ICCJ. Decizia nr. 5395/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5395/2012
Dosar nr. 12123/3/2010
Şedinţa publică din 18 septembrie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin acţiunea înregistrată la 9 martie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii M.P. şi M.M. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei obligarea acestuia la restituirea preţului de piaţă al apartamentului, situat în Bucureşti, sectorul 2 împreună cu terenul în suprafaţă de 62,48 mp, teren aflat sub construcţie şi cota indiviză de 25,50% din părţile comune ale imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, urmând ca valoarea acestor despăgubiri să fie stabilite prin expertiză şi obligarea pârâtului la pliata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterior; reclamanţii au arătat că au cumpărat imobilul, conform contractului din 24 decembrie 1996, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, prin sentinţa civilă nr. 387 din 19 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, fiind obligaţi să lase imobilul, astfel cum a fost individualizat, în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantelor D.A.V. şi D.E.M.
Mai arată reclamanţii că au fost evacuaţi din imobil, conform procesului-verbal de evacuare din 03 septembrie 2007 - iar prin Decizia nr. 8/ A din 13 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata către reclamante a preţului vânzării, reactualizat.
Cu toate acestea, însă, suma nu a fost încasată, Ministerul Finanţelor considerând creanţa ca fiind prescrisă.
Prin sentinţa civilă nr. 1415 din 18 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.P. şi M.M. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pârâtul să restituie reclamanţilor suma de 451.990 lei, reprezentând preţul de piaţă al apartamentului situat în Bucureşti, sector 2, al terenului situat sub construcţie, în suprafaţă de 62,48 mp şi al cotei indivize de 25,50% din părţile de folosinţă comună ale imobilului.
A obligat pârâtul la plata către reclamanţi: a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 24 decembrie 1996, valoarea de piaţă fiind de 451.990 lei, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară - construcţii întocmit de expertul G.V., pe care tribunalul l-a omologat.
De asemenea, s-a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (2)1 şi (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice.
Prin urmare, aceste dispoziţii legale au prioritate faţă de normele de drept comun C. civ. privind răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, legiuitorul instituind obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui sumele solicitate de chiriaşii-cumpărători în baza prevederilor legii speciale.
Totodată, s-a reţinut faptul că preţul vânzării actualizat, la plata căruia a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Decizia civilă nr. 8/ A din 13 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, nu a fost încasat de reclamanţi, astfel cum rezultă din adresele din 16 ianuarie 2008 şi din 12 februarie 2010, emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti (filele 28-29).
Faţă de argumentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, acţiunea a fost admisă, iar pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la restituirea către reclamanţi a preţului de piaţă al apartamentului situat în Bucureşti, sector 2, al terenului situat sub construcţie, în suprafaţă de 62,48 mp şi al cotei indivize de 25,50% din părţile de folosinţă comună ale imobilului, în valoare de 451.990 lei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru helegalitate şi netemeinicie.
Au fost aduse critici privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi s-a susţinut că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ. Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti (prin mandatar SC A. SA) este terţ faţă de aceasta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
În conformitate cu prevederile art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ. apelantul-pârât a susţinut căitrebuie să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA pentru evicţiune totală sau parţială, prin fapta unui terţ şi a arătat că această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială, contrară.
Nici prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură a determina introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitatea procesuală acestuia.
Ca atare, în speţă, răspunderea contractuală pentru evicţiunea totală revine vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA.
Astfel, tulburarea de (drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune a Primăriei Municipiului Bucureşti.
S-a susţinut că în prezenta cauză nu este îndeplinită niciuna dintre condiţiile imperative prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Astfel, în mod greşit a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţi, iar în cauză nu au fost respectate prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că nu se poate pune la îndoială reaua-credinţă, atât a vânzătorului, cât şi a cumpărătorului, reclamanţii nefâcând făcut dovada existenţei unei sentinţe definitive şi irevocabile, prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare în care aceştia sunt cumpărători.
Prin notele scrise depuse la 12 septembrie 2011 în şedinţă publică, intimaţii-reclamanţi M.P. şi M.M. au solicitat respingerea apelului ca nefondat, precizând că în cauză au prioritate dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, respectiv art. 50 alin. (2) alin. (1) şi (3), restituirea preţului de piaţă al imobilelor realizându-se de către Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia nr. 678/ A din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
A fost obligat apelantul la plata către intimaţi a sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide ca atare, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte critica din apel în sensul că Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în soluţionarea capătului de cerere referitor la obligarea sa la plata preţului; actualizat achitat conform contractului de vânzare - cumpărare din 24 decembrie 1996, s-a reţinut că, instanţa de fond a aplicat corect prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate.
