ICCJ. Decizia nr. 5306/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Sălaj sub nr. 1997/84/2007, reclamanții L.l.A., D.I., F.M., L.M., L.I., L.I.A., L.F., S.I. și L.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul orașului Simleu-Silvaniei, să se dispună anularea Dispoziției nr. 3441 din 18 iunie 2007 emisă de pârât, stabilindu-secalitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul înscris în C.F. Simleu-Silvaniei, situat în orașul Simleu-Silvaniei, compus din construcție și terenul aferent.
Prin sentința civilă nr. 1642 din 12 septembrie 2008 a Tribunalului Sălaj a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamanților, reținându-se, în esență, că nu s-a făcut dovada faptului că antecesorii reclamanților au avut calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, admis prin Decizia civilă nr. 348/ A din 15 decembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, dispunându-se desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la Tribunalul Sălaj.
Motivând decizia, Curtea de Apel a arătat că părțile și prima instanță nu s-au preocupat de lămurirea situației juridice a imobilului, instanța de apel neputând stabili felul măsurilor reparatorii de care pot beneficia reclamanții-apelanți, respectiv dacă se poate proceda la restituirea în natură sau la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
în rejudecare, Tribunalul Sălaj a pronunțat sentința civilă nr. 2116 din 08 octombrie 2009, prin care a admis acțiunea reclamanților, dispunând anularea Dispoziției nr. 3441 din 18 iunie 2007 a Primarului orașului Simleu-Silvaniei și constatând calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul situat în Simleu-Silvaniei, compus din construcții în suprafață de 3000 m.p. și teren aferent în suprafață de 2075 m.p., înscris în C.F. Simleu-Silvaniei.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul Sălaj a avut în vedere, în principal, următoarele:
Conform copiei de pe tabelul privind conacele, cartelele și clădirile anexe dobândite de stat în urma aplicării Decretului nr. 83/1949 de la proprietarul L.I. (identic cu L.I. (J.) au fost preluate 13 încăperi în suprafață de 300 m.p. situate în Simleu Silvaniei.
Din adresa Primăriei Simleu Silvaniei rezultă că actuala stradă, pe care se află imobilul în litigiu, a avut anterior denumirea de str. D., iar mai înainte s-a numit Piața L.
Expertiza efectuată în cauză a stabilit că imobilul corespunde, în cartea funciară fiind înscrise sub acest număr top trei case de locuit și suprafața de 4647 m.p. teren.
Din probele administrate, inclusiv din actele de stare civilă depuse, rezultă că reclamanții sunt moștenitorii defuncților L.J. și L.I., imobilul în litigiu fiind preluat de Statul Român de la L.I.
Noua expertiză topografică efectuată în cauză cu ocazia rejudecării a identificat terenul, stabilind că în urma dezmembrărilor efectuate în perioada 1946-1969 a mai rămas în proprietatea statului o suprafață de 2075 m.p. teren ce nu este liberă, fiind ocupată de construcții și de o parte a străzii C. O parte din construcția în litigiu a făcut obiectul unei vânzări încheiate în anul 2002 între Primăria Simleu-Silvaniei și SC M.C. SRL, în vreme ce o suprafață de teren a fost vândută cumpărătorilor C. de Primăria orașului Simleu-Silvaniei.
Aceste contracte de vânzare-cumpărare sunt încă valabile, nefiind desființate, astfel că restituirea în natură a imobilului către reclamanți nu poate fi dispusă. Nu este posibilă nici acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, deoarece pentru aceasta era necesar ca reclamanții să le solicite în mod expres, ceea ce nu au făcut.
împotriva sentinței civile nr. 2116 din 08 octombrie 2009 a Tribunalului Sălaj au declarat apel reclamanții, solicitând în principal desființarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, iar în subsidiar, schimbarea sentinței în sensul restituirii în natură a imobilului, ori al acordării de măsuri reparatorii în echivalent.
împotriva sentinței a declarat recurs Primarul orașului Simleu-Silvaniei.
