ICCJ. Decizia nr. 5398/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea formulată la 13 august 2009, reclamanții E.C. și M.G.V. au chemat în judecată pârâtul Municipiul București prin Primar și Primăria sectorului 3 prin Primar, solicitând în principal, să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la terenul situat în București, C.C. nr. 311, sector 3, iar, în subsidiar, să se dispună obligarea pârâtelor la acordarea de despăgubiri la prețul pieței pentru imobilul teren mai sus menționat.
în motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul în litigiu a fost dobândit de către autorul reclamanților, E.N., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 647 la 24 iunie 1957. Obiectul contractului l-a constituit imobilul situat la adresa de mai sus și anume, corpul de clădire de la str. C.C., compus din 8 încăperi, wc în curte, împreună cu o suprafață de teren de 495 m.p. Imobilul a fost expropriat prin Decretul de expropriere din anul 1989, când reclamanții au și fost evacuați din casa în care locuiau, casă care ulterior a și fost demolată.
Prin cererea înregistrată sub nr. 10076 la Primăria sectorului 3, au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, însă nu li s-a comunicat nici un răspuns, ceea ce echivalează cu o soluționarea nefavorabilă pe cale administrativă.
S-a precizat în mod expres că obiectul litigiului îl reprezintă o acțiune în revendicare clasică prin comparare de titluri. Sub acest aspect, se arată că titlul Statului nu este valabil, atât din perspectiva dispozițiilor constituționale din anul 1948, a dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ., art. 6, 8, 10 și 11 din Constituția din 1948, precum și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Prin Sentința civilă nr. 2361/2010 Judecătoria sectorului 3 a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București cu motivarea că această instanță este competentă în materia exproprierii, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 22661/3/2010.
La data de 17 august 2010 reclamanții au precizat acțiunea, în sensul chemării în judecată și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să îi fie opozabilă acestuia.
Intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, arătând că măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării.
Pârâta a mai învederat instanței faptul că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este nici deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativă competentă.
în drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001; Legii nr. 247/2005 și Decretul nr. 31/1954.
La termenul din 9 iunie 2010 reclamanții au precizat că temeiul de drept al acțiunii îl reprezintă art. 480 C. civ. și că valoarea imobilului în discuție este de 7.650.000 RON.
La termenul din 3 noiembrie 2010 reclamanții au precizat că atunci când au chemat în judecată Primăria sectorului 3 s-au referit la sectorul 3 București ca unitate teritorial-administrativă.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1645 din 10 noiembrie 2010, a respins ca inadmisibilă acțiunea astfel cum a fost modificată.
în considerente, s-a reținut că s-a solicitat, în principal, restituirea în natură a bunului stabilirea nevalabilității titlului Statului se analizează în cadrul acțiunii în revendicare și nu ca și capăt distinct de cerere având în vedere incidența art. 111 C. proc. civ., teza a II-a.
în egală măsură, stabilirea existenței sau nu a unui titlu al Statului ar prezenta interes doar în situația în care reclamanții ar avea deschisă calea obținerii fie a bunului, fie a unei despăgubiri.
Sub un prim aspect se impune a se lămuri în ce măsură imobilului în discuție îi sunt sau nu aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Astfel, Tribunalul a reținut că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de Stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.
Pe de altă parte potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 10/2001 în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
De asemenea potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu intră sub incidența acestei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.
Or, în concordanță cu aceste texte de lege, Tribunalul constată că acestui imobil îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 având în vedere că nu este supus regimului juridic prevăzut prin Legea fondului funciar nr. 18/1991.
în consecință, față de cele expuse mai sus, în sensul că imobilului în discuției îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 Tribunalul a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cu care bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Pe de altă parte, tribunalul a reținut că prin Decizia în recursul în interesul legii nr. 33/2008 înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
După data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
Este de precizat însă că o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești.
Declanșarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită persoanei juridice deținătoare.
