ICCJ. Decizia nr. 5526/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5526/2012
Dosar nr. 45191/3/2009
Şedinţa publică din 20 septembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 1499 din 19 noiembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta B.I.Ş. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul la plata sumei de 20.741 RON, reactualizată în raport cu indicele de inflaţie, reprezentând preţul actualizat, a respins cererea de chemare în garanţie şi a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON, reprezentând onorariu de expert.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâtul, apelurile fiind respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 733/A din 6 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că, în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, prevederile înscrise în art. 50 din Legea nr. 10/2001 trebuie corelate cu cele ale art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 şi că noţiunea de desfiinţare a contractului se impune a fi înţeleasă în sensul că vizează nu numai lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, ci şi ineficacitatea actului juridic ca şi titlu de proprietate asupra imobilului, apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat. De asemenea, a reţinut că din interpretarea sistematică a dispoziţiilor C. civ. în materie de garanţie pentru evicţiune şi a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 rezultă că persoana chemată să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat sau, după caz, preţul de piaţă al imobilului, este Ministerul Finanţelor Publice. Totodată, Curtea a reţinut că în raport de cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă, aşa cum a fost precizată, este lipsită de relevanţă susţinerea apelantului pârât în sensul lipsei de identitate dintre Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A fost respinsă şi critica referitoare la greşita respingere a cererii de chemare în garanţie în ceea ce priveşte restituirea comisionului de 1% încasat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din H.G. nr. 20/1996 şi îndeplinirea obligaţiilor asumate de Administraţia Fondului Imobiliar în temeiul contractului de mandat cu titlu oneros, mandat ce nu a fost revocat.
Referitor la recursul declarat de reclamantă, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a analizat petitul privind restituirea preţului de piaţă al imobilului, soluţia adoptată fiind reflectată în mod corespunzător prin dispozitiv, în care s-a menţionat admiterea în parte a acţiunii. Cât priveşte greşita interpretare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, Curtea a reţinut că din considerentele deciziei civile nr. 10250 din 12 decembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, rezultă neîndeplinirea exigenţelor Legii nr. 112/1995 de către pârâta B.I.Ş. pentru ca în calitate de chiriaş să poată opta în vederea cumpărării apartamentului în litigiu, prin înfrângerea dispoziţiilor art. 9 alin. (6) din actul normativ menţionat. Or, aceste considerente se impun cu autoritate de lucru judecat în cauza de faţă, determinând inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtul.
Reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate şi admiterea apelului declarat, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului a susţinut că în cauză nu se poate reţine puterea de lucru judecat, în sensul art. 1201 C. civ., a considerentelor deciziei pronunţate în revizuire, deoarece instanţa de apel ar fi trebuit să reţină autoritatea de lucru judecat a hotărârii irevocabile prin care s-a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2007. Ignorarea totală a sentinţei civile nr. 515 din 9 mai 2001 are un caracter arbitrar şi contravine chiar argumentelor evocate de instanţa de apel, referitoare la asigurarea stabilităţii raporturilor juridice şi administrarea uniformă a justiţiei.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Ministerului Finanţelor Publice în ceea ce priveşte plata preţului reactualizat şi respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a legitimat procesual Statul Român considerând că este una şi aceeaşi persoană cu Ministerul Finanţelor Publice şi obligând în nume propriu Statul Român la plata obligaţiilor personale ale reprezentantului. A criticat decizia atacată şi sub aspectul greşitei respingeri a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă şi Primăria municipiului Bucureşti şi neavând, aşadar, obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul acestui contract.
Un alt motiv de recurs vizează greşita obligare la restituirea comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, devreme ce Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea acestui contract, iar procentul de 1% trebuie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului, iar nu la cea achitată la momentul încheierii contractului.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Referitor la recursul declarat de reclamanta B.I.Ş., constată că este fondat, urmând a-l admite, pentru considerentele ce succed:
Prin sentinţa civilă nr. 515 din 9 mai 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea promovată de reclamanţii N.S., N.M. şi N.F. în contradictoriu cu pârâta B.I.Ş., obligând-o pe aceasta să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, strada P.E., sector 1. De asemenea, a fost respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1997 încheiat de părţi, având ca obiect imobilul mai susmenţionat.
Hotărârile pronunţate în apel (decizia nr. 586/A din 20 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie) şi recurs (decizia nr. 5208 din 21 septembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală) au menţinut soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la capătul de cerere vizând constatarea nulităţii contractului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că pârâta a dat dovadă de bună credinţă la încheierea contractului, necunoscând faptul că foştii proprietari intenţionează să revendice imobilul. În recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că, în cauză, prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 1899 alin. (2) C. proc. civ. nu a fost răsturnată de reclamanţi şi că, faţă de împrejurarea că la momentul înstrăinării bunului nu exista litigiu referitor la acesta, se poate reţine că pârâta a avut credinţa că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.
Împotriva deciziei nr. 5208 din 21 septembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a formulat cerere de revizuire de către reclamanţi, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., admisă prin decizia civilă nr. 10250 din 12 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală. Urmare a admiterii cererii de revizuire, recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 586/A din 20 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins ca nefondat. Aşadar, capătul de cerere în revendicare a fost admis în mod irevocabil, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, respectiv respingerea capătului de cerere în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
În considerentele deciziei prin care s-a admis cererea de revizuire Înalta Curte a reţinut, în temeiul uni act emis la o dată ulterioară înstrăinării apartamentului, că la data încheierii actului de vânzare-cumpărare pârâta B.I.Ş. nu îndeplinea exigenţele legii pentru ca, în calitate de chiriaş, să poată opta în vederea cumpărării apartamentului în litigiu.