în ședința de judecată din data de 10 iunie 2010 Curtea de apel a pus în discuția părților natura juridică a căii de atac recunoscute de lege împotriva sentinței tribunalului, apreciind, în raport de data pronunțării sentinței, că aceasta este apelul, iar nu recursul, așa cum pârâtul Primarul orașului Simleu-Silvaniei a intitulat-o.
Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin Decizia civilă nr. 256/ A din 14 iunie 2011, a admis în parte apelul declarat de reclamanți, a schimbat în parte sentința, stabilind că reclamanții sunt îndreptățiți la a obține măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu privire la imobilul ce s-a aflat înscris în C.F. Simleu-Silvaniei, situat în orașul Simleu-Silvaniei, format din teren în suprafață de 4647 m.p. (curte și grădină) și construcție compusă din 13 încăperi în suprafață de 300 m.p.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
S-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Primarul orașului Simleu-Silvaniei împotriva sentinței.
A fost obligat pârâtul la plata sumei 2270 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanți.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarea situație de fapt:
în cuprinsul Deciziei civile nr. 348/ A din 15 decembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, și devenită irevocabilă prin nerecurare, s-a statuat cu putere de lucru judecat că "din copia tabelului cuprinzând conacele, cartelele și clădirile anexe proprietatea statului provenite în urma aplicării Decretului nr. 83/1949, rezultă că de la fostul proprietar L.I. (.) s-a preluat o construcție compusă din 13 încăperi în suprafață de 300 m.p., situată în orașul Simleu-Silvaniei, Piața L., probă completată cu declarațiile judiciare și extrajudiciare administrate în cauză, iar din adresa din 16 aprilie 2008 emisă de Primăria orașului Simleu-Silvaniei reiese că "strada a avut denumirea de strada D. și mai înainte s-a numit Piața U.", la care se adaugă faptul că expertul T.A. a concluzionat că, "imobilul situat în Simleu Silvaniei, în mod cert se găsește (din C.F.); construcția cu suprafața construită la sol = 386 m.p., se găsește pe nr. X".
Plecând de la aceste constatări, întemeiate pe probe, privitoare la identitatea fizică, tabulară și administrativă a imobilului în litigiu, instanța a conchis, prin evocata decizie, și că "înseamnă că reclamanții în calitate de moștenitori ai defunctului L.I. sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001".
Aceste statuări ale instanței de apel, devenind irevocabile prin nerecurare și intrând, drept urmare, în puterea lucrului judecat, au dobândit forță obligatorie, ele impunându-se atât în fața instanței de rejudecare, cât și înaintea instanțelor de control judiciar din cel de-al doilea ciclu procesual.
Altfel, cele constatate și dispuse irevocabil de instanța de apel prin Decizia civilă nr. 348/ A din 15 decembrie 2008 a Curții de Apel Cluj ar rămâne fără efecte juridice, ceea ce ar fi în contra legii.
Astfel fiind, nici Tribunalul Sălaj în rejudecare, nici instanța de apel, nu ar mai putea proceda la reanalizarea probelor cauzei, așa cum Primarul mun. Simleu-Silvaniei a cerut în cuprinsul apelului său, pentru a stabili amplasarea administrativă și, în genere, identitatea juridică a imobilului litigios, precum și dreptul la măsuri reparatorii al reclamanților, căci aceasta ar însemna, în sensul acelor deja arătate mai sus, să se nesocotească statuările deja făcute de instanța de apel în primul ciclu procesual.
Susținerile contrare ale pârâtului nu pot fi, deci, primite, fiind nefundat apelul pe care acesta l-a declarat.
în sensul celor de mai sus, în rejudecare instanțele erau ținute doar la a proceda, așa cum se stabilise prin decizie, la determinarea situației juridice actuale a imobilului, respectiv dacă este liber (și, deci, susceptibil de restituire în natură) ori, dimpotrivă, nu poate fi considerat liber, fiind necesară acordarea în beneficiul reclamanților de măsuri reparatorii în echivalent.