S-a mai reținut că pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancțiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Tribunalul s-a limitat la redarea unei părți din motivarea instanței supreme având în vedere că restul motivării privește situația formulării unei notificări, or, în prezenta cauză, după cum rezultă din susținerile reclamanților, aceștia nu au înțeles să formuleze o notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și nici nu a precizat care este motivul pentru care nu a uzat de această cale, cu referire evidentă la art. 103C. proc. civ.
La dosar s-a depus doar o cerere adresată Primăriei sectorului 3 dar formulată ulterior expirării termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, respectiv în cursul anului 2003.
Având în vedere motivarea instanței supreme cât și modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze situația reparației în cazul imobilelor preluate abuziv, tribunalul a constatat că singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate cu privire la care reclamanta susține că i-a fost încălcat de către Stat îl reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.
Reclamanții nu au înțeles să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 care ar fi putut conduce fie la restituirea în natură, fie la posibilitatea de a se analiza dreptul la despăgubiri bănești pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, astfel că au pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, ceea ce însemnă că a pierdut inclusiv dreptul de a solicita în mod direct despăgubiri bănești.
Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar pe de altă parte, că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.
Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunal independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă. în acest sens Curtea europeană a drepturilor omului s-a pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României, etc.
Or, în cauza de fată, Tribunalul a constatat că reclamanții aveau o astfel de cale deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului, secția civilă, dispoziția emisă. Mai mult aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea învestită cu soluționarea notificării refuză să o soluționeze în termenul legal. în acest sens sunt Deciziile nr. IX/2006 și nr. XX/2007 ale înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului, secția civilă, de a soluționa cererile de obligare a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal. Mai mult practica constată a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
în acest sens, chiar prin hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României (paragraful 121) se reține că recursul în interesul legii admis prin Decizia nr. XX/2007 reprezintă o cale efectivă de acces la instanță, constatarea încălcării fiind determinată de faptul că anterior pronunțării acestei hotărâri reclamanta nu a putut să se adreseze instanțelor de judecată.
în speța de față, reclamanții nu au invocat și nici nu au dovedit că neformularea notificării în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 care de altfel a fost prelungit în mod succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001 s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa lor. în consecință tribunalul constată că neformularea notificării nu poate fi pusă decât pe seama lipsei de diligentă a reclamanților.
De altfel și prin Decizia nr. 53/2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii se reține că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicarea/retrocedarea bunului litigios. Acesta este și situația din cauza de față în care imobilul se află în posesia Municipiului București.
Consecința directă care se desprinde din cele reținute mai sus este aceea că, neformulând o astfel de notificare, reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent, inclusiv despăgubiri bănești. Cu alte cuvinte au pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susține că îl are cu privire la imobilul în discuție.
De altfel chiar și acțiunea de față, în realitate, îmbracă forma unei acțiunii izvorâtă din Decizia nr. XX/2007, din moment ce, în subsidiar, se solicită acordarea de despăgubiri bănești, având în vedere că o acțiune în revendicare nu poate avea drept scop decât retrocedarea bunului în litigiu.
Aceste argumente sunt în egală măsură valabile atât în ceea ce privește terenul care ar fi putut fi restituit în natură cât și în ceea ce privește terenul care face parte din domeniul public.
Deosebit de important în ceea ce privește soluționarea problemei admisibilității cu referire la terenul care nu ar fi afectat unei utilități publice, prin raportare la adresa nr. 665/2009, este constatarea că partea respectivă din imobilul în litigiu se găsește în posesia pârâtului Municipiul București prin Primarul General și nu a fost înstrăinat de către acesta ceea ce însemnă că, dacă reclamanta ar fi formulat notificare și și-ar fi dovedit dreptul său de proprietate ar fi putut redobândi, în natură, imobilul fie ca urmare a dispoziției emise de unitatea deținătoare, fie ca urmare a hotărârii judecătorești care făcea aplicarea Deciziei nr. XX/2007.
