ICCJ. Decizia nr. 5529/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5529/2012
Dosar nr. 13348/3/2010
Şedinţa publică din 20 septembrie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 16 martie 2010, reclamanţii I.C. şi I.T. au chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata valorii de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, str. S., sector 2, evaluat provizoriu la suma de 250.000 euro, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 162 din 01 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor preţul achitat potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, în cuantum de 1298,2208 lei, actualizat în funcţie de rata inflaţiei aplicată la data plăţii.
Tribunalul a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 509 din 30 octombrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA, reclamanţii I.C. şi I.T. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în suprafaţă de 94,53 mp., situat în Bucureşti, str. Silvestru, compus din 3 camere, hol, verandă, baie, bucătărie, vestibul, pivniţă, precum şi cota indiviză de 42,39% din imobil în schimbul sumei de 12.982.208 lei vechi.
Prin decizia civilă nr. 2194/ A din 22 octombrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 355/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996.
Deşi reclamanţii au solicitat restituirea valorii de piaţă a imobilului, cuantumul sumei la care aceştia sunt îndreptăţiţi este circumstanţiat ipotezei prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având în vedere considerentele deciziei civile nr. 2194/ A din 22 octombrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, potrivit cu care fraudarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 a constat în folosirea prevederilor acesteia în alt scop decât cel pentru care a fost adoptată sau într-o manieră care să ocolească scopul principal al legii. Întrucât foştii proprietari formulaseră cerere de restituire în natură a imobilului înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pârâţii ar fi trebuit să facă minime diligenţe constând în solicitarea de informaţii de la aceste instituţii în vederea cunoaşterii exacte a situaţiei juridice a imobilului la momentul cumpărării.
Prin decizia nr. 672/ A din 08 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 162 din 01 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Răspunzând criticilor formulate prin motivele de apel, Curtea de Apel a apreciat că, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de evicţiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care, în speţă, este Primăria Municipiului Bucureşti. Însă, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra.
Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că atât restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, cât şi restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Având în vedere împrejurarea că dispoziţiile legale evocate circumstanţiază, în mod expres, atât titularul raportului juridic, cât şi persoana celui obligat în cadrul său, rezultă că, pe plan procesual, se vor regăsi aceleaşi persoane, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/20001 reprezentând, din această perspectivă, norme procesuale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
În cauza dedusă judecăţii, dreptul material la acţiune al reclamanţilor era prescris la data sesizării instanţei.
Dreptul reclamanţilor de a cere restituirea preţului achitat pentru imobilului în cauză s-a născut la data la care s-a pronunţat decizia civilă nr. 2194/ A din 22 octombrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civila, acest drept fiind supus termenului general de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Or, de la data la care s-a pronunţat hotărârea menţionată - 22 octombrie 2002 - şi până la data introducerii prezentei acţiuni - 16 martie 2010 - au trecut mai mult de 3 ani, iar reclamanţii nu au făcut dovada intervenirii vreuneia dintre situaţiile prevăzute de art. 13, respectiv de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, de natură a suspenda sau a întrerupe cursul prescripţiei, astfel încât, în cauză a operat prescripţia dreptului material la acţiune al reclamanţilor.
În subsidiar, se solicită ca instanţa de recurs să cenzureze legalitatea deciziei recurate sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Se arată că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA, este terţ faţă de actul juridic intervenit, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi următoarele C. civ. trebuie instituită răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat sub următoarele aspecte:
Prin motivele de recurs se susţine nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune şi al calităţii procesual pasive a recurentului în raportul juridic dedus judecăţii.
Înalta Curte va analiza cu prioritate acele critici care vizează calitatea procesuală a recurentului, apreciind că susţinerile vizând prescripţia extinctivă trebuie verificate prin raportare la persoana în favoarea căreia se susţine că termenul de prescripţie curge, ceea ce impune o stabilire prealabilă a unui cadru procesual corect sub aspectul părţilor atrase în litigiu.
1. Sub aspectul calităţii procesual pasive a recurentului în raportul juridic dedus judecăţii:
Înalta Curte reţine că, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pot solicita în justiţie restituirea preţului actualizat plătit.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Constatând că, în cauză, situaţia de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiaşi articol şi a stabilit în sarcina recurentului obligaţia de plată a preţului actualizat al apartamentului.
2. În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune:
Dispoziţiile art. 162 C. proc. civ. permit ridicarea unor excepţii înaintea instanţei de recurs cu respectarea a două condiţii, şi anume: excepţiile invocate să fie de ordine publică (a) şi soluţionarea acestor excepţii să nu implice o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, incompatibilă cu natura căii de atac a recursului (b).
