ICCJ. Decizia nr. 5213/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5213/2012
Dosar nr. 2522/118/2010
Şedinţa publică din 12 septembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2122 din 6 aprilie 2011 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantul T.I., în contradictoriu cu comuna Cumpăna, prin primar, Ministerul Administraţiei şi Internelor, U.M. ...... Constanţa şi Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, pârâţii fiind obligaţi să-i lase acestuia, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul în suprafaţă de 50.000 mp amplasat pe sola A 433/1/1, comuna Cumpăna, judeţul Constanţa, având următoarele vecinătăţi: la nord - strada C. - Constanţa, pe distanţa de 119,73 m; la sud - sola A433/1/2, pe distanţa de 190,04 m; la est - teren extravilan, pe distanţa de 347,23 m; la vest - sola A 433/1/2, pe distanţa de 316,88 m, conform identificării din raportul de expertiză imobiliară şi din planul de amplasament anexat, întocmite în cauză de expert Z.F.
A fost respinsă acţiunea faţă de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, într-un prim ciclu procesual, prezenta acţiune a fost declarată ca fiind admisibilă cu toate că fusese promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, soluţia dată în acest sens prin Decizia civilă nr. 203/C din 22 septembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa rămânând irevocabilă prin Decizia nr. 7817 din 30 septembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală - Dosar nr. 9747/118/2007.
Fiind în ipoteza clasică a comparării de titluri, judecătorul fondului a stabilit că prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 146 din 30 ianuarie 1942, autorul reclamantului, T.I., a cumpărat de la C.I.T. imobilul-teren situat în comuna Cumpăna, judeţul Constanta, în suprafaţă de 5 ha, care făcea parte din lotul nr. 7; translaţia dreptului a operat pentru fiul minor al cumpărătorului, T.I. - reclamant în cauză.
Asupra situaţiei juridice, instanţa a reţinut că terenul s-a aflat în proprietatea statului, fiind administrat în cadrul I.A.S. Cumpăna, care, ulterior, a predat U.M. ..... 7 ha teren din cadrul fermei nr. 4, acesta fiind preluat în anul 2000 de Comandamentul Trupelor de Jandarmi Constanţa. În baza Protocolului nr. 72635 din 19 aprilie 2000 încheiat între I.G.P.F. şi Comandamentul Naţional al Jandarmeriei Române, s-a procedat la predarea-primirea imobilului din localitatea Cumpăna (teren sola 443 şi imobile) între UM ...... şi UM ...... Constanţa.
Prin Decizia civilă nr. 354 din 7 mai 2010 a Tribunalului Constanţa, Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanţa a fost obligată să emită, în favoarea reclamantului, titlul de proprietate cu privire la terenul în suprafaţă de 5 ha situat pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, judeţul Constanţa, sola A433/1. În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că prin hotărâre de guvern s-a aprobat transmiterea, cu titlu gratuit, a solei A433/1 şi a solei A445/1, situate pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, judeţul Constanţa din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Apărării Naţionale, în domeniul privat al comunei Cumpăna şi în administrarea Consiliului Local Cumpăna. Prin Hotărârea Comisiei Locale de Fond Funciar a Comunei Cumpăna nr. 1688 din 26 februarie 2008 s-a hotărât trecerea din anexa nr. 23 în anexa nr. 22 a domnului T.I. În aceste condiţii, instanţa de recurs a constatat că există rezervă de teren la dispoziţia Primăriei Cumpăna, motiv pentru care hotărârea menţionată a Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanţa, nr. 88 din 8 aprilie 2008, de menţinere a reclamantului în anexa 23, a fost apreciată ca fiind nelegală.
Pe baza raportului de expertiză care a identificat suprafaţa în litigiu în prezenta cauză, instanţa de fond a arătat că aceasta face parte din categoria teren arabil necultivat, că vechiul amplasament al proprietăţii corespunde cu actuala poziţionare a parcelei A 433/1; că acesta nu este nici în prezent cultivat, fiind acoperit de vegetaţie sălbatică.
Judecătorul fondului a arătat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, reglementată de dispoziţiile art. 480 C. civ., presupune compararea titlurilor deţinute de părţile din raportul litigios dedus judecăţii, iar cel care pretinde că este titular asupra lucrului revendicat şi aflat în detenţia posesorului neproprietar este ţinut a face dovada proprietăţii.
Că, faţă de ansamblul probelor administrate, nu se poate stabili modalitatea în care imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului şi nu se poate identifica nici titlul în baza căruia s-a realizat transferul dreptului de proprietate de la reclamant, ori autorul acestuia, către stat; prin urmare, preluarea imobilului a avut un caracter abuziv.
