ICCJ. Decizia nr. 5261/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5261/2012
Dosar nr. 8991/1/2011
Şedinţa publică din 13 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 22/2009, pronunţată în Dosarul nr. 645.2/103/2006 al Curţii de Apel Bacău, s-a admis apelul promovat de pârâtul Primarul municipiului Roman împotriva Sentinţei civile nr. 540/2008 al Tribunalului Neamţ, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi O.D., O.D., O.T. şi C.T.; s-a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a fost modificată în parte Dispoziţia nr. 1911 din 30 iunie 2006 emisă de Primarul municipiului Roman, jud. Neamţ, dispunându-se obligarea acestuia, prin dispoziţie motivată, la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, pentru suprafaţa de 1430 mp teren, situată în intravilanul Municipiului Roman, constând în compensare cu teren disponibil la data executării, din domeniul privat sau public al municipiului, iar în caz de imposibilitate de executare, despăgubiri pentru imobil (teren 1430 mp şi construcţie - 336,08 mp), valoarea finală a despăgubirilor urmând a fi stabilită de Comisia Centrală.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate vizând admiterea în parte a contestaţiei şi menţinerea propunerii de acordare a despăgubirilor pentru imobilul construcţie în suprafaţă de 336 mp.
Prin Decizia civilă nr. 8249 din 14 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 645/103/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul reclamantei, s-a casat Decizia civilă nr. 22/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bacău şi s-a trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În argumentarea deciziei de casare, s-a arătat că instanţa de apel a dispus atribuirea, către reclamanţi, a unei suprafeţe de teren de 1430 mp, deşi nu s-a stabilit dacă în patrimoniul Municipiului Roman există teren disponibil de aceeaşi valoare şi cu aceleiaşi caracteristici pentru a fi acordat în compensare, pârâtul susţinând contrariul fără a prezenta în instanţă procese-verbale de afişare, conform art. 1 (10) din Legea nr. 10/2001, republicată.
S-a mai arătat, în motivare, faptul că instanţa de apel era obligată să pună în vedere pârâtului să prezinte tabelele cu terenurile intravilane disponibile cu luarea în considerare şi a înscrisurilor depuse de reclamanţi vizând concesionarea unor suprafeţe de teren aflate în patrimoniul municipiului Roman, şi să dispună completarea expertizei tehnice cu un obiectiv în acest sens; că, la rejudecarea apelului, să se aibă în vedere şi celelalte critici vizând întinderea suprafeţei de teren ce poate fi acordată în compensare ca măsură reparatorie, eventual, printr-o nouă expertiză tehnică, respectiv, posibilitatea restituirii în natură cel puţin a suprafeţei de teren afectată de parcare, solicitată de reclamanţi conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bacău, după rejudecare cu nr. 645.2/103/2006, iar prin Decizia civilă nr. 65 din 14 septembrie 2011, s-a admis apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Roman, s-a schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că s-a respins contestaţia, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În speţă, intimaţii-reclamanţi au contestat Dispoziţia nr. 1911 din 30 iunie 2006 emisă de Primarul municipiului Roman, în aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată, prin care s-a respins cererea lor de restituire în natură a imobilului construcţie, precum şi a suprafeţei de teren de 3361 mp, situate în municipiul Roman, ce au aparţinut autorului lor, propunându-se despăgubiri, în temeiul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor imobilelor preluate abuziv.
În motivarea dispoziţiei primarului, s-a arătat că imobilul construcţie a fost demolat total, iar suprafaţa de teren de 3361 mp este imposibil de restituit în natură fiind ocupată funcţional de S.C. T. S.A. Roman (1800 mp), bloc de locuinţe, parcare publică amenajată şi spaţiu verde aferent blocului (1561 mp).
Prin Sentinţa nr. 540/C/2008 a Tribunalului Neamţ, pronunţată în Dosarul nr. 645/103/2006, s-a admis contestaţia în parte, s-a modificat în parte art. 2 din dispoziţia de respingere a notificării, intimatul fiind obligat, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, să acorde, prin dispoziţie motivată teren în compensare în suprafaţă de 3436 mp, situat în intravilanul Municipiului Roman.
A fost menţinută propunerea de acordare a despăgubirilor pentru construcţia în suprafaţă de 336 mp şi obligat intimatul să o înainteze Comisiei Centrale de Acordare a Despăgubirilor.
