ICCJ. Decizia nr. 5391/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5391/2012
Dosar nr. 312/118/2010
Şedinţa publică din 18 septembrie 2012
Asupra recursurilor civile de faţă:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa la 12 ianuarie 2010, reclamantul C.D.M. a chemat în judecată pe pârâţii M. Constanţa şi P.M. Constanţa, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata daunelor pentru prejudiciul produs prin refuzul de restituire în natură a cotei de ½ din imobilele situate în Constanţa, Str. K. Zambaccian şi Str. Calatis, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că prin deciziile nr. 322/ C din 15 octombrie 2007 şi nr. 57/ C din 14 martie 2008, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, definitive şi irevocabile, s-a instituit obligaţia pârâţilor de a-i restitui în natură cota de ½ din imobilele menţionate, însă aceştia, deşi notificaţi în repetate rânduri, au refuzat să se conformeze, deţinând şi folosind în continuare bunurile.
Reclamantul a mai susţinut că ambele imobile sunt declarate monumente istorice de importanţă naţională, iar predarea posesiei se face în condiţiile Legii nr. 422/2001, deţinătorul având obligaţia de a preda toate obiectele inventariate Ministerului Culturii şi cultelor.
S-a solicitat ca la stabilirea lipsei de folosinţă instanţa să aibă în vedere perioada 17 februarie 2007, ca dată la care a expirat termenul de 60 de zile de la depunerea tuturor actelor solicitate de pârâţi pentru procedura administrativă şi 7 ianuarie 2010, ca dată de formulare a acţiunii.
Motivând că suportă şi deprecierea celor două bunuri, reclamantul a solicitat şi acordarea diferenţei de valoare cuvenită între data când cele două hotărâri au devenit executorii şi data constituirii dreptului de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 1966 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantului C.D.M., cu consecinţa obligării pârâţilor M. Constanţa şi P.M. Constanţa la plata în favoarea reclamantului a următoarelor sume:
- 98.104 euro, echivalent în lei la data efectivă a plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a cotei de ½ din imobilul situat în Constanţa, Str. Zambaccian, pentru perioada 14 aprilie 2008 – 17 martie 2010;
- 55.368 euro, echivalent în lei la data efectivă a plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a cotei de ½ din imobilul situat în Constanţa, Str. Calatis, pentru perioada 15 noiembrie 2007 – 17 martie 2010.
S-au respins, ca nefondate, celelalte pretenţii şi au fost obligaţi pârâţii la 2.095 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că hotărârea prin care pârâţii au fost obligaţi, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură în favoarea reclamantului a cotei de ½ din imobilul situat în Constanţa, Str. Calatis a devenit definitivă la data de 15 octombrie 2007, iar hotărârea prin care aceiaşi pârâţi au fost obligaţi la restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul din Constanţa, Str. Zambaccian, a devenit definitivă la data de 14 martie 2008.
S-a considerat că faţă de includerea celor două imobile pe lista monumentelor istorice din Constanţa, aflate în evidenţa Ministerului Culturii şi Cultelor, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pârâţii aveau obligaţia să încheie protocol de predare – primire cu reclamantul în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a celor două hotărâri judecătoreşti.
S-a apreciat că este evidentă culpa în neexecutarea obligaţiei de punere în posesie, prejudiciul constând în contravaloarea lipsei de folosinţă fiind stabilit chiar de Legea nr. 10/2001, în art. 40.
Prima instanţă a reţinut că lipsa de folosinţă se datorează, conform art. 25 alin. (5), de la împlinirea termenului de 30 de zile de la rămânerea definitivă a celor două hotărâri judecătoreşti, pentru fiecare dintre cele două imobile restituite, şi nu de la data cerută de reclamant.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel ambele părţi.
Prin apelul său, reclamantul a criticat hotărârea ca nelegală şi netemeinică sub aspectul soluţiei de respingere a pretenţiilor solicitate pentru perioada cuprinsă între 17 februarie 2007, data la care au expirat cele 60 de zile pentru soluţionarea notificărilor şi data la care au fost pronunţate cele două hotărâri ale Curţii de Apel Constanţa, cât şi pentru devalorizarea celor două proprietăţi între anii 2007, 2008 şi 2010.
Apelantul – reclamant a susţinut că răspunderea părţilor derivă din prevederile art. 33 din Legea nr. 10/2001, care instituie răspunderea civilă delictuală a unităţii deţinătoare, iar culpa acesteia se stabileşte din perspectiva îndeplinirii obligaţiei instituţiei de art. 25 din Legea nr. 10/2001, text care stabileşte obligaţia unităţii deţinătoare de a se pronunţa în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare.