Potrivit acestei norme de drept specială în materia restituirii preţului, plata sumelor reprezentând preţul actualizat, achitat de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
În accepţiunea Legii nr. 10/2001, desfiinţarea unui contract de vânzare -cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 se produce fie ca urmare a admiterii unei acţiuni în anulare, fie a unei acţiuni în revendicare (art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
Ori, în prezenta cauză, prin sentinţa civilă nr. 387 din 19 martie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă - fila 8 din dosarul de fond - a fost admisă acţiunea în revendicare îndreptată împotriva reclamanţilor.
Buna-credinţă a reclamanţilor la încheierea contractului şi valabilitatea încheierii acestuia, nu au fost analizate la pronunţarea sentinţei civile nr. 387/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, această instanţă reţinând că nu a fost învestită cu analiza cerinţelor de valabilitate ale contractului de vânzare încheiat în anul 1996, ci doar cu acţiunea în revendicare promovată de moştenitorii fostului proprietar.
Cu privire la sumele încasate din vânzarea apartamentelor în condiţiile Legii nr. 112/1995, acestea; nu au fost însuşite de unităţile administrativ-teritoriale care au avut calitatea de vânzători în contracte - în prezenta cauză Primăria Municipiului Bucureşti prin SC A. SA - ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor şi Economiei, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 stabilesc modalitatea de constituire a fondului extrabugetar asigurat pentru punerea în aplicare a legii menţionate, fond ce se va alimenta în principal cu sumele obţinute din vânzarea către chiriaşi a apartamentelor care i s-au restituit în natură, reprezentând plăţi integrale, avansuri, rate şi dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.
A mai reţinut instanţa de apel, că prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ, nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice, Legea nr. 10/2001 prevăzând, în mod expres, după cum s-a arătat mai sus, obligaţia de plata a preţului reactualizat în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
Mai mult, atât Legea nr. 112/1995 (art. 13 alin. (6)) cât şi Legea nr. 10/2001 (art. 50 alin. (3)), reprezintă legi speciale care derogă de la dreptul comun, conform principiului "specialia generalibus derogant" astfel încât, în cauză nu-şi mai găsesc aplicarea îtt privinţa restituirii preţului, prevederile Codului civil care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.) sau principiul restabilirii situaţiei anterioare, ca efect al nulităţii actului juridic civil.
Prim urmare,Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză.
Instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligându-l pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva Deciziei nr. 678/ A din 12 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reiterând motivele de apel referitoare la: lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice; la existenţa unei tulburări de drept de natură a angaja răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti.
Totodată au fost susţinute criticile privind greşita menţinere a obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului, faţă de împrejurarea că nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
În cadrul acestui motiv, sunt dezvoltate critici, potrivit cărora, reclamanţii nu au depus minime diligente, cu ocazia încheierii contractulului de vânzare-cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, iar aceasta echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor conferite de lege, reprezintă o condiţie intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei.
Referitor la neîndeplinirea celei de-a doua condiţii prev. de art. 501 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată, se arată că deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul litigiului de faţă, s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare din 24 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. SA nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivăişi irevocabilă.
O altă critică vizează greşita obligare a apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, deoarece acesta nu are culpă procesuală în cauză.
Recursul declarat de pârât este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Corect, instanţele anterioare au reţinut situaţia premisă care a făcut posibilă incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (2)1 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum această lege a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, după cum urmează:
Reclamanţii, al căror contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, ci au pierdut procesul în cadrul unei acţiuni în revendicare au chemat în judecată Statul Român, pentru restituirea preţului de piaţă pentru imobilul în litigiu, întemeindu-şi acţiunea pe prevederile legii speciale, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Ca urmare a modificării Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, s-a prevăzut, în conţinutul art. 50 alin. (2) alin. (1) şi (3), respectiv art. 501 alin. (1), că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de; evaluare, restituirea acestor sume urmând a fi făcută de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Nu pot fi primite ca fondate, susţinerile recurentului-pârât privind incidenţa normelor de drept comun în materie de evicţiune şi calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun.