Împotriva sentinţei a promovat apel pârâtul care a criticat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii invocând, în esenţă, că instanţa de fond a acordat intimaţilor-reclamanţi mai mult decât au notificat, respectiv 3436 mp teren şi 336 mp construcţie, şi nu 3100 mp şi 336 mp construcţie, încălcând principiul disponibilităţii; că instanţa de fond nu s-a pronunţat şi nu a analizat toate mijloacele de apărare invocate pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt, ignorându-se faptul că o parte din suprafaţă notificată se află în proprietatea S.C. T. S.A. Roman, ce nu figurează ca parte în proces, societate care, de altfel, a şi fost notificată conform Legii nr. 10/2001, reclamanţii primind şi răspuns din partea acesteia, în sensul trimiterii notificării către A.V.A.S. Bucureşti în vederea soluţionării; că măsura compensării cu teren liber în intravilanul Municipiului Roman este nelegală, în condiţiile în care modul de soluţionare a notificărilor este de competenţa exclusivă a autorităţilor administraţiei publice locale, instanţa de judecată neputându-se substitui acestora; că s-au încălcat, dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în contextul în care pârâtul nu deţine în patrimoniu teren disponibil, şi că suprafeţele de teren concesionate, ca şi cele supuse vânzării, ce fac obiectul mai multor hotărâri ale consiliului, sunt mici şi afectate extinderii unor construcţii sau pe care sunt deja edificate construcţii, astfel că nu se poate susţine că în patrimoniul Municipiului Roman ar exista suprafeţe de teren disponibile.
Din actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut că, prin contestaţia formulată, intimaţii-reclamanţi au solicitat restituirea în natură a unei suprafeţe de 3.100 mp teren situat în Roman, precum şi a imobilelor construcţii în suprafaţă de 336,08 mp, situate la aceeaşi adresă, conform notificării adresate apelantului-pârât.
Din înscrisurile depuse de părţi la dosarul cauzei, precum şi din expertizele topocadastrale efectuate la fond şi în apel, cu ocazia rejudecării, rezultă că terenul în suprafaţă totală de 3.436 mp (3.100 mp teren şi 336 mp construcţie) pentru care s-a solicitat restituirea în natură pe vechiul amplasament, este compus din suprafaţa de 2806 mp teren pe care este amplasat Hotel Central (teren inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis pe numele S.C. T. S.A. Roman), 437 mp parcare publică, bloc de locuinţe (924 mp) şi 230 mp spaţiu verde.
Pentru suprafaţa de teren inclusă în patrimoniul S.C. T. S.A. Roman, intimaţii-reclamanţi s-au adresat cu notificări acestei societăţi, ca entitate deţinătoare (dosar fond), decizia de respingere a acesteia, nr. 23 din 1 octombrie 2001, fiind comunicată intimaţilor, iar notificările transmise către A.P.A.P.S. Neamţ şi Prefectura jud. Neamţ (dosar fond).
În acest context, s-a reţinut că este evident faptul că, în limitele învestirii instanţei, posibilitatea unei eventuale restituirii în natură a terenului nu poate fi analizată decât pentru diferenţa dintre suprafaţa de teren solicitată, aflată în patrimoniul unităţii administrative şi cea aflată în proprietatea S.C. T. S.A. Roman, notificată la rândul său, dar care nu este parte în prezenta cauză, respectiv, pentru suprafaţa de 1430 mp, pentru care apelantul are calitatea de entitate deţinătoare, compusă din teren pe care se află amplasat bloc de locuinţe (924 mp), parcare publică (437 mp) şi 230 mp spaţiu verde.
Dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd faptul că şi în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent care constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea deţinătoare notificată, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale.
Din interpretarea textului normativ anterior menţionat, precum şi a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, rezultă faptul că, deşi legea instituie în ansamblul său principiul priorităţii restituirii în natură a imobilelor, aceasta nu prevede o ierarhie a măsurilor reparatorii prin echivalent, entitatea învestită cu soluţionarea notificării nefiind obligată să acorde necondiţionat teren în compensare, modul de soluţionare a notificării fiind lăsat la aprecierea acesteia, ca singura în măsura să evalueze, în mod concret, asupra posibilităţii de acordare a unei astfel de măsuri reparatorii.
Ca atare, instanţa nu se poate substitui prerogativei prevăzute de lege pentru entitatea deţinătoare pentru a stabili dacă un anumit bun poate fi restituit în compensare, cu atât mai mult cu cât acordare a unui alt teren în compensare depinde de existenţa unor terenuri disponibile în patrimoniul entităţii învestite.
De altfel, în pct. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, republicată, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute la art. 1 alin. (2) şi alin. (3) din lege, permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, posibilitatea acordată persoanelor îndreptăţite de a opta pentru un numit tip de despăgubiri, expres menţionate, neechivalând cu dreptul de a alege orice bun din patrimoniul deţinătorului.
Ansamblul probator administrat în cauză, relevă faptul că apelanta nu dispune de terenuri disponibile în sensul legii pentru a fi oferite în compensare intimaţilor-reclamanţi sau altor notificatori, în acest sens fiind şi menţiunile din expertiza efectuată în apel, raport la expertiză, suprafeţele de teren concesionate, la care au făcut trimitere intimaţii-reclamanţi, fiind de mici dimensiuni, ocupate de construcţii sau aferente unor construcţii proprietatea unor persoane fizice sau juridice.
