ICCJ. Decizia nr. 5433/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința nr. 1432 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul W.E. în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București.
A anulat Dispoziția nr. 5318 din 1 martie 2006, emisă de Primăria municipiului București, prin primar general.
A constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului cu privire la imobilul situat în București, C.M. nr. 266, fost nr. 290.
A dispus restituirea prin echivalent bănesc a imobilului în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și a obligat pârâta să înainteze dosarul administrativ împreună cu hotărârea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, prin Dispoziția nr. 5318 din 1 martie 2006, Primarul general al municipiului București a respins notificarea transmisă de reclamant, motivat de faptul că preluarea imobilului solicitat nu a fost abuzivă, pentru că a avut loc în baza Decretului nr. 223/1974.
Imobilul - casă și teren - a fost dobândit prin cumpărare de autorul reclamantului, B.W., în anul 1924, iar prin Decizia nr. 18777 din 4 decembrie 1975, a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 223/1974.
Deși construcția a fost trecută în proprietatea statului cu plată, înscrisurile existente la dosar nu dovedesc achitarea despăgubirilor, acest aspect fiind confirmat și prin adresa nr. 13279 din 3 iunie 2004 a Consiliului general al municipiului București.
Prin urmare, reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său și a preluării abuzive, fapt ce îl îndreptățește la măsuri reparatorii prin echivalent. Pentru aceasta s-a avut în vedere că imobilul construcție a fost demolat, pe teren fiind edificate ansambluri de locuințe.
Prin Decizia nr. 159A din 24 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de Primăria municipiului București.
Instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1877 din 4 decembrie 1975 s-a menționat trecerea imobilului în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 223/1974 a terenului aferent construcției în suprafață de 150 mp fără plată, însă a construcției cu plată, dar nici un înscris existent la dosar nu a probat plata despăgubirilor.
Instanța de fond nu a stabilit cuantumul despăgubirilor, ci a dispus restituirea prin echivalent bănesc a imobilului în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, sens în care a obligat pârâta să înainteze dosarul administrativ împreună cu hotărârea judecătorească, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care, în baza dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al Legii speciale, stabilește valoarea echivalentă a imobilului.
Obligația unității deținătoare sesizată cu soluționarea notificării se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform art. 26 din Legea nr. 10/2001 și în condițiile Legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
în ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța era obligată să aibă în vedere și dispozițiile obligatorii în raport de care prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor emise anterior intrării în vigoare a legii, instanța de apel a reținut că prin art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit că notificările care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a legii, prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale însoțite de dispozițiile entităților învestite cu soluționarea notificărilor, conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor.
Referitor la susținerea potrivit căreia, înainte de a ajunge la Secretariatul Comisiei Centrale, Municipiul București are obligația să înainteze dosarul către Prefectura Municipiului București și nici o dispoziție din hotărârea apelată nu o împiedică să-și îndeplinească această obligație.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Primăria municipiului București, prin primar general.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că notificarea nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
în cazul unei astfel de contestații, instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut acorda entitatea investită cu soluționarea notificării și nu poate ignora dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 52/2007, pronunțată în interesul legii.
Argumentele instanței de apel referitoare la aplicarea O.U.G. nr. 81/2007 și la încălcarea dreptului de acces la o instanță sunt nefondate, pentru că reclamantul poate ataca hotărârea Comisiei Centrale la instanța de contencios administrativ.
Recurenta a citat art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a arătat că instanța nu o poate obliga la înaintarea directă a dispoziției primarului către Comisia Centrală, deoarece ar priva instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate conferit de Legea nr. 215/2001.
Dispoziția instanței de a obliga pârâta să propună o anumită sumă ca despăgubiri bănești nu are nici un folos practic pentru reclamant, atât timp cât nu poate obține această sumă decât în condițiile legii speciale.
Recursul declarat nu este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Deși a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., majoritatea criticilor sunt străine de cauză.
Astfel, așa cum s-a arătat, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, prin care s-a constatat dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, iar pârâta a fost obligată să înainteze dosarul administrativ Comisiei Centrale.
Prin urmare, toate susținerile din cererea de declarare a recursului referitoare la plenitudinea de competență, nerespectarea Deciziei nr. 52/2007, pronunțată de înalta Curte în recurs în interesul legii, aplicarea O.U.G. nr. 81/2007, dreptul de acces la o instanță de judecată sunt străine de cauză, pentru că nu au făcut subiect de dezbatere nici în primă instanță și nici în apel.
Și critica referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor este străină de cauză, pentru că instanțele nu numai că nu au stabilit cuantumul despăgubirilor, dar au arătat pe larg în motivarea hotărârii că nu o pot face, atât timp cât dispoziția atacată a fost pronunțată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, singura critică rămasă, care nu este străină de cauză și care a făcut obiect de analiză în recurs, este cea referitoare la faptul că instanțele nu puteau obliga primăria să înainteze dosarul notificării către Comisia Centrală.
Această critică, însă, este nefondată, pentru că, stabilind această obligație în sarcina pârâtei, instanțele au respectat întocmai dispozițiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care obligă unitatea deținătoare, în cazul notificărilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, acestea să fie predate Comisiei Centrale însoțite de dispozițiile entităților învestite cu soluționarea notificărilor.
Prin urmare, atât timp cât legea specială nu a introdus, ca o etapă de sine stătătoare în procedura de parcurs, avizul prefectului, nici instanța nu putea institui o astfel de obligație.
Aceasta nu înseamnă, însă, împiedicarea controlului de legalitate, care poate fi exercitat oricând până la momentul sesizării Comisiei Centrale.
Față de cele menționate, recursul declarat s-a privit ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5444/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5430/2012. Civil → |
|---|
