ICCJ. Decizia nr. 5595/2012. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5595/2012

Dosar nr. 7616/62/2009

Şedinţa publică din 21 septembrie 2012

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 350/S din 20 decembrie 2010 a Tribunalului Braşov, secţia civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul P.P., în contradictoriu cu pârâta SC S.C.C. SRL, având ca obiect obligarea acesteia să-i plătească suma de 150.000 euro daune morale aduse demnităţii şi onoarei.

S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu chemata în garanţie SC C.S. SRL.

S-a respins cererea pârâtei, de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, potrivit facturii nr. AA emisă de pârâtă, reclamantul a achiziţionat, la data de 24 aprilie 2009, o serie de produse alimentare şi nealimentare de la magazinul "S." Berceni, în număr total de 30 poziţii, ultimul dintre produsele menţionate în factură fiind o sticlă de gin G., în valoare de 21,46 RON.

Pe verso-ul facturii sunt efectuate, de mână, menţiunile "Clientul are dreptate, nu a cumpărat produsul. Verific. C.T.", respectiv "Facturare eronată. Factura a fost la vizionată. Clientul are dreptate", aceasta din urmă însoţită de o semnătură indescifrabilă.

De asemenea, s-a aplicat o ştampilă cu menţiunea "Pentru articolele marcate a fost emisă factura de retur cu nr. (...)", fiind menţionat nr. BB şi aplicată o semnătură indescifrabilă.

Potrivit înscrisurilor aflate, în copie, la dosar, produsul "G. Gin" a fost returnat, fiind întocmită factură în acest sens, la data de 25 aprilie 2009, iar reclamantului i-a fost restituită suma de 21,46 RON, reprezentând contravaloarea acestuia, pe formularul provizoriu de factură de retur fiind trecută menţiunea "facturare eronată".

Din vizionarea înregistrării video pe suport CD, cuprinzând intervalul de timp între momentul în care reclamantul s-a prezentat la casa de marcat şi momentul în care acesta a părăsit acest loc, după plata produselor, rezultă că facturarea eronată a produsului a fost determinată de rostogolirea pe banda rulantă a sticlei de băutură, achiziţionată de clientul următor, aceasta fiind împinsă de greutatea unei alte sticle şi ajungând în dreptul zonei de scanare automată, acesta fiind, după toate probabilităţile, momentul în care produsul a fost înregistrat.

După acest moment, se observă intervenţia clientului aflat la rând în spatele reclamantului, care a tras sticlele din zona scanerului automat, însă după momentul în care sticla de gin fusese marcată şi facturată reclamantului.

Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză rezultă aspectele menţionate mai sus, cu privire la facturarea eronată a produsului către reclamant, martorul C.C. având funcţia de şef departament la magazinul aparţinând pârâtei, confirmând faptul că produsul a fost facturat din eroare, iar reclamantului i-au fost restituiţi banii achitaţi pentru acesta.

Acelaşi martor a arătat că l-a însoţit pe reclamant până la ieşirea din magazin şi că în acest interval de timp nu a avut loc nicio altercaţie, nicio discuţie jignitoare şi nicio agresiune fizică, nici din partea angajaţilor magazinului şi nici din partea celor ai firmei de pază, reclamantul fiind însă nemulţumit din cauza timpului pierdut pentru clarificarea situaţiei şi solicitând să fie despăgubit, sens în care i-a fost oferită o caserolă cu carne, în compensaţie, pentru disconfortul creat, bun pe care acesta l-a acceptat.

Aceleaşi împrejurări sunt relatate şi de către martora M.S., având funcţia de casier şi care a fost de serviciu la casa la care a fost emisă factura reclamantului, aceasta arătând că sticla de băutură s-a rostogolit pe bandă şi a fost marcată în mod automat, iar nu manual, precum şi că, personal, nu a avut nicio discuţie cu reclamantul şi nici nu a auzit să fi existat vreun incident între acesta şi angajaţii firmei de pază.