Mai mult, suprafeţele de teren indicate de intimaţii-reclamanţi în suplimentul la raportul de expertiză pentru a fi date spre compensare (dosar apel), fie sunt în proprietatea altor persoane sau sunt în litigii întemeiate tot pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, republicată, fie sunt concesionate societăţii comerciale al cărui unic reprezentant este unul dintre intimaţi (care a şi formulat cererea de cumpărare), context în care nu se poate dispune compensarea în natură cu aceste terenuri.
În ceea ce priveşte posibilitatea acordării în natură, pe vechiul amplasament, a suprafeţei de 230 mp teren spaţiu verde, precum şi a suprafeţei de 437 mp, ce are destinaţia de parcare, s-a reţinut faptul că, în considerarea dispoziţiilor art. II şi III din O.U.G. nr. 114/2007, art. 4 lit. j) din Legea nr. 24/2007, precum şi a art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2009, acestea nu pot fi restituite în natură.
Astfel, din textele normative anterior arătate, rezultă obligaţia autorităţilor publice locale de a asigura din terenul intravilan o suprafaţă de spaţiu verde de minim 20 mp/locuitor, precum şi spaţiile verzi aferente locuinţelor de timp condominium (blocului de locuinţe, în speţă), actele administrative sau juridice emise pentru schimbarea destinaţiei acestora astfel cum este prevăzută în planul de urbanism fiind lovite de nulitate absolută.
În ceea ce priveşte spaţiul amenajat ca parcare publică aferentă Hotelului Roman, se reţine că aceasta reprezintă o amenajare de utilitate publică în sensul art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007, de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, spaţiul deservind nu numai Hotelul Roman, ci ca şi cale de acces atât pietonal, cât şi rutier pentru maşini de intervenţie de poliţie, salvare, pompieri.
S-a conchis, că, în raport de ansamblul probator administrat, în speţă, restituirea terenului în natură pe vechiul amplasament, de către apelant, nu este posibilă, întrucât parte din teren nu este în patrimoniul acesteia, iar diferenţa de teren este supusă unor reglementări speciale, şi că nici acordarea măsurii reparatorii în compensare cu un alt teren, în contextul în care apelanta nu dispune de suprafeţe disponibile, nu este posibilă, în condiţiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 9, art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Împotriva acestei decizii au declarat recursul reclamanţii O.M., O.M.N., C.Z., O.D. şi O.T., criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente:
Suprafaţa de teren pentru care au formulat pretenţii este 3100 mp şi un imobil construcţie în suprafaţă de 336,08 mp, situate în municipiul Roman. Această suprafaţă de teren a aparţinut autorului, O.D., iar prin Referatul nr. 76999 din 30 iunie 2006 se reţine, în mod corect, că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la restituirea imobilelor, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele preluate în mod abuziv de către stat se restituie, de regulă, în natură.
Astfel, în referatul amintit, se arată că imobilul construcţie a cărui restituire în natură se cere a fost demolat total, iar imobilul teren în suprafaţă de 3361 mp, rezultată din măsurători şi din planurile cadastrale vechi, este afectată de lucrări de utilitate publică, şi anume bloc de locuinţe, parcare publică amenajată, Hotelul Roman şi spaţiu verde.
Aşadar, doar pentru o suprafaţa de teren precis delimitată există lucrări de utilitate publică, iar spaţiu verde poate fi restituit în natură, împreună cu parcarea, a cărei destinaţie poate fi schimbată printr-o dispoziţie a Primarului.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse modificări Legii nr. 10/2001, la art. 10 alin. (2), care arată că în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, iar pentru suprafaţa de teren ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Acest text de lege atestă fără niciun dubiu că trebuia să fie restituită în natură suprafaţa de teren afectată de parcare şi spaţiul verde aferent, şi nu să se propună acordarea de despăgubiri, fapt care contravine dispoziţiilor art. 18 din lege, care se referă la măsurile reparatorii care se stabilesc prin echivalent.
Legea nr. 247/2005, prin modificările aduse la Legea nr. 10/2001, art. 18 ind. 1 teza a II-a, potrivit cărora măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent.
Astfel, raportat la aceasta dispoziţie legală, trebuia să se propună acordarea către reclamanţi a măsurii reparatorii prin echivalent şi nu a despăgubirilor, lucru care nu a fost făcută de entitatea învestită.
S-a conchis, că suprafaţa de teren rămasă liberă de construcţii (spaţiu verde şi parcarea publică) să fie restituită în natură, iar pentru celelalte imobile, (construcţie şi rest teren), să le fie oferite măsuri reparatorii prin echivalent, în speţă alte bunuri de acelaşi gen.
