ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
Astfel, aşa cum se poate observa din conţinutul cererii de chemare în judecată, intimatul-reclamant nu a solicitat preţul actualizat al imobilului situat în Bucureşti, sector 6, singurul capăt de cerere al acţiunii fiind cel prin care s-a solicitat acordarea preţului la valoarea de circulaţie a acestui imobil.
Prin urmare, instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii şi, în acelaşi timp, principiul disponibilităţii.
În subsidiar, s-a invocat faptul că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei instanţei de fond, de respingere a cererii de chemare în garanţie a SC O. SA.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: unităţile specializate, care evaluează şi vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din lege, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unităţile B. - SA, după caz.
M.F.P. nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, mandatara Primăriei Municipiului Bucureşti fiind SC O. SA, care a şi încasat comisionul din preţul de vânzare al imobilului.
Instanţa trebuie să dispună ca procentul legal de 1% să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului, şi nu la cea achitată în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, şi să oblige partea care a încasat comisionul să îl restituie din preţul actualizat.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de ambele părţi, Înalta Curte constată următoarele:
Asupra motivului de recurs vizând legitimarea procesuală pasivă a M.F.P., instanţa apreciază că acesta este nefondat.
Astfel, se constată că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În acest sens, deşi este real, astfel cum susţine recurentul-pârât, că restituirea prestaţiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuieşte efectele nulităţii actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părţile contractante, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului), astfel încât legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. decurge ex lege.
Această prevedere legală îşi are raţiunea în respectarea unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială), cu titlu de preţ, de la chiriaşii-cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului actualizat către aceştia, pentru cazul desfiinţării contractului, în ambele situaţii - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea 112/1995, cu modificările ulterioare.
Cercetând în continuare motivul de recurs invocat de recurentul-pârât sub aspectul fondului cauzei, instanţa de recurs consideră că se impune analizarea cu prioritate a motivului vizând încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în partea privind acordarea a ceea ce nu s-a cerut (extra petita).
În acest sens, conţinutul principiului disponibilităţii se raportează atât la dreptul persoanei de a porni sau nu acţiunea civilă, cât şi dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării. Astfel, limitele obiective ale acţiunii, respectiv pretenţia concretă dedusă judecăţii şi cauza juridică, precum şi limitele subiective ale acesteia privitoare la părţi (persoanele între care există raportul juridic litigios) sunt fixate de către reclamant, iar instanţa de judecată, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care statuează că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, nu poate depăşi limitele obiectului fixat de reclamant.
Urmează a se analiza dacă, în speţa dedusă judecăţii, instanţa de apel s-a pronunţat cu respectarea principiului disponibilităţii, astfel cum a fost enunţat anterior.
Examinând, în acest demers, limitele cererii de chemare în judecată fixate de reclamantul P.M., şi, ulterior, de reclamanta P.M.R., se observă că acestea au fost cantonate la restituirea preţului/valorii de piaţă a imobilului în litigiu, fără să existe un capăt de cerere subsidiar privind restituirea preţului reactualizat, plătit conform contractului de vânzare-cumpărare, încheiat, sub nr. AA/1996, între Primăria Municipiului Bucureşti şi C.M. (al cărui succesor a fost reclamantul P.M., în calitate de fiu, şi, ulterior, P.M.R., fiica celui din urmă).
Or, se observă că prima instanţă a acordat valoarea de piaţă a imobilului, iar instanţa de apel a reţinut că reclamantul este îndreptăţit a primi preţul actualizat al imobilului, şi nu valoarea de piaţă a acestuia, obligând în acest sens pârâtul la plata preţului actualizat, deşi acest lucru nu fusese cerut.
În acest punct al analizei urmează a se verifica, prin prisma recursului reclamantei şi a dispoziţiilor legale relevante, dacă aceasta era îndreptăţită a primi valoarea de piaţă a imobilului, astfel cum solicitase prin cererea de chemare în judecată, acesta constituind singurul obiect al cererii de chemare în judecată.
Art. 501din legea specială prevede: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.".
Premisele acestui articol presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi desfiinţarea, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, a acestui contract.
Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiţii par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condiţiilor legii nu poate fi "desfiinţat" (dacă se are în vedere că accepţiunea noţiunii este nulitatea), iar, pe de altă parte, noţiunea de desfiinţare a unui contract nu există ca sancţiune de drept material, astfel că, Înalta Curte apreciază că "desfiinţarea" nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noţiune de gen, nulitatea fiind o cauză de ineficacitate, iar altele o specie a genului.
Întrucât, dacă, potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii care cârmuieşte încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca şi cauză de ineficacitate a contractului de vânzare-cumpărare avută în vedere de norma analizată.
Aşa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil este caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv de către stat, împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în situaţia în care acesta nu a fost atacat cu acţiune în nulitate, ceea ce permite prezumţia respectării condiţiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În acelaşi timp, se constată că textul analizat foloseşte formularea "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate (...)", ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât, numai în aceste condiţii, cumpărătorul pierde posesia, în calitatea sa de proprietar.
În plus, Înalta Curte observă şi existenţa unui argument de interpretare sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la infirmarea aplicabilităţii în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: "Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.".