În materia examinată, Legea nr. 10/2001 (lege specială) stabileşte condiţiile de restituire a preţului actualizat şi a celui de piaţă, precum şi calitatea Ministerului Finanţelor Publice de plătitor, în numele şi pe seama statului debitor al obligaţiei de restituire, aceste prevederile legale având prioritate de aplicare.
În circumstanţele cauzei, nu se poate aprecia că reclamanţii au beneficiat de efectele acţiunii în garanţie pentru evicţiune, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, întrucât aceştia au formulat doar o acţiune de restituire a preţului de piaţă al imobilului în litigiu, acţiunea fiind întemeiată în drept pe prevederile Legii nr. 10/2001 şi nu pe dreptul comun.
Posibilitatea reală pentru reclamanţii M.P. şi M.M. de a formula o acţiune de restituire a preţului de piaţă pentru imobilului în litigiu, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, a devenit efectivă numai de la data reglementării exprese a dreptului la acţiune, prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009.
Deşi motivele de recurs privind incidenţa dreptului comun exced cadrului procesual stabilit pe tărâmul Legii nr. 10/2001, instanţa fiind obligată a analiza raportul juridic dedus judecăţii conform art. 129 C. proc. civ., în limite şi cu respectarea obiectului învestirii, de principiu, potrivit dreptului comun, se poate vorbi despre o evicţiune rezultând din fapta unui terţ, în raport de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între vânzătorul Municipiul Bucureşti şi reclamanţi, în calitate de cumpărători.
În dreptul intern, în materia supusă analizei, instanţele au analizat corect, cu aplicare la speţă,; reglementarea specială cuprinsă în prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acesta din urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului „specialia generalibus derogant".
Astfel, dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie, în mod explicit, dispoziţiile speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului plătit, respectiv,, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Prin adoptarea acestor dispoziţii cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg şir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanţia contra evicţiunii, care, la rândul său, ar fi urmat să regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanţelor Publice, prin acţiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiaşi proces cerere de chemare în garanţie, dat fiind faptul că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1005, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (6)).
Aşa fiind, în baza prevederilor legale, răspunzând criticii din recurs privind lipsa calităţii procesuale a Ministerului Finanţelor Publice, înalta Curte o va respinge ca nefondată, apreciind în argumentarea considerentelor mai sus redate, că recurentul-pârât este titularul obligaţiei corelative dreptului intimaţilor - reclamanţi de a se restitui preţul de piaţă al imobilului în litigiu, deci are calitate procesuală pasivă.
Restiruirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (21) ale art. 50 se face de către Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice judeţene, calitatea procesuală pasivă fiind expres stabilită de către lege, pentru acţiunile fundamentate pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel că nu se poate reţine critica privind greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Drept urmare, va fi respinsă şi critica jprivind greşita menţinere a obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului, faţă de împrejurarea că nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Cât priveşte critica privind neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul de vânzare-cumpărare că fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi acesta să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, nici aceasta nu este fondată.
Înalta Curte, constată că, în speţă, dispoziţia cuprinsă în art. 501 din Legea nr. 10/2001 a primit o corectă aplicare şi interpretare a instanţei de fond, apreciind că, în speţă, reclamanţii au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare a foştilor proprietari, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Astfel, faţă de cadrul procesual stabilit;de reclamanţi, în condiţiile art. 129 C. proc. civ., instanţa de fond s-a raportat, în soluţionarea acţiunii, la dispoziţiile normei speciale, respectiv a art. 501 din Legea nr. 10/2001, dispoziţii care sunt derogatorii de la dreptul comun şi care, stabilesc, concret şi calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice, în litigiile având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor de care cumpărătorii, în condiţiile Legii nr. 112/1995 au fost evinşi, cât şi condiţiile în care aceştia din urmă sunt şi îndreptăţiţi la obţinerea unei valori pecuniare.
Cum însă, intimaţii-reclamanţi au pierdut posesia bunului prin procedura comparării titlurilor, acest aspect fiind analizat cu putere de lucru judecat, în mod corect, tribunalul şi apoi curtea de apel au stabilit că sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Răspunzând şi criticii finale privind greşita obligare a apelantului Ministerului Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, este de observat că, în mod corect au fost aplicate şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., pârâtul căzând în pretenţii, în raport de temeiul juridic al acţiunii, în cauză neavând relevanţă faptul că acesta nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare, acesta având calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii, grefat pe dispoziţiile legii speciale.
Aşa fiind, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 678/ A din 12 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5394/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5391/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