Curtea a constatat, totodată, că în primul ciclu procesual s-a stabilit cu forță obligatorie pentru instanța de rejudecare și că imobilul în litigiu corespunde parcelei din C.F. Simleu-Silvaniei (f. 20 dosar Tribunal, primul ciclu procesual), fiind compus, potrivit mențiunilor existente în foaia de avere sub A+5, din teren cu suprafața de 4647 m.p., cu două case, curte și grădină.
Ulterior preluării lui de către stat, imobilul a fost supus unor operațiuni de parcelare și dezmembrare, evidențiate în cuprinsul C.F. Simleu-Silvaniei și redate în cuprinsul raportului de expertiză întocmit în rejudecare, la prima instanță, de către dl. expert I.M. (f. 64 dosar tribunal).
Acest expert a stabilit, în scopul clarificării situației juridice actuale a imobilului sub aspectul acordării măsurilor reparatorii către reclamanți, și că în proprietatea Statului Român se mai găsește în prezent o suprafață de 2075 m.p. teren (greșit fiind menționată în cartea funciară o suprafață de 3075 m.p.) înscrisă sub A+ll din C.F. Simleu, în vreme ce construcția ("casa") situată administrativ pe str. X a fost apartamentată și înscrisă sub A+19 în favoarea proprietarului de sub B+38, respectiv SC M.C. SRL Simleu, în baza contractului de vânzare-cumpărare.
în ce privește suprafața de 2075 m.p. teren aflată în proprietatea Statului Român, expertul judiciar a precizat că nu este liberă, fiind în întregime ocupată de construcții și de o parte a străzii Cetății.
Concluziile expertului sunt clare, neputându-se considera, în sensul celor afirmate de reclamanți prin apelul lor că nu s-a lămurit îndeajuns de limpede situația juridică a imobilului în litigiu, acesta neputând fi considerat liber și, deci, susceptibil de restituire în natură către reclamanți.
Această statuare este consolidată de faptul că cele două contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la părți din imobilul în litigiu au fost irevocabil menținute, acțiunea civilă promovată de reclamanți la Judecătoria Simleu-Silvaniei sub nr. 1429/309/2009 fiind soluționată irevocabil în sensul respingerii prin Decizia civilă nr. 1340/ R din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel Cluj.
Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia reclamanții nu au fost citați de expertul I.M. în vederea efectuării expertizei judiciare, fiind de observat că deși citarea părților era, în cauză, necesară pe temeiul art. 209 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea expertizei pentru acest motiv putea fi invocată de către reclamanți, în temeiul art. 108 alin. (3) C. proc. civ., doar până la prima zi de înfățișase de după depunerea raportului de expertiză.
Or, raportul de expertiză a fost depus la dosarul primei instanțe în data de 03 iunie 2009 (f. 62), prima zi de înfățișare ulterioară acestui moment fiind termenul de judecată din 04 septembrie 2009. La acest termen reclamanții nu au invocat însă excepția nulității expertizei pentru necitare, ei neînțelegând, de altfel, să formuleze înaintea primei instanțe niciun fel de obiecțiuni privitoare la expertiză.
Prima instanță a greșit însă, atunci când a apreciat că suprafața terenului în raport de care reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent este de 2075 m.p., întrucât relevantă în cauză nu este întinderea actuală a suprafeței de teren, aflate în proprietatea Statului Român, ci suprafața terenului la data preluării abuzive. Or, sub acest aspect atât înscrierile tabulare, cât și raportul de expertiză întocmit de dl. I.M., nu lasă nicio îndoială asupra faptului că s-a preluat abuziv o suprafață de 4647 m.p.
Sentința trebuie corectată sub acest aspect, reținându-se calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 cu privire la suprafața de 4647 m.p. teren.
în ce privește construcțiile, din considerentele de mai sus rezultă că suprafața construcțiilor preluate abuziv a fost de 300 m.p. înglobând 13 încăperi, astfel că măsurile reparatorii în echivalent cuvenite reclamanților trebuie să aibă în vedere această suprafață a construcției.
Nu a putut fi primită solicitarea reclamanților de a stabili însăși instanța de judecată valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanților, fiind vădit că, în acord cu prevederile art. 16 alin. (5), (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, doar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este înzestrată cu o asemenea prerogativă.
în baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul la a le plăti reclamanților suma de 2270 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul plătit de reclamanți expertului tehnic judiciar, cel al avocatului reclamanților nefiind dovedit prin înscrisuri aflate la dosarul cauzei.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul orașului Șimleu Silvaniei.
Criticile formulate la decizia atacată se întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
După o expunere pe larg a situației cauzei, recurentul pârât precizează că intimații reclamanți sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în orașul Șimleu Silvaniei, asupra acestui aspect statuându-se în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 348/ A din 15 decembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, având putere de lucru judecat și dobândind astfel forță obligatorie pentru toate instanțele de judecată, fiind inutil să se mai recureze acest capăt de cerere.
Se susține, în continuare, că în situația în care notificatorii ar fi depus toate diligentele pentru comunicarea tuturor documentelor solicitate de Comisia de analiză a notificărilor, notificarea putea fi soluționată într-un termen rezonabil și poate în mod favorabil acestora. Din acest motiv, nu poate fi imputată pârâtului culpa procesuală, din moment ce era obligația intimaților-reclamanți să depună la dosarul notificării raportul de expertiză topografică, care era o probă necesară și utilă soluționării notificării, în folosul acestora.
Chiar în prezența unor înscrisuri doveditoare, instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptățită și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și complexitatea cauzei.
Potrivit jurisprudenței instanțelor de judecată, în situația admiterii în parte a acțiunii, cheltuielile de judecată nu se acordă în întregime, ci proporțional cu culpa procesuală. Ceea ce stă la baza stabilirii dreptului la restituirea cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții, aprecierea acesteia realizându-se în funcție de mai multe criterii, printre care proporția în care cererea formulată a fost admisă. întrucât, apelul intimaților-reclamanți a fost admis numai în parte, cheltuielile de judecată nu trebuiau acordate în întregime, ci doar proporțional cu culpa procesuală.
Din motivele expuse mai sus, se solicită respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 2270 lei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv cele efectuate de intimații-reclamanți cu onorariul plătit expertului tehnic judiciar pentru efectuarea raportului de expertiză topografică judiciară.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:
Se constată că singura critică de nelegalitate formulată de recurentul pârât vizează aplicarea greșită a textului de lege care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată și anume art. 274 C. proc. civ.
în apel, în baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligat apelantul pârât la plata sumei de 2270 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul plătit de reclamanți expertului tehnic judiciar, cel al avocatului reclamanților nefiind acordat, deoarece nu a fost dovedit prin înscrisuri aflate la dosarul cauzei.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
înalta Curte constată că dispozițiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă nu menționează in terminis, induc o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia purtării procesului.
Cheltuielile de judecată au rolul de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale, fiind suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acțiunea, aceasta fiind partea care a pierdut procesul.
Faptul că, în cauză, s-a admis în parte apelul reclamanților nu poate să justifice respingerea cererii de stabilire a cheltuielilor de judecată, acordarea acestora bazându-se așa cum s-a arătat, pe culpa procesuală a părții din vina căreia s-a purtat procesul, neavând relevanță de la cine le solicită partea care a efectuat asemenea cheltuieli.
în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor acordate, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de judecată este competentă să reducă onorariul de avocat atunci când constată că valoarea lui este disproporționată în raport de amplitudinea și complexitatea activității depuse de avocat.
în speță, instanța a acordat cu titlu de cheltuieli de judecată, numai onorariul plătit de reclamanți expertului tehnic judiciar, nu și onorariul de avocat care nu a fost dovedit prin înscrisuri aflate la dosarul cauzei.
Potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ. "Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut".
Față de caracterul imperativ și de imediată aplicare a dispozițiilor procedurale citate, înalta Curte constată că instanța de apel nu ar fi putut micșora cheltuielile experților, astfel încât, urmează să respingă ca nefondat motivul de recurs invocat de pârât în acest sens.
Pentru toate aceste considerente, înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate invocat, reglementat de art. 304 pct. 9 C proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5269/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5263/2012. Civil → |
|---|