Prin Decizia civilă nr. 675 din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de reclamanți.
Instanța de apel a reținut că prezenta acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art. 480 - 481 C. civ., și prin comparare de titluri, a fost înregistrată pe rolul instanțelor la data de 13 august 2009, în condițiile în care imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului în temeiul unui decret de expropriere din anul 1989, expropriere care s-a și realizat efectiv prin demolarea construcției aflată pe terenul proprietatea autorului reclamanților.
Tribunalul a făcut o analiză a obiectului acțiunii, atât din punctul de vedere al regimului juridic al acestuia, cât și a legii aplicabile, motivând expres situația bunului și împrejurarea că acesta, datorită modului în care a fost preluat în proprietatea statului, se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Din acest punct de vedere, rezultă că imobilul a fost preluat printr-un decret de expropriere în anul 1989, fiind astfel, cum prevede art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, o preluare abuzivă de către Stat. Singurul demers pe care autorul reclamanților l-a efectuat referitor la redobândirea proprietății sale este cererea adresată Primăriei sectorului 3 București în anul 2003 și înregistrată sub nr. 10076. Această cerere nu reprezintă o notificare în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, fiind formulată cu mult după expirarea termenelor prevăzute de lege.
Din acest punct de vedere este lipsit de relevanță dacă cererea a fost greșit îndreptată, întrucât ea nu poate produce efecte juridice în sensul accesării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.
în consecință, regimul juridic al bunului revendicat este cel prevăzut de legea specială și nu de dispozițiile dreptului comun, instanța de fond stabilind corect inadmisibilitatea acțiunii în condițiile în care reclamanții nu au probat existența unui bun, în condițiile art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a Protocolului nr. 1.
Singura speranță legitimă a reclamanților era calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație, și o procedură efectivă prin care dreptul de proprietate putea fi restabilit printr-una din modalitățile prevăzute de acest act normativ.
Prin urmare, chiar dacă bunul în prezent se află în patrimoniul Municipiului București, acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă, întrucât reclamanții nu au dovedit existenta unui bun în patrimoniul lor și nici a unei speranțe legitime întemeiată pe vreo acțiune anterioară apariției legii speciale.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, formulând următoarele critici:
Instanța de apel reține că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului în temeiul unui decret de expropriere din anul 1989, expropriere care s-a realizat prin demolarea construcției, fără a stabili la ce dată a avut loc demolarea imobilului și dacă s-a realizat obiectivul de ordine publică în termenul de un an prevăzut de lege, sau a fost realizat cu depășirea acestui termen astfel încât la data la care a fost formulată cererea de autorul E.C., în anul 1991, terenul era liber de construcții.
în mod greșit reține instanța de apel, ca și instanța de fond, că cererea autorului este depusă în anul 2003, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu mult după expirarea termenelor prevăzute de lege și deși este o preluare abuzivă de către Stat această cerere intră sub imperiul Legii nr. 10/2001, când în fapt cererea a fost depusă în anul 1991, așa cum rezultă și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, înscrisuri ce emană de la pârâta Primăria sector 3 București.
Având în vedere pe de-o parte faptul că art. 35 din Legea nr. 33/1994, care recunoaște proprietarilor expropriați posibilitatea de a cere instanțelor retrocedarea bunurilor imobile dacă acestea nu au fost folosite în termen de un an în scopul prevăzut în momentul exproprierii lor, a fost interpretat ca aplicându-se și exproprierilor dispuse înainte de 1994 (Decizia Curții Supreme de Justiție din data de 27 septembrie 1999), iar pe de altă parte că cererea depusă de autorul reclamanților în anul 1991 nu a primit niciun răspuns nici până la intrarea în vigoare a Legii nr. 33/1994, nici ulterior, iar la data formulării cererii terenul era liber de construcții, apreciază că este culpa autorităților Statului de a nu fi soluționat cererea, iar nu a autorului, care și-a dovedit intenția de redobândire dreptului său de proprietate preluat în mod abuziv prin expropriere fără plata de despăgubiri. Consideră că nu poate fi primită opinia instanței că reclamanții nu au făcut demersuri pentru despăgubirea în natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 câta vreme autorul lor a făcut astfel de demersuri încă din anul 1991.