Înalta Curte apreciază că, faţă de prevederile legale menţionate, soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, formulată de pârât prin recursul declarat, este posibilă, fiind întrunite ambele condiţii impuse în acest sens de dispoziţiile art. 162 C. proc. civ.
(a). Este indiscutabil că excepţia menţionată este una de ordine publică, ea vizând încălcarea unor norme cu caracter imperativ, cuprinse în art. 3 şi art. 7 din Decretul 167/1958.
(b). În principiu, analizarea prescripţiei dreptului material la acţiune presupune verificarea existenţei dreptului supus prescripţiei, stabilirea datei de la care a început să curgă cursul prescripţiei şi a datei la care acesta s-a împlinit, eventualele cauze şi condiţii de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripţiei.
Însă, în cauză reclamanţii nu au formulat susţineri în sensul existenţei unor cauze de întrerupere ori de suspendare a termenului de prescripţie, care să presupună administrarea unor probe suplimentare pentru stabilirea unor anumite situaţii de fapt.
Prin urmare, pronunţarea asupra prescripţiei dreptului la acţiune este posibilă pe baza lucrărilor dosarului, fără a fi necesare verificări ale împrejurărilor de fapt, fiind astfel îndeplinită şi cea de-a doua condiţie impusă de art. 162 C. proc. civ.
Soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în condiţiile art. 162 C. proc. civ. nu vatămă drepturile procesuale ale reclamanţilor. Aşa cum rezultă din actele dosarului, recursul a fost declarat la data de 26 septembrie 2011, motivele de recurs care cuprind această excepţie au fost comunicate intimaţilor-reclamanţi la data de 23 noiembrie 2011, iar aceştia nu au înţeles să formuleze întâmpinare şi nici să se prezinte în faţa instanţei de recurs pentru a răspunde criticilor susţinute de pârât prin motivele de recurs.
În soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte reţine următoarele:
Este necontestat în cauză că, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 509 din 30 octombrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA, reclamanţii I.C. şi I.T. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în suprafaţă de 94,53 mp., situat în Bucureşti, str. Silvestru, compus din 3 camere, hol, verandă, baie, bucătărie, vestibul, pivniţă, precum şi cota indiviză de 42,39% din imobil în schimbul sumei de 12.982.208 lei vechi.
Prin decizia civilă nr. 2194/ A din 22 octombrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 355/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996.
Prin cererea care a învestit instanţele în prezentul litigiu, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 16 martie 2010, reclamanţii I.C. şi I.T. au solicitat obligarea Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 509 din 30 octombrie 1996, a cărui nulitate a fost constatată prin hotărârea judecătorească menţionată.
Este adevărat că Legea nr. 1/2009 a deschis proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, posibilitatea formulării unei cereri de chemare în judecată prin care să solicite instanţelor acordarea preţului de piaţă al imobilelor.
Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare la data de 06 februarie 2009, şi cum o asemenea posibilitate de despăgubire nu era reglementată de nici o normă juridică anterioară, actul normativ creând un drept subiectiv cu un conţinut nou, rezultă că, la data intrării în vigoare a acestei legi, s-a născut dreptul material la acţiunea având ca obiect restituirea preţului de piaţă şi tot atunci a început să curgă şi termenul de prescripţie a acestui drept.
Însă, în cauză, prin decizia recurată, instanţa de apel a confirmat hotărârea primei instanţe în sensul că, deşi reclamanţii au solicitat restituirea valorii de piaţă a imobilului, cuantumul sumei la care aceştia sunt îndreptăţiţi este circumstanţiat ipotezei prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi reprezintă preţului achitat potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, în cuantum de 1.298,2208 lei, actualizat în funcţie de rata inflaţiei aplicată la data plăţii.
Or, dacă pentru considerentele expuse anterioare, dreptul reclamanţilor de a solicita restituirea preţului de piaţă al imobilului nu era prescris la data formulării cererii de chemare în judecată - 16 martie 2010 - dreptul material la acţiunea privind restituirea preţului actualizat, era la acea dată stins, ca efect al prescripţiei extinctive.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul 167/1958: „Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Termenul de prescripţie extinctivă, aplicabil raporturilor civile obligaţionale este instituit de art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ: „Termenul prescripţiei este de 3 ani”.
Întrucât premisa aplicării efectului sancţionator al prescripţiei constă tocmai în existenţa posibilităţii de a acţiona pentru ocrotirea unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este aceea că prescripţia începe să curgă la data naşterii dreptului la acţiune. Această regulă este reglementată prin art. 7 alin. (1) din Decretul 167/1958: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune”.
