ICCJ. Decizia nr. 5263/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 374 din 10 martie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată, astfel cum a fost precizată, acțiunea formulată de reclamanții D.O. și D.C., în contradictoriu cu pârâții N.T., V.A.C., și Municipiul București prin Primar General, prin care au solicitat să fie obligați pârâții persoane fizice să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 6.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că sub aspectul capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului apreciată ca o chestiune incidentală în raport de cererea de revendicare, în cauză a fost făcută dovada că apartamentul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin cele două decizii emise în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ în vigoare la acea dată și în baza căruia statul a înstrăinat imobilul pârâților N.
în aceste condiții, instanța a apreciat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, iar vânzarea lui către pârâți a fost făcută cu respectarea normelor impuse de Legea nr. 112/1995, a respins cererea de revendicare a acestuia formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice ca neîntemeiată, prin această măsură neîncălcându-se prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Drepturilor Omului atâta timp cât reclamanții ce au fost privați de bunul avut în proprietate au obținut despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, același drept subzistând în favoarea lor și în temeiul Legii nr. 10/2001 dispoziții de care nu au înțeles însă să se folosească, apelând direct la formularea prezentei acțiuni pe calea dreptului comun.
Pe de altă parte, și pârâții cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun asupra căruia dețin posesia concretizată material.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții criticând-o ca nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:
Instanța nu a analizat primul capăt de cerere și anume constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului, ci s-a limitat la a aprecia că imobilele dobândite de stat în baza Decretului nr. 223/1974 sunt preluate cu titlu, fără a observa dispozițiile legale relevante și situația concretă din prezenta cauză. Soluționarea acestei cereri are un caracter prealabil, prejudicial în contextul caracterizării titlului statului și transmiterii acestuia intimaților - pârâți.
Potrivit dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins nefondat apelul reținând că imobilul revendicat de către reclamanți a fost proprietatea lor conform contractului de construire din 10 iunie 1977 încheiat de aceștia cu I.C.V.L. București.
Prin sentința civilă irevocabilă nr. 2458 din 23 februarie 1999 Judecătoria sectorului 6 București, a respins ca nefondată acțiunea reclamanților împotriva acelorași pârâți prin care se solicita revendicarea apartamentului în litigiu și nulitatea contractului de vânzare cumpărare reținându-se că reclamanții nu mai pot solicita restituirea în natură a apartamentului atâta vreme cât la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 acesta era ocupat de chiriași.
Având în vedere că temeiul de drept al prezentei acțiunii diferă de cel invocat prin prima acțiune, Curtea nu a reținut în cauză autoritatea de lucru judecat.
Instanța de fond a reținut în considerentele sale preluarea cu titlu valabil al apartamentului în litigiu din patrimoniul reclamanților de către stat.
Curtea a constatat că sub acest prim aspect criticat de apelanți, hotărârea instanței de fond este greșită.
Apartamentul în cauză a trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ abuziv care contravine potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 atât Constituției României și legilor interne (art. 480 C. civ.) cât și Tratatelor internaționale la care România este parte.
Fiind sesizată de apelanții reclamanți cu o acțiune având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului prin naționalizare, instanța de fond a apreciat corect că sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, chiar dacă în acțiune, reclamanții au indicat ca temei juridic doar dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.
De asemenea, înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul Legii nr. 33/1998 a stabilit în considerentele deciziei mai sus menționate faptul că "existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului".
Cu privire la apelanții reclamanți, se reține dimpotrivă că aceștia nu au formulat până la data introducerii acestei cereri de chemare în judecată o altă acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului sau în revendicare care să fi fost admisă și nici nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, situație în care nu se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.
Pe de altă parte, prin neatacarea în instanță în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, titlul de proprietate al intimaților pârâți s-a consolidat, aceștia au ajuns să dețină un bun în sensul convenției, iar dispozițiile legale care reglementează dreptul apelanților de a primi în această situație despăgubiri nu rupe justul echilibru care trebuie să existe între interesul personal al reclamanților și interesul general la care face trimitere art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adițional la Convenție.
împotriva Deciziei nr. 286/ A din 16 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții D.C. și D.O. care au susținut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii recurate.
Apartamentul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ abuziv care contravine dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, atât Constituției României și legilor interne (art. 480 C. civ.), cât și Tratatelor internaționale la care România este parte.
Se consideră că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel că, instanța de apel nu a motivat corespunzător soluția pronunțată, limitându-se la câteva motive generale și superficial abordate.