De asemenea nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca bunul să nu fi ieșit din patrimoniul Statului care l-a preluat în mod abuziv, iar a nega într-o asemenea situație accesul la acțiunea în revendicare înseamnă în fapt o nouă expropriere și, în aceeași măsură, încălcarea dreptului de acces la justiție.
Era necesar ca instanța să constate, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, că legea internă (Legea nr. 10/2001) intră conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului dacă este interpretată în sensul în care împiedică revendicarea în baza dreptului comun a terenului liber de construcții și, în consecință, să aplice dispozițiile art. 20 din Constituție, care statuează cu privire la prevalența dispozițiilor internaționale asupra dispozițiilor legii interne aflată în conflict cu acestea.
în cauza dedusă judecății, reclamanții susțin că au un bun în sensul Convenției, care intră sub protecția articolului 1 din Protocolul nr. 1.
în lipsa unei proceduri speciale de restituire a imobilelor aflate în proprietatea chiriașilor cumpărători, rămân aplicabile dispozițiile de drept comun și dispozițiile Legii nr. 213/1998, fostul proprietar sau moștenitorii acestuia putând solicita instanței de judecată să stabilească nevalabilitatea titlului Statului și să-i restituie în natură imobilul, prin compararea titlului său de proprietate cu titlul invocat.
O astfel de soluție respectă atât dispozițiile articolului 6 din Legea nr. 213/1998, cât și dispozițiile constituționale care ocrotesc și garantează dreptul de proprietate, articolul 17 din Declarația universală a drepturilor omului și, nu în ultimul rând, este în concordanță cu practica Curții europene a drepturilor omului, obligatorie conform articolului 20 din Constituție pentru instanțele naționale.
Analizând recursul din prisma criticilor formulate, înalta Curte constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată din data de 13 august 2009 E.C. și M.G.V. au solicitat obligarea pârâților Municipiul București prin Primarul General și Primăria sectorului 3 prin Primar să constate nevalabilitatea titlului Statului cu privire la terenul situat în București, str. C.C. nr. 311, sector 3, iar în subsidiar să se dispună obligarea pârâtelor la acordarea de despăgubiri la prețul pieței.
Reclamanții au indicat ca temei juridic dispozițiile art. 480 C. civ., art. 6, 8, 10 și 10 din Constituția din 1948, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
în ceea ce privește critica greșitei soluționări a acțiunii în revendicare, prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001, în raport cu dispozițiile dreptului comun în materie, din probele administrate a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea antecesorilor reclamanților, fiind preluat abuziv de către Statul Român prin Decretul de expropriere nr. 41 din 22 februarie 1989.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul Statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele au apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., invocate de reclamanți în acțiune.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru recurenții - reclamanți de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.
Decizia nr. XXXIII/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către ambele instanțe, în sensul că, în ipoteza concursului dintre legea specială și cea generală, are prioritate acțiunea în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație ce nu se regăsește în speța de față.
Prin legea specială sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile - a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ.
Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun și instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de Stat.
Critica recurenților - reclamanți că li s-ar fi încălcat dreptul de recurs la un tribunal și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este nefondată.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanelor care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal pentru că împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, Legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul Legii nr. 10/2001.
Or, recurenții puteau obține măsuri reparatorii, dacă formulau notificări în condițiile Legii nr. 10/2001.
Prin respingerea acțiunii în revendicare nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea europeană a drepturilor omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de Stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, astfel că recurenții nu pot invoca garanțiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5429/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5408/2012. Civil → |
|---|