Prin apelul lor, pârâţii P.M. Constanţa şi M. Constanţa prin P. au solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii motivat de faptul că deţinerea de către reclamant a unei cote ideale de ½ din imobile, (cealaltă cotă aparţinând coindivizarului L.C.), împiedică punerea reclamantului în posesie până la eventuala partajare a imobilului, pentru că s-ar putea ajunge la lezarea drepturilor celuilalt coindivizar.
De asemenea, s-a susţinut că instanţa nu a avut în vedere situaţia imobilului din Str. Calatis, care este ocupat de chiriaşi, şi că prin soluţia pronunţată au fost încălcate dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. S-a precizat că nu a fost dovedită paguba încercată de reclamant pentru că nu există date în legătură cu eventualele tranzacţii în materie de folosinţă.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 311 din 27 mai 20 11, a respins, ca nefundat, apelul reclamantului C.D.M. şi a admis apelul pârâţilor M. Constanţa prin P. şi P.M. Constanţa, schimbând în parte sentinţa, în sensul obligării pârâţilor către reclamant la plata unei cote de ½ din chiria percepută sau pe care ar fi trebuit să o perceapă pârâţii pentru imobilul situat în Constanţa, Str. Calatis, de la chiriaşii din imobilul menţionat.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a fost obligat reclamantul – apelant la 372 lei cheltuieli de judecată către apelanţii – pârâţi.
Prin considerentele deciziei, instanţa a reţinut, în ceea ce priveşte apelul reclamantului, că, fără a nega o culpă a pârâţilor în etapa administrativă, nu poate fi antrenată răspunderea pârâţilor pe temeiul indicat pentru lipsa de folosinţă întrucât art. 33 din Legea nr. 10/2001 instituie un cadru general pentru răspunderea în cazul încălcării dispoziţiilor sale, dar prin reglementări specifice, legea specială stabileşte care sunt sancţiunile pe care legiuitorul a dorit să le instituie în cazul încălcării fiecărei obligaţii (art. 34 – art. 40).
S-a constatat că, în cazul încălcării de către unitatea deţinătoare a obligaţiei prevăzute la art. 25 alin. (5), de predare a posesiei imobilului restituit, se stabileşte sancţiunea pentru deţinător de a plăti proprietarului o sumă calculată pe zi de întârziere (art. 40); o sancţiune de tipul celei prevăzute pentru încălcarea art. 25 alin. (5) nefiind prevăzută, însă, în cazul încălcării obligaţiei stabilite în sarcina unităţii deţinătoare prin art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, de a emite decizia/dispoziţia în termen de 60 de zile, situaţie în care nu se poate antrena pe temeiul indicat, răspunderea pentru depăşirea termenului de soluţionare a notificării.
S-a considerat că până la restituirea în natură a cotei de ½ din imobile, conform deciziilor civile nr. 57/C/2008 şi nr. 332/C/2007 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, reclamantul nu se poate prevala de recunoaşterea în patrimoniul său a unui drept de proprietate pentru cele două imobile, art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 determinând în mod expres forţa de înscris autentic doveditor al proprietăţii pentru dispoziţia/hotărârea de restituire.
S-a apreciat că soluţionarea cu întârziere a notificării, în mod cert prejudiciabilă pentru reclamant, ar putea fi luată în calcul eventual ca o componentă a unui prejudiciu moral.
De asemenea, s-a reţinut că nu se pot acorda despăgubiri nici în raport de deprecierea valorică a celor două proprietăţi în condiţiile în care reclamantul a avut un drept de dispoziţie asupra bunurilor, drept ce putea fi valorificat independent de preluarea sau nu a posesiei imobilelor.
În acelaşi timp s-a avut în vedere că din datele dosarului nu rezultă intenţia fermă a reclamantului de a vinde imobilele la un moment ulterior retrocedării dreptului de proprietate pentru a se putea aprecia că a suferit un prejudiciu din scăderea pieţei imobiliare.
Cu privire la apelul pârâţilor, s-a reţinut că obligaţia de restituire a bunurilor sau a cotelor din bunurile preluate abuziv implică nu numai recunoaşterea şi restituirea dreptului preluat, dar şi predarea efectivă a bunului, indiferent dacă dreptul restituit poartă asupra întregului bun sau numai asupra unei cote părţi indivize. În aceste condiţii, s-a apreciat că refuzul pârâţilor de a preda posesia bunurilor către reclamant, coindivizar alături de unitatea administrativ teritorială, apare ca nejustificat şi abuziv, această apărare a pârâţilor neputând înlătura răspunderea lor pentru lipsirea reclamantului de folosinţa bunurilor sale după restituirea dreptului de proprietate.