Fiind vorba despre o preluare abuzivă a imobilului în proprietatea statului fără o justă şi prealabilă despăgubire, aceasta a avut drept consecinţă lipsirea proprietarului de posesia asupra bunului său, ceea ce a adus atingere prevederilor constituţionale, precum şi a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Prin Decizia nr. 363C din 19 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis apelurile declarate de Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Constanţa (U.M. ..... Constanţa) şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.
A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea reclamantului în contradictoriu cu Statul Român şi U.M. ...... Constanţa.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.
S-a reţinut că apelurile pârâţilor sunt fondate din perspectiva raţionamentului juridic la care s-a raportat judecătorul în procedura comparării titlurilor, pronunţând o soluţie greşită - în raport cu pârâţii-apelanţi - atât cât priveşte modalitatea de preluare a imobilului de către stat (pe care a apreciat-o ca fiind abuzivă), cât şi datorită ignorării principiului electa una via.
Documentaţia depusă în cauză atestă demersurile efectuate de intimatul-reclamant T.I. în raport de dispoziţiile Legii nr. 18/1991 în vederea recunoaşterii dreptului de proprietate şi reconstituirii, conform legii fondului funciar, a acestui drept pentru suprafaţa în litigiu, de 5 ha.
Supunerea imobilului în cauză regimului juridic reglementat de Legea nr. 18/1991 este atestată atât de considerentele Deciziei civile nr. 227 din 27 februarie 2007 a Tribunalului Constanţa, în care se arată că partea a indicat modalitatea în care statul a intrat în posesia bunului (înscrierea tatălui său cu această suprafaţă în CAP), cât şi de litigiile purtate după finalizarea procedurilor administrative prealabile efectuate de intimatul-reclamant pentru obţinerea terenului în natură.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Conform alin. (2), bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
În speţă, intimatului-reclamant i s-a reconstituit, după anul 1990, dreptul de proprietate în temeiul legii speciale, imobilul neintrând în categoria celor preluate fără titlu şi abuziv în patrimoniul statului - astfel cum s-a susţinut pe parcursul acţiunii în revendicare iniţiate în 2007.
Statul a creat cadrul legal după 22 Decembrie 1989 de a fi solicitate, pentru terenurile aflate în patrimoniul fostelor C.A.P.-uri şi I.A.S.-uri, măsuri reparatorii - restituirea pe vechiul amplasament sau acordarea de despăgubiri, iar intimatul-reclamant şi-a văzut deschisă calea jurisdicţională pentru recunoaşterea dreptului.
Acest fapt s-a realizat prin pronunţarea Sentinţei civile nr. 9612 din 18 octombrie 2006 a Judecătoriei Constanţa, irevocabilă conform Deciziei 227 din 27 februarie 2007 a Tribunalului Constanţa, prin care pârâtele Comisia locală de fond funciar Cumpăna şi Comisia Judeţeană privind aplicarea Legii nr. 18/1991 Constanţa au fost obligate să procedeze la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului cu privire la suprafaţa de 5 ha. Ulterior, măsura de încadrare a intimatului-reclamant în tabelul privitor la plata de despăgubiri a fost infirmată de instanţe, prin Decizia civilă nr. 354 din 7 mai 2010 a Tribunalului Constanţa fiind obligată Comisia Judeţeană Constanţa să emită, în favoarea reclamantului, titlul de proprietate pentru terenul de 5 ha situat pe teritoriul administrativ al comunei Cumpăna, sola A 433/1.
Astfel fiind, criticile dezvoltate de apelantul-pârât Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Constanţa, pe aspectul incorectei determinări în plan de către expertul tehnic judiciar a amplasamentului terenului revendicat, nu îşi mai găsesc relevanţa câtă vreme în procedura specială a Legii nr. 18/1991 s-a stabilit irevocabil reconstituirea dreptului în favoarea intimatului-reclamant asupra solei menţionate şi pe care, potrivit propriei documentaţii a apelantului, unitatea militară o deţine în administrare încă din anul 1987.
Ceea ce însă este relevant este faptul că intimatul-reclamant şi-a valorificat dreptul în procedura specială, fără ca ulterior acestui moment să mai poată pretinde în dreptul comun o confirmare a dreptului, pentru că intervine principiul unicităţii căii procesuale, care se opune atât recunoaşterii - prin două căi procesuale distincte - aceluiaşi drept litigios, cât şi obţinerii unei duble reparaţii.