Deși instanța constată că statul a preluat fără titlu și în mod abuziv imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, nu a analizat corelativ și explicit în ce măsură contractul de vânzare cumpărare încheiat de Stat cu intimații pârâți este valabil.
Or, fără a efectua această analiză incidentală esențială în speță, concluzia instanței de apel care aplică "mutatis mutantis" considerentele reținute de înalta Curte prin Decizia pronunțată în interesul Legii nr. 30/2008 este abruptă și lipsită de temei, deoarece, pentru a beneficia de "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. dreptul de proprietate al pârâților ar fi trebuit să izvorască dintr-un act valabil.
Este evident că, din motivarea contradictorie și sumară a instanței de apel nu rezultă cum poate fi preferabil titlul pârâților în virtutea dezlegării date problemei generale concursului de legi în timp.
în subsidiar, se consideră că titlul statului - autorul pârâților - este în mod evident nul, aspect necontestat de instanța de apel.
Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se consideră că despăgubirea reclamanților prin acordarea de despăgubiri bănești în sensul ultimei decizii în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților la momentul înstrăinării locuinței către foștii chiriași, lipsește de obiect contractul de vânzare-cumpărare încheiat între stat și chiriași, aflându-ne în ipoteza unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, care nu poate fi în niciun caz apreciată ca preferabilă titlului real opus de adevărații proprietari.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în conflictul dintre ele, se solicită a recunoaște preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți ca fiind cel originar și mai bine caracterizat față de contractele de vânzare - cumpărare ce nu au fost apte să transfere din patrimoniul statului dreptul de proprietate în condițiile în care acesta nu îl deținea.
în aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamanți, constatare care interesează cererea în revendicare.
Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu este nefondat pentru considerentele ce succed:
I. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Criticile recurenților reclamanți nu pot fi primite, prin intermediul lor se susține că instanța de apel nu a motivat corespunzător hotărârea pronunțată, limitându-se la câteva motive generale și superficial abordate, susțineri ce nu se verifică. Decizia Curții de Apel de Apel cuprinde motivele de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare prezentat de părți. Astfel, se reține în considerentele deciziei criticate că, atâta timp cât acest contract încheiat de părți în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost atacat în instanță, în condițiile dispozițiilor legale, ale art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, pârâții se pot prevala de "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, motivarea deciziei Curții de Apel răspunde exigențelor legale mai sus indicate, examinează efectiv susținerile și apărările părților, confirmând situația de fapt și dezlegarea în drept statuate de prima instanță, cuprinzând mențiunile reglementate de art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
II. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
în cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 45 din Legea nr. 10/2001,art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Secțiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la soluția instanței de apel privind acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu "entitatea deținătoare" așa cum aceasta este definită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, se constată că este legală, pentru următoarele considerente:
Reclamanta se află în situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autoarei sale.
în ceea ce privește revendicarea imobilului în litigiu, se constată că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, "bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".
însă în materia imobilelor preluate abuziv de stat a fost adoptată ca lege specială de reparație, Legea nr. 10/2001, iar procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau reclamantei să se conformeze conduitei prescrise de aceasta față de unitatea deținătoare, respectiv să adreseze notificarea unității deținătoare în termenul și în condițiile prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, și să finalizeze procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, iar sancțiunea pentru nefinalizarea acestei proceduri este "pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent", pentru imobilul în litigiu, în contradictoriu cu entitățile sau unitățile deținătoare.
în speță, reclamanta a invocat ca temei al cererii de chemare în judecată dispozițiile dreptului comun, art. 480 C. civ.
Or, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, analiza cererii de față, în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se realizează în favoarea celei din urmă.
Prin urmare, se constată că, legal, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare promovată, în temeiul art. 480 - 481 C. civ., de către reclamantă, în contradictoriu cu "unitatea deținătoare", respectiv pârâții persoane juridice, ca inadmisibilă.
în ceea ce privește criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlurile pârâților, care au dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează;
Astfel, titlurile pârâților nefiind contestate în justiție în termenul legal, așa cum s-a arătat mai sus, sunt valabile, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanța supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Se reține că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere.
Astfel, înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice.
în ceea ce privește noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005).
în schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002).
însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).
Față de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.
De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului P., nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți.
însă, urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din C.E.D.O.
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, (parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâților persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceștia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene.
Prin urmare, reclamanta, care nu deține un "bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui "bun" și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți.
Așadar, față de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.
Pentru considerentele expuse, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5306/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5303/2012. Civil → |
|---|