Totodată, art. 50 alin. (21) din acelaşi act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede: "Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.".
Deşi cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri şi acţiuni în justiţie, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că, la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (21) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admitea coexistenţa celor două tipuri de acţiuni, ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii 112/1995:
- cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi
- cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În prima situaţie, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, prin aplicarea efectului nulităţii, constând în repunerea părţilor în situaţia anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriaşi, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.
În cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (21), coroborat cu art. 501 (citat şi el anterior), legiuitorul însuşi îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii, în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanţierilor deja stabilite prin prezenta decizie.
Or, în cauză, cu privire la Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi autoarea recurentei-reclamante, s-a constatat nulitatea absolută, prin Decizia civilă nr. 1415A din 7 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4737/303/2007, irevocabilă, prin respingerea recursului, în baza Deciziei civile nr. 1143 din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti.
Nulitatea, ca sancţiune de drept substanţial, înseamnă lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.
Unul dintre principiile ce guvernează efectele nulităţii actului juridic civil (fie că este o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al retroactivităţii, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte urcă până în momentul încheierii actului juridic civil.
Prin urmare, retroactivitatea însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul încheierii şi acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii, părţile sunt plasate într-o situaţie identică celei în care nu ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din principiul legalităţii, scopul ei fiind tocmai restabilirea legalităţii încălcate la momentul încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei operaţiuni juridice astfel perfectate.
În consecinţă, cum principalul efect (ce interesează în speţă), al unui contract de vânzare-cumpărare este cel translativ de proprietate, de la stat la reclamanţi, rezultă că, urmare a nulităţii, se consideră că reclamanta şi autorii săi nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului în litigiu.
Atare constatare permite Înaltei Curţi stabilirea concluziei că reclamanta nu are un bun actual, în sensul Convenţiei, cu consecinţa că aceasta avea vocaţia de a obţine doar preţul actualizat al apartamentului ce a făcut obiectul actului nul (dar acest lucru nu a fost cerut), consecinţă a aplicării principiului repunerii în situaţia anterioară, iar nu valoarea de piaţă a imobilului, ce putea înlocui acest bun, în ipoteza evingerii reclamantei prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, formulată de fostul proprietar al imobilului în litigiu.
În ceea ce priveşte invocarea de către recurenta-reclamantă a aspectelor privind respectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi buna-credinţă existentă, în opinia sa, la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, precum şi cele ce se raportează la preluarea imobilului de către stat, în baza Decretului nr. 223/1974 şi cererile foştilor proprietari privind imobilul în litigiu, instanţa apreciază că acestea nu pot fi repuse în dezbatere în actualul cadru procesual, câtă vreme există o decizie irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat sub nr. AA/1996, decizie ce se bucură de o prezumţie de validitate, în considerentele căreia s-a reţinut că pârâta din acea cauză, C.M., nu a fost de bună-credinţă la încheierea contractului, atât timp cât s-a dovedit că aceasta a fost informată de intenţia foştilor proprietari de a-şi redobândi imobilul, iar contractul a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor legale imperative prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995.
Or, asemenea considerente, determinante, care au fundamentat soluţia asupra nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, se bucură de autoritate de lucru judecat, ca şi dispozitivul, impunându-se unei judecăţi ulterioare care, chiar şi de o manieră incidentală readuce judecăţii acelaşi aspect.
Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune că ceea ce a stabilit o instanţă nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanţă ulterioară.
Astfel fiind, în actualul litigiu, reclamanta nu poate pretinde că statul a avut un titlu valabil asupra imobilului sau că actul a fost încheiat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor legale, iar instanţa nu ar putea reaprecia asupra acestui aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar nesocoti funcţia normativă şi efectul pozitiv al lucrului deja judecat.
În consecinţă, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M.R. împotriva Deciziei nr. 688A din 5 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Corelativ acestei constatări, instanţa de apel nu putea acorda ceea ce nu s-a cerut (extra petita), respectiv preţul reactualizat al imobilului, pentru că, procedând în această manieră, a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, cele două cereri - circumscrise fie preţului reactualizat, fie valorii de circulaţie a imobilului în litigiu - având temeiuri juridice distincte, conţinuturi diferite şi momente diferite de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru obţinerea reparaţiei.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând incidenţa art. 304 pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 688A din 5 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; va modifica în parte decizia recurată, cu consecinţa schimbării în tot a Sentinţei civile nr. 1911 din 8 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul respingerii acţiunii reclamantului P.M., decedat, continuată de moştenitoarea acestuia, P.M.R.
Cum cererea reclamantei a fost respinsă, criticile privind nelegala soluţionare a cererii de chemare în garanţie a SC O. SA, formulată de M.F.P., şi încasarea comisionului de 1% nu se mai impun a fi analizate, recurentul-pârât M.F.P. fiind lipsit de orice vătămare din acest punct de vedere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 688A din 5 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte decizia recurată.
Schimbă în tot Sentinţa civilă nr. 1911 din 8 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul că respinge acţiunea reclamantului P.M., decedat, şi continuată de moştenitoarea acestuia, P.M.R.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M.R. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 septembrie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 5212/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5207/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