Data naşterii dreptului la acţiune este data la care dreptul la acţiune trebuie exercitat.
Or, dreptul material al reclamanţilor la acţiunea prin care să pretindă în justiţie restituirea preţului achitat, actualizat cu rata inflaţiei s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare.
Măsura dispusă de instanţă prin acea hotărâre - decizia civilă nr. 2194/ A din 22 octombrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 355/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă, de repunere a părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, dădea vocaţia reclamanţilor de a pretinde pe calea unei acţiuni în justiţie restituirea preţului achitat, actualizat cu rata inflaţiei.
Chiar dacă s-ar putea admite că, în aceea perioadă practica instanţelor de judecată era oscilantă în a recunoaşte dreptul de a obţine o actualizare a preţului achitat şi întinderea unui asemenea drept ca fiind dată de rata inflaţiei, incertitudinea reclamanţilor în ceea ce priveşte obţinerea preţului de piaţă actualizat cu rata inflaţiei, rezultată din divergenţele de jurisprudenţă, nu ar mai putea fi invocată ca argument al pasivităţii lor, după data de 12 decembrie 2002.
Aceasta deoarece, dreptul de a pretinde pe calea unei acţiuni în justiţie restituirea preţului achitat, actualizat cu rata inflaţiei pentru chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile a fost consacrat legislativ prin O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002, aprobată prin Legea 48/2004.
Prin acest act normativ au fost introduse alin. (2) şi (3) ale art. 51 din Legea 10/2001 în conformitate cu care:
„(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.
(3) Restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Prin urmare, dreptul reclamanţilor de a cere pretinde pe calea unei acţiuni în justiţie restituirea preţului achitat, actualizat cu rata inflaţiei s-a născut cel târziu la data de 12 decembrie 2002, data la care a fost un astfel de drept a fost reglementat legislativ.
Acest drept material la acţiune al reclamanţilor având ca obiect restituirea preţului actualizat cu rata inflaţiei pentru apartamentul dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 este supus termenului general de prescripţie de 3 ani, aplicabil, în lipsa unor reglementări speciale, derogatorii, oricăror raporturi obligaţionale.
La data sesizării instanţelor în prezentul litigiu din 16 martie 2010 - el era stins prin efectul sancţionator al prescripţiei extinctive, astfel încât, este nelegală hotărârea instanţei de apel de a stabili în sarcina recurentului o obligaţie corelativă unui astfel de drept.
Nu s-ar putea susţine că sesizarea instanţei de recurs cu o excepţie de ordine publică şi pronunţarea unei hotărâri în temeiul acestei excepţii ar atrage o încălcare a dreptului de acces la o instanţă în temeiul art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că o astfel de încălcare ar exista în cazul admiterii de către instanţa de recurs a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată în această fază procesuală, ci a reţinut că dreptul de acces la o instanţă este încălcat în situaţia în care această excepţie este soluţionată de instanţa de recurs prin raportare la o normă de drept substanţial care nu era în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată şi care atrage un regim mai restrictiv în privinţa termenului de prescripţie (Cauza Vişan contra României din 24 decembrie 2008).
Or, norma juridică aplicabilă situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă era incidentă la data sesizării instanţelor în prezentul litigiu, prescripţia dreptului material la acţiune fiind raportată la această normă, iar nu la o modificare legislativă intervenită pe parcursul soluţionării cauzei.
Pe de altă parte, oricum, reclamanţii nu ar fi putut obţine plata preţului de piaţă al apartamentului, astfel cum au solicitat prin cerea de recurs.
Instanţa de apel a făcut o corectă identificare a normei juridice căreia i se circumscriu datele cauzei, atunci când a reţinut că, în condiţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii ar fi fot îndreptăţiţi numai la restituirea preţului actualizat al imobilului.
Însă, apreciind pentru considerentele expuse anterior că dreptul de pretinde pe calea unei acţiuni în justiţie restituirea preţului achitat, actualizat cu rata inflaţiei era stins prin prescripţie la data sesizării instanţei, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti şi, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 1, art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, va modifică în tot decizia recurată. Potrivit art. 296 C. proc. civ. va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 162 din 01 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o va schimba în tot în sensul că va respinge cererea de chemare în judecată ca prescrisă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 672/ A din 08 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 162 din 01 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o schimbă în tot în sensul că respinge cererea de chemare în judecată ca prescrisă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5526/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5540/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