Această soluţie a fost, de altfel, constant afirmată în jurisprudenţa ICCJ (Deciziile civile nr. 7732 din 4 decembrie 2008, nr. 3563 din 15 aprilie 2011), principiul electa una via acţionând în sensul obstaculării altor demersuri ale părţii de natură să repună în discuţie existenţa dreptului, conţinutul şi întinderea acestuia, câtă vreme aceste elemente au fost analizate într-o primă cale aleasă de reclamant.
În raport de toate aceste considerente, constatând - în raport de limitele devoluţiunii impuse prin căile de atac promovate - că apelurile formulate sunt fondate, în temeiul art. 296 C. proc. civ. au fost admise, cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului faţă de Statul Român şi de U.M. ...... Constanţa, ca nefondată.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri au declarat recurs reclamantul T.I. şi pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au susţinut următoarele:
1.a. Reclamantul T.I., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. care consacra desfăşurarea procesului civil cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii, pronunţând hotărârea atacată cu nesocotirea acestor principii fundamentale ale procesului civil român.
În acest sens, a învederat că, deşi în cauză nici pârâţii şi nici instanţa nu au invocat/pus în dezbaterea părţilor încălcarea principiului electa una via, instanţa şi-a întemeiat soluţia pronunţată pe invocarea acestui principiu, neregularitate procedurală de natură a atrage nulitatea absolută a actelor de procedură astfel îndeplinite.
1.b. Hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În acest sens a susţinut că în mod greşit s-a reţinut că prin restituirea bunului pretins în cauza s-ar obţine o dublă reparaţie. Or, atâta timp cât nu este posibilă reconstituirea dreptului de proprietate asupra bunului menţionat, este perfect admisibilă acţiunea în revendicare formulată împotriva posesorului neproprietar, neavând incidenţa în speţă electa una via.
Admiterea acţiunii în revendicare în prezenta cauză nu este de natură a aduce atingere unui alt drept de proprietate, statul român nefiind proprietarul bunului solicitat (terenul a fost naţionalizat abuziv, fără titlu, în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile constituţionale şi legale ale epocii).
Atâta timp cât terenul se află în posesia statului român şi a Inspectorului de Jandarmi Judeţean Covasna (U.M. ...... Constanţa), unica cale de recuperare a posesiei sale o constituie acţiunea dedusă judecăţii.
Statul Român nu deţine un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, reclamantul fiind singura persoană care exhibă un titlu de proprietate asupra terenului solicitat - Contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 146 din 30 ianuarie 1942, transcris sub nr. 135 din 30 ianuarie 1942 la Tribunalul Constanţa.
Or, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului şi bunurile dobândite în perioada 1945 - 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei şi a legilor în vigoare. În caz contrar, statul dobândeşte un drept de proprietate obţinut cu încălcarea normelor legale în vigoare privind respectarea şi garantarea dreptului de proprietate privată.
În acest context, în conflictul dintre titlul reclamantului şi posesia pârâţilor, preferabilitate are titlul reclamantului, care emană de la o altă persoană şi este anterior temporal posesiei pârâţilor.
Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a susţinut, în dezvoltarea recursului său, următoarele:
Hotărârea primei instanţe, Sentinţa civilă nr. 2122 din 6 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, nu i-a fost comunicată, astfel încât nu a putut să-şi exercite dreptul de a declara apel în termenul prevăzut de lege. Au învederat că, potrivit actelor depuse la dosar, sediul său este în Bucureşti, str. P.R., sector 1, ori, potrivit dovezii de comunicare aflată la dosar fond, hotărârea a fost comunicată la adresa din Bucureşti, str. E., fiind astfel nesocotite formele de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii de art. 105 C. proc. civ.
Neregularităţi procedurale s-au produs şi la judecata în faţa instanţei de apel, sens în care au învederat că pentru termenul de judecată din 12 septembrie 2011 citaţia le-a fost comunicată la data de 8 septembrie 2011, astfel încât au fost în imposibilitate să-şi pregătească apărarea.
Întrucât citarea părţilor implicate în procesul civil constituie una dintre garanţiile procesuale cele mai importante pentru respectarea dreptului fundamental la apărare, nesocotirea ori desfăşurarea procedurii cu încălcarea normelor ce o reglementează atrage desfiinţarea actelor de procedură întocmite în atare condiţii, hotărârea astfel pronunţată fiind nulă potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., iar prejudiciul suferit de apelanta-recurentă, care nu a participat la judecată, nu poate fi înlăturat decât prin rejudecarea apelului.
Ca urmare, având în vedere că rejudecarea cauzei s-a făcut cu lipsă de procedură, iar citaţia nu a fost înmânată cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată fixat în cauză, hotărârea este lovită de nulitate, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi în baza căruia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 85 C. proc. civ. „judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea dispune altfel”.