S-a admis ca fiind întemeiată critica privind întinderea despăgubirilor datorate de pârâţi pentru păstrarea nejustificată a posesiei.
În condiţiile în care imobilul din Str. Calatis este ocupat de chiriaşi care deţin contracte de închiriere în regimul O.U.G. nr. 90/1999 şi al Legii nr. 114/1996, s-a apreciat că pârâţii posesori nu puteau fi obligaţi la o chirie calculată pe m.p./lună, aşa cum s-a propus prin expertiza efectuată la prima instanţă (17 euro/m.p./lună, respectiv 6 euro/mp/lună), având în vedere caracterul speculativ al sumelor astfel stabilite dar şi faptul că autoritatea locală nu le-a încasat.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs în termenul legal ambele părţi.
Prin motivele sale de recurs, reclamantul a criticat decizia ca nelegală invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a invocat nulitatea parţială a deciziei recurate întrucât dispozitivul instituie în sarcina intimaţilor o obligaţie care nu poate fi pusă în executare şi sunt încălcate dispoziţiile art. 1169 C. civ., instanţa de apel pronunţându-se pe mai mult decât a fost investită prin cererile de apel, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi în lipsa unei cereri reconvenţionale.
De asemenea, s-a susţinut că, în lipsa unor probe concrete privind existenţa unor contracte în derulare în condiţiile O.U.G. nr. 40/1999 şi nr. 114/1996 şi cu ignorarea principiului înscris în art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a considerat nelegal că daunele (neprecizate) pot fi lăsate la voinţa exclusivă a debitorului.
O altă critică invocată prin motivele de recurs a vizat ignorarea totală de către instanţa de apel a prevederilor art. 33 din Legea nr. 10/2001, ca lege specială care derogă de la îmbogăţirea fără justă cauză prevăzută de legea generală.
S-a susţinut că, întrucât la momentul restituirii proprietăţii era în vigoare O.U.G. nr. 8/2004, termenul de protecţie a oricăror contracte aflate sub regimul O.U.G. nr. 40/1999 devenea scadent de plin drept la 8 aprilie 2009, iar prelungirea după acest termen devenea atributul exclusiv al recurentului.
De asemenea, s-a învederat că nelegalitatea deciziei recurate rezultă fără echivoc din ignorarea efectelor unei hotărâri judecătoreşti declarative de drepturi, care dispune de la data la care a fost introdusă cererea în justiţie, pentru că se prezumă că dreptul de proprietate a existat la data formulării acţiunii.
S-a arătat că, prin decizia recurată, Curtea de Apel Constanţa a ignorat faptul că recurentul a reclamat o daună cauzată de neîndeplinirea unor obligaţii cu termen prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru care sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 1072001, care fac trimitere în mod expres la răspunderea civilă delictuală, cu sediul în art. 998 şi 999 C. civ. Având în vedere că intimaţii nu au solicitat nici un act suplimentar în vederea completării dosarelor administrative, în raport de obligaţia instituită prin art. 25 din Legea nr. 10/2001, până cel mai târziu la 17 februarie 2007 trebuia emisă dispoziţia de soluţionare a notificării.
În ceea ce priveşte fapta ilicită, s-a arătat că aceasta a fost determinată cu autoritate de lucru judecat prin cele două hotărâri pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, iar cu referire la prejudiciu şi legătura de cauzalitate s-a invocat Decizia nr. 2655 din 29 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, îngrădirea oricăruia dintre cele trei atribute ale dreptului de proprietate (folosinţei sau dispoziţiei) prin aceeaşi faptă ilicită fiind de natură să atragă dezdăunări pentru fiecare din cele două .
Recurenţii M. Constanţa prin P. şi C.L. Constanţa au criticat decizia atacată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9, susţinând că reclamantul nu a ieşit din indiviziune cu cel de-al doilea coindivizar, L.C., în privinţa căruia hotărârea a rămas irevocabilă abia la 12 septembrie 2011 la Curtea de Apel Constanţa, astfel încât era imposibilă punerea în posesie a unuia dintre coindivizari fără lezarea drepturilor celuilalt.
Recurenţii au motivat astfel lipsa lor de culpă pentru nepunerea în posesie, criticând, totodată, hotărârea pentru motivarea lipsită de suport legal, fără a fi avute în vedere dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Recurenţii pârâţi au susţinut că în mod nereal s-a reţinut că nu ar fi criticat cuantumul despăgubirilor.
