ICCJ. Decizia nr. 5264/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5264/2012
Dosar nr. 2000/30/2010
Şedinţa publică din 13 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2542 din 8 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş au fost respinse excepţiile de inadmisibilitate a acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor L.I., B.R. şi L.T. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de către D.G.F.P. Timiş. A fost constatat caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii de domiciliu forţat şi strămutare în Bărăgan a reclamanţilor, pârâtul a fost obligat să plătească celor acestora, în solidar suma de 4.500 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soţul, respectiv tatăl reclamantelor, 2.000 euro pentru reclamantele B.R. şi L.T. pentru prejudiciul moral suferit de bunica paternă a acestora, precum şi 2.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de bunicul patern al aceloraşi reclamante. Au fost respinse restul pretenţiilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a constatat în baza probelor că soţul, respectiv tatăl şi bunicii paterni ai reclamantelor au fost deportaţi din localitatea de domiciliu Sânpetru, jud. Timiş în Câmpia Bărăganului în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.
S-a reţinut că, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, acest act normativ cuprinde două ipoteze principale şi două subsidiare, cele principale fiind condamnările cu caracter politic, expres şi limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 precum şi măsurile administrative abuzive, declarate expres de aceeaşi lege ca având un caracter politic, în cuprinsul art. 3.
Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, precum şi pentru măsuri administrative abuzive, altele decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul enunţat. În aceste situaţii, ca o consecinţă logică, legea impune constatarea în prealabil, acolo unde este cazul, a caracterului politic, atât în cazul condamnărilor, cât şi al măsurilor administrative nereglementate în mod expres de art. 4.
Situaţia reclamantelor intră în ipoteza particularizată de art. 3 din Legea nr. 221/2009, respectiv art. 4 din lege şi, cum dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantele au optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din aceeaşi lege, s-a reţinut că acest articol de lege prevede expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, dar şi prin suportarea unei măsuri administrative cu caracter politic.
În determinarea cuantumului daunelor morale s-a avut în vedere modificarea art. 1 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009 adusă de O.U.G. nr. 62/2010.
A fost a respins capătul de cerere privitor la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit, atât pentru faptul că reclamantele nu au prezentat instanţei nicio dovadă relevantă, în acord cu art. 1169 C. civ. şi în plus, potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile puteau fi acordate doar pentru imobile şi numai în ipoteza în care acestea imobile, din motive obiective, nu au putut fi revendicate în baza Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât reclamantele L.I., B.R. şi L.T., cât şi pârâtul.
În apelul lor, reclamantele au criticat în principal cuantumul despăgubirilor acordate de tribunal pentru prejudiciul moral suferit de direct de către antecesorii lor, susţinând O.U.G. nr. 62/2010 nu poate fi aplicată retroactiv.
În opinia apelantelor-reclamante, nici Deciziile nr. 1354/2010 şi 1358/2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi interpretate altfel, pentru că s-ar încălca acelaşi principiu al neretroactivităţii, în condiţiile în care la momentul promovării acţiunii Legea nr. 221/2009 nu prevedea niciun fel de limitări în privinţa cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Apelantul-pârât a susţinut că reclamantele nu pot intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, şi nu şi la urmaşii acestora, şi în plus, a susţinut că acest regim reparator nu poate fi aplicat şi persoanelor care nu au făcut dovada caracterului politic al deportării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009, pentru a-i putea fi aplicabile disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În plus, în această ipoteză, potrivit apelantului-pârât, nici victima, nici soţul supravieţuitor ori descendenţii de gradul I sau II, nu pot fi beneficiari ai Legii nr. 221/2009, iar dacă s-ar considera totuşi altfel, atunci se impune obligarea reclamantelor la returnarea tuturor sumelor încasate de către antecesor, în baza dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 118/1990.
În sfârşit, apelantul-pârât a susţinut că instanţa de fond a stabilit un cuantum disproporţionat şi nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea prejudiciului real suferit şi că o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
S-a mai susţinut că odată cu adoptarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a dispărut temeiul de drept în virtutea căruia s-ar fi putut acorda compensaţii financiare, pentru prejudiciul moral suferit de victimele regimului comunist.
Prin Decizia nr. 981/A din 23 iunie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamantelor, a admis apelul pârâtului şi a schimbat sentinţa în sensul respingerii acţiunii în totalitate.
Pentru a pronunţa această decizie s-a reţinut că:
Astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus-menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o "speranţă legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Blecic vs. Croaţia, unde era avută în vedere o hotărâre definitivă, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivităţii.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
În privinţa despăgubirilor pentru prejudiciul material s-a reţinut că apărătorul calificat al reclamantelor a declarat expres în faţa instanţei că nu susţine acest capăt de cerere şi în plus, nu este în măsură să dovedească existenţa pretenţiilor.
Împotriva acestei decizii reclamantele au declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În critici se susţine că:
- în cauza dedusă judecăţii trebuia făcută aplicarea prevederilor constituţionale cuprinse în art. 20 în sensul că dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin poziţii mai favorabile;
- Decizia Curţii Constituţionale încalcă prevederile art. 1 al Protocolului 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
- reclamantele în calitate de beneficiare ale Legii nr. 221/2009 pot pretinde o "speranţă legitimă" în privinţa realizării dreptului la despăgubire;
- este necesară asigurarea garanţiei egalităţii armelor;
- este necesar a se asigura respectarea principiului constituţional al egalităţii de tratament în faţa legii;
- chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai produce efecte juridice, cererile în justiţie întemeiate pe acest text de lege sunt admisibile în baza art. 998 - 999 C. civ.;
- în speţă se impune aplicarea principiului neretroactivităţii legii; Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol;
- nu se poate reţine că prin aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparare a prejudiciului moral;
- în mod greşit a fost respinsă solicitarea referitoare la acordarea despăgubirilor materiale.
Recursul nu este fondat.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii articolului citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui "bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Totodată, se constată că, în condiţiile în care reclamantele şi-au fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală - art. 998 - 999 C. civ., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparaţie, nu puteau constitui pentru instanţa de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantele L.I., B.R. şi L.(L.) T. împotriva Deciziei nr. 981/A din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5178/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 6715/2012. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