În aceste condiţii, reţinerea de către instanţa de apel prin hotărârea recurată a autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 10250 din 12 decembrie 2006 este greşită.
Principiul autorităţii de lucru judecat îşi are fundamentul în necesitatea de a se pune capăt litigiilor dintre părţi, astfel încât verificarea jurisdicţională, odată finalizată, să nu mai poată fi reluată.
Deşi soluţia dată litigiului dedus judecăţii se regăseşte în dispozitivul hotărârii, nu doar aceasta se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât soluţia nu poate fi înţeleasă fără a se face apel la considerentele hotărârii, unde se regăsesc raţiunile de drept şi de fapt ale adoptării ei. Totuşi, nu toate considerentele au aceeaşi importanţă în justificarea soluţiei.
Pot dobândi autoritate de lucru judecat doar acele considerente care explicitează dispozitivul, permit înţelegerea limitelor între care s-a purtat judecata, aspectele care au fost supuse dezbaterii şi care şi-au găsit dezlegare prin soluţia adoptată.
Raportând aceste consideraţii teoretice la speţa de faţă, instanţa constată că prin decizia nr. 10250 din 12 decembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respingându-se recursul pârâtei, s-a decis numai asupra capătului de cerere în revendicare, nu şi în ceea ce priveşte constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare. În această situaţie, cum considerentele analizate nu explicitează dispozitivul şi nu sprijină soluţia pronunţată de instanţă, ele nu pot dobândi autoritate de lucru judecat.
De această autoritate se bucură însă acea parte din dispozitivul sentinţei civile nr. 515 din 9 mai 2001, rămasă irevocabilă, prin care s-a hotărât respingerea capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1997 încheiat de părţi, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, strada P.E., sector 1.
Aşa fiind, în raport de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, recurenta-reclamantă este îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilului de care a fost deposedată prin admiterea acţiunii în revendicare, deşi titlu său nu a fost desfiinţat.
Pentru aceste considerente va fi admis recursul declarat de reclamantă, va fi modificată în parte decizia recurată şi, admiţând apelul reclamantei va fi obligat pârâtul la plata sumei de 98.400 euro, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, conform raportului de expertiză întocmit la instanţa de fond, necontestat de părţi.
Recursul declarat de pârât se priveşte ca nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce succed:
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, reclamanta a înţeles să-şi îndrepte pretenţiile împotriva acelei entităţi căreia, prin legea specială – art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001- i-a fost conferită legitimare procesuală pasivă, respectiv Ministerul Finanţelor Publice.
Nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât în sensul că Statul Român a fost obligat la plata în nume propriu pentru obligaţiile personale ale reprezentantului. Ministerul Finanţelor Publice a stat în proces, a fost reprezentat în toate fazele procesuale şi a făcut apărări cu privire la cererile formulate de reclamantă.
Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, act normativ în vigoare la data declarării apelului, statul este persoana juridică în raporturile la care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, în afara cazurilor în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Prin urmare, Ministerul Finanţelor Publice are mandat legal de a reprezenta Statul Român şi în această calitate are obligaţia restituirii preţului în litigiile fondate pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Deşi susţinerea recurentului-pârât că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1997, încheiat între reclamantă şi Consiliul General al municipiului Bucureşti – D.P.I. – D.A.F.I. este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.
Obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În acelaşi timp, art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 defineşte noţiunea de desfiinţare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă, prin voinţa legiuitorului şi ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriaşului-cumpărător al bunului, în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Aceste dispoziţii legale au un caracter special, derogator de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile decurgând din restituirea preţului.
Obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, aşa cum este ea stabilită de dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligaţia Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui preţul către chiriaşul evins de un terţ – fost proprietar al imobilului în cauză.
Condiţiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum şi cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziţii legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriaşi ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.
Obligaţia instituită de art. 50 alin. (3) din legea 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent nu poate fi reţinută.
Motivul de recurs referitor la greşita restituire a comisionului de 1% nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (6) pct. a din Legea nr. 112/1995 „la dispoziţia Ministerului Finanţelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din:
a) sumele obţinute de vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăţi integrale, avansuri, rate şi dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor‟.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, H.G. nr. 20/1996 stabileşte în art. 41 că „1) Unităţile specializate, care evaluează şi vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menţionată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul XX, deschis la trezoreria statului din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul, sau în contul YY, deschis la unităţile Băncii C.R. SA, după caz‟.
Procentul de 1% reţinut din preţul de cumpărare reprezintă remuneraţia cuvenită vânzătorului pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv preţul mandatului cu titlu oneros, acordat în temeiul legii. Acest mandat nu a fost revocat, iar obligaţiile asumate de intimatul-chemat Consiliul General al municipiului Bucureşti în garanţie în temeiul acestui mandat au fost îndeplinite prin încheierea contractului.
În acelaşi timp, trebuie remarcat că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd că restituirea preţului se va face din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, fără a face vreo distincţie cu privire la comisionul de 1%, iar chiriaşul-cumpărător evins are dreptul la dezdăunare integrală.
Înalta Curte observă, în acelaşi timp, că recurentul-pârât nu justifică vreun interes în promovarea criticii referitoare la aplicarea procentului de 1% la valoarea reactualizată a imobilului, astfel încât nu o va analiza.
Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă în sensul precizat anterior şi va respinge ca nefondat recursul pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta B.I.Ş. împotriva deciziei nr. 733A din 06 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1499 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că obligă pârâtul să plătească echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 98.400 euro, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5525/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5529/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