Această cerere poate fi satisfăcută prin oferirea de către Primăria municipiului Roman de terenuri pe alte amplasamente, având în vedere că au dovedit, în mod constant, că instituţia deţine suprafeţe de teren pe care le are la dispoziţie, dar pe care le aduce la cunoştinţa publicului în mod preferenţial. Nu este reală susţinerea potrivit căreia ar fi depus, în mod constant, spre cunoştinţa publică adrese potrivit cărora nu există terenuri libere care să fie compensate cu altele care nu pot fi restituite în natură, având în vedere tocmai dispoziţiile prin care s-au admis diverse cereri cu privire la terenuri, formulate de persoane diferite, iar una dintre solicitările reclamanţilor către instanţa de apel a fost aceea de a li se permite să identifice suprafeţe de teren mai mici, care, însumate fiind, să le permită să primească suprafeţe de terenuri în natură şi care să satisfacă interesele ambelor părţi.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 (3) C. proc. civ., se constată următoarele:
Prin criticile formulate, recurenţii reclamanţi au susţinut că decizia recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea art. 10 (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că, potrivit acestui text de lege, nu există niciun dubiu că trebuia să le fie restituită în natură suprafaţa de teren afectată de parcare şi spaţiu verde, precum şi a dispoziţiilor art. 181 teza a II-a din Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatorii în echivalent, pentru terenul imposibil de restituit în natură pe vechiul amplasament, trebuia să constea în bunuri de acelaşi gen, respectiv prin oferirea de către Primăria municipiului Roman de terenuri pe alte amplasamente, întrucât s-a dovedit că pârâta deţine suprafeţe de teren disponibile, dar pe care le aduce la cunoştinţa publicului în mod preferenţial, şi nu măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri.
În raport de cadrul procesual stabilit de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, cât şi de situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond şi apel, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., se constată că obiectul prezentului litigiu îl constituie restituirea suprafeţei de 1430 mp reprezentând diferenţa dintre suprafaţa de teren solicitată prin notificare şi cea deţinută în proprietate de S.C. T. S.A. Roman, această din urmă nefiind parte în prezentul litigiu.
În ceea ce priveşte regimul juridic al suprafeţei de 1430 mp teren, s-a stabilit că pe suprafaţa de 924 mp este amplasat un bloc de locuinţe, pe suprafaţa de 437 mp este amplasată parcare publică, iar suprafaţa de 230 mp are destinaţia de spaţiu verde.
Potrivit art. 10 (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, "În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent".
Potrivit art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, "... Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale au în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc. ...) dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele asemenea ...".
Prin urmare, terenul afectat de parcare publică şi spaţiu verde, în suprafaţă de 437 mp şi respectiv, 230 mp, are destinaţia de amenajări de utilitate publică, iar în condiţiile art. 10 (2) din Legea nr. 10/2001, pentru aceste suprafeţe de teren reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent şi nu la restituirea în natură pe vechiul amplasament, aşa cum susţin aceştia.
În ceea ce priveşte critica de nelegalitate a deciziei recurate, în sensul că aceasta a fost dată cu încălcarea art. 181 teza a II-a din Legea nr. 247/2005, de modificare a Legii nr. 10/2001, în sensul că pentru terenul ce nu se poate restitui în natură pe vechiul amplasament, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent, ce constă în oferirea de terenuri pe alte amplasamente, deoarece s-a dovedit că Primăria municipiului Roman deţine suprafeţe de teren disponibile, se constată următoarele:
Potrivit art. 1 (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, "În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
În ceea ce priveşte pretenţia reclamanţilor de a li se acorda măsurii reparatorii prin echivalent, ce constă în compensarea cu alte terenuri deţinute de Primăria municipiului Roman şi care, potrivit susţinerii acestora, a fi disponibile, se constată că sunt incidente prevederile art. 26 (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că "dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită".
Or, în speţă, s-a stabilit că măsura compensării cu alte bunuri de acelaşi gen, respectiv terenuri, nu este posibilă, întrucât entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu deţine terenuri disponibile care să fie restituite reclamanţilor în compensare.
Mai mult, potrivit art. 1 (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, numai primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare, astfel că susţinerea reclamanţilor că greşit instanţa de apel nu le-a permit acestora să identifice suprafeţe de teren disponibile, care, chiar mai mici, însumate să le fi permis restituirea suprafeţei de teren în natură, este neîntemeiată.
Prin urmare, singura abilitată de lege care să aprecieze asupra posibilităţii de a acorda măsuri reparatorii ce constă în compensarea cu alte terenuri disponibile este entitatea învestită cu soluţionarea notificării şi nu instanţa sau notificatorii, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii O.M., O.M.N., C.Z., O.D. şi O.T. împotriva Deciziei nr. 65 din 14 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5265/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5254/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