Iar art. 89 alin. (1) C. proc. civ. dispune că „citaţia, sub pedeapsa nulităţii, va fi înmânată părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. În pricinile urgente, termenul poate fi şi mai scurt, după aprecierea instanţei”.
Dispoziţiile legale evocate sunt de natură a asigura respectarea a două dintre cele mai importante principii ale procedurii judiciare: contradictorialitatea şi dreptul la apărare.
În adevăr, doar în măsura în care părţile cunosc data şi locul judecăţii ele sunt puse într-o situaţie de egalitate; îşi pot pregăti apărarea pentru ca apoi să prezinte în contradictoriu şi într-o şedinţă publică împrejurările de fapt şi de drept de care depinde soluţionarea cauzei.
La rândul său, art. 107 C. proc. civ. îl obligă pe preşedintele instanţei (judecătorul cauzei) să verifice dacă părţile au fost legal citate şi să dispună amânarea cauzei ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Această obligaţie este impusă judecătorului sub sancţiunea nulităţii actelor de procedură întocmite în cauză.
Dispoziţiile procedurale privitoare la citarea părţilor au un caracter imperativ, încălcarea lor fiind sancţionată, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu anularea actului de procedură întocmit în atare condiţiuni.
De asemenea, pentru ca citaţia să-şi îndeplinească funcţia sa procesuală - încunoştinţarea părţilor despre existenţa litigiului, data şi locul judecăţii - legea determină şi termenul în care citaţia trebuie înmânată părţilor sau altor participanţi (art. 89 alin. (1) C. proc. civ. sus-reprodus).
Termenul de înmânare a citaţiei este considerat de lege drept un termen util şi suficient pentru ca partea citată că-şi poată pregăti apărarea. Nerespectarea acestui termen atrage după sine, potrivit aceloraşi dispoziţii ce reglementează materia analizată, anularea actului de procedură întocmit în condiţiile de neregularitate procedurală menţionată. Dispoziţiile art. 89 alin. (2) C. proc. civ. dispun, imperativ, că în cazul neîndeplinirii cerinţei de la alin. (1), partea este în drept să solicite amânarea judecăţii.
Dacă cauza s-a soluţionat în lipsa părţii, necitată în conformitate cu prevederile art. 89 alin. (1) C. proc. civ., aceasta este îndreptăţită să solicite anularea/desfiinţarea hotărârii, vătămarea fiind presupusă, fiind vorba de o nulitate expresă.
Întrucât, în cauză, judecata în apel s-a făcut cu încălcarea normelor legale menţionate, aspect criticat prin recursul pârâtului, care pentru termenul de judecată fixat la 12 septembrie 2011, a fost citat prin fax la data de 8 septembrie 2011, deci cu nerespectarea termenului de înmânare a citaţiei prevăzut de textul art. 89 alin. (1) C. proc. civ., se vădesc ca fondate criticile formulate.
Se reţine, de asemenea, că în tot cursul procedurii (fond, apel), constant pârâtul-recurent a indicat drept sediu adresa din Bucureşti, P-ţa R., sector 1, aspect omis a fi observat de instanţele fondului, context în care, comunicarea actului de procedură hotărâre judecătorească, respectiv a citaţiei pentru primul termen de judecată la o altă adresă şi cu încălcarea termenului stipulat de norma evocată, cu consecinţa imposibilităţii părţii de a-şi exercita dreptul de a ataca judiciar hotărârea ce i-a fost defavorabilă şi, respectiv în apel, pronunţarea hotărârii de asemenea defavorabilă cu viciile procedurale menţionate, atrag anularea actului de procedură întocmit în atare condiţii.
Dispoziţiile art. 107 C. proc. civ. obligă instanţa ca, în cazul în care la termenul fixat pentru judecată partea nu se prezintă, deoarece, prin ipoteză, nu a fost citată cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, să amâne judecata cauzei.
Faţă de această dispoziţie, vătămarea părţi neregulat citate şi care, fiind judecată în lipsă, a pierdut procesul, este presupusă (existând imposibilitatea de a se apăra în cauză, ca şi în pronunţarea unei hotărâri nefavorabile) şi nu poate fi înlăturată decât prin anularea procedurii de citare şi, pe cale de consecinţă, a hotărârii.
Constatând, prin urmare, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi pct. 5 C. proc. civ., şi, în scopul soluţionării unitare a cauzei, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursurile vor fi admise cu consecinţa casării deciziei curţii de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul T.I. şi de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva Deciziei nr. 363C din 19 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 septembrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4830/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5212/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