Cu privire la imobilul din Str. Zambaccian, fost sediu al Curţii de Apel Constanţa, s-a arătat că anterior acestei destinaţii, s-a aflat pe lista monumentelor istorice şi fiind într-o stare totală de degradare a fost nevoie de alocarea de sume foarte mari de către Ministerul Justiţiei pentru restaurare şi aducerea în stare de funcţionare.
Examinând criticile invocate de reclamant, Curtea va constata că recursul declarat de acesta este fondat pentru considerentele ce succed:
Curtea de Apel Constanţa a reţinut corect prin decizia pronunţată că obligaţia de restituire a bunurilor sau a cotelor din bunurile preluate abuziv implică nu numai recunoaşterea şi restituirea dreptului preluat, dar şi predarea efectivă a bunului, indiferent dacă dreptul restituit poartă asupra întregului bun sau numai asupra unei cote părţi indivize, cum este cazul în speţă.
Un coindivizar, fie acesta persoană fizică sau juridică, unitate administrativ – teritorială, nu se poate prevala de dreptul său indiviz pentru a împiedica posesia ori folosinţa bunului de către celălalt coindivizar.
În aceste condiţii, s-a apreciat corect că refuzul pârâţilor de a preda posesia celor două imobile, în cota menţionată, către reclamant, este nejustificat, abuziv, astfel că această apărare a fost înlăturată.
Examinând recursul reclamantului, Curtea va constata că sunt întemeiate criticile vizând modul de stabilire a întinderii despăgubirilor.
Instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa tribunalului, urmare a admiterii căii de atac pronunţate de pârâţi, obligându-i pe aceştia la plata unei cote de ½ din chiria percepută sau pe care ar fi trebuit să o perceapă pentru imobilul din Constanţa, Str. Calatis.
Procedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care nu poate fi pusă în executare, atâta vreme cât obligaţia de plată nu a fost determinată prin dispozitivul deciziei atacate şi nici nu este determinabilă, în sensul dispoziţiilor art. 379 alin. (4) C. proc. civ.
Mai mult, daunele au fost lăsate la voinţa exclusivă a debitorului, acestea acordându-se la nivelul sumelor pe care le-a încasat sau trebuia să le încaseze intimatul – pârât, deşi nu s-au administrat nici un fel de dovezi cu privire la existenţa unor contracte de închiriere în derulare, încheiate în condiţiile O.U.G. nr. 40/1999 şi 114/1996.
Curte va constata că este întemeiată şi cea de-a doua critică invocată de reclamantul recurent.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a invocat ca temei al pretenţiilor sale răspunderea civilă delictuală instituită prin dispoziţiile art. 33 raportat la art. 4 şi 25 din Legea nr. 10/2001.
Prin motivele de apel, pârâţii s-au prevalat de faptul că punerea în posesie nu se poate face atâta vreme cât reclamantul are doar o cotă ideală de ½ din imobilul din Str. Calatis.
Cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a limitelor investirii prin motivele de apel formulate de pârâţi, instanţa de apel s-a pronunţat asupra unui alt obiect decât cel cu care a fost investită, raportându-se la caracterele acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, deşi reclamantul a formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe refuzul predării imobilului restituit prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Obligaţia predării posesiei imobilului instituită prin art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este sancţionată conform art. 40 din Legea nr. 10/2001 cu plata unei sume calculate pe zi de întârziere, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a bunului restituit.
Prin urmare aceasta nu poate fi echivalentă cu chiria pe care pârâţii au încasat-o sau ar fi trebuit să o încaseze, astfel încât, sub acest aspect, decizia recurată este nelegală.
Mai mult, dispunând obligarea la plata chiriei pentru imobilul din Str. Calatis, cu încălcarea art. 33 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a creat, în mod nelegal, un regim juridic diferit celor două imobile, pentru care s-au solicitat daune, raportat la acelaşi fapta ilicită constând în refuzul de restituire în natură a cotei de ½ din imobilele situate în Constanţa, Str. Zambaccian şi Calatis.
Pentru aceste considerente şi reţinând ca întemeiate criticile recurentului – reclamant în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Curtea va constata că se impune casarea deciziei recurate în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru o judecată unitară, Curtea va admite şi recursul pârâţilor M. Constanţa prin P. şi C.L. Constanţa, vizând nelegalitatea hotărârii pentru încălcarea art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi nedovedirea prejudiciului pentru care reclamantul a solicitat daune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamantul C.D.M. şi de pârâţii M. Constanţa prin P. şi C.L.M. Constanţa împotriva deciziei nr. 311 din 27 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5395/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5388/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