Martorul G.S., având funcţia de agent de pază la societatea chemată în garanţie, a arătat că a fost de serviciu la data de 24 mai 2009 şi nu a asistat la niciun incident între reclamant şi angajaţii magazinului ori ai firmei de pază, deşi lucra în acea zi la ieşirea pentru clienţi.

De asemenea, martora T.D., având funcţia de agent de pază la societatea chemată în garanţie, a arătat că nu a auzit de existenţa vreunui conflict, nici de la colegii săi şi nici de la angajaţii magazinului, şi nici ca agenţii de pază să fie solicitaţi de angajaţii magazinului pentru a interveni în conflictul cu un client.

S-a reţinut că obiectul cauzei de faţă îl constituie acordarea daunelor morale pentru atingerea adusă demnităţii şi onoarei reclamantului, prin comportamentul jignitor şi agresiv al prepuşilor pârâtei, fiind invocate în drept dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Potrivit alin. (1) al acestui text de lege, se angajează răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră, alin. (3) prevăzând că stăpânii şi comitenţii sunt răspunzători de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat.

Această dispoziţie legală reglementează răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor, cel care pretinde că a fost vătămat prin fapta altuia fiind ţinut să dovedească, ca în cazul oricărui tip de răspundere civilă delictuală, întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa faptei ilicite, a prejudiciului cauzat, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi la vinovăţia persoanei responsabile, în sfera ilicitului civil intrând chiar şi culpa cea mai uşoară - culpa levissima.

Raportat la motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, s-a reţinut că aceasta nu priveşte facturarea în plus a produsului care nu a fost achiziţionat de reclamant, care a fost remediată prin restituirea banilor, ci comportarea prepuşilor pârâtei, pretins ireverenţioasă, jignitoare şi agresivă, constând atât în atitudinea concretă a acestora, cât şi în faptul oferirii, în compensaţie, a unui produs, atitudine pe care reclamantul a perceput-o ca pe un fel de "mită" pentru a nu sesiza organele de poliţie.

Instanţa a reţinut, de asemenea, că reclamantul nu a solicitat daune morale pentru suferinţa fizică pricinuită prin pretinsa vătămare a integrităţii corporale, ci doar pentru faptul că s-a simţit umilit şi jignit, iar din petitul în mod expres formulat rezultă că aceasta a solicitat respectiva sumă de bani cu titlu de daune morale pentru afectarea onoarei şi demnităţii sale, ori suferinţele fizice nu intră în sfera acestor valori morale, ci în aceea a dreptului la sănătate şi, respectiv, la integritate fizică.

În cauză, nu au fost dovedite elementele enumerate mai sus, pentru a se angaja răspunderea pârâtei pentru faptele prepuşilor săi.

Astfel, în primul rând, nu a fost dovedită existenţa faptei ilicite, de natură a prejudicia valorile morale pretins încălcate, respectiv onoarea şi demnitatea reclamantului, din probele administrate în cauză nerezultând că acesta a fost tratat în mod "neprincipial şi neprietenos", că i-ar fi fost adresate cuvinte sau expresii jignitoare, că ar fi fost tratat ireverenţios, "luat peste picior", aşa cum susţine, că ar fi fost înjurat, împins sau lovit.

Nu s-a dovedit, de asemenea, că s-a încercat îndepărtarea sa cu forţa din magazin sau că situaţia pe care o reclama ar fi fost remediată doar ca urmare a ameninţării reclamantului, în sensul că va face reclamaţie la Poliţie.

În ceea ce priveşte faptul că reclamantului i-a fost oferită o casoletă cu carne, gest pe care acesta l-a perceput ca pe o umilinţă, ca pe o "cumpărare" a tăcerii sale, instanţa a reţinut că acest fapt este confirmat de martorul C.C., şef de departament la magazinul aparţinând pârâtei, acesta oferind bunul "în compensaţie pentru disconfortul creat" şi arătând că reclamantul a acceptat acest produs şi i-a mulţumit, despărţindu-se de martor în mod "amical", potrivit declaraţiei acestuia.

În condiţiile în care, din proba testimonială administrată, rezultă că reclamantul a acceptat produsul, acesta nu poate susţine, prin cererea de faţă, că ar fi fost jignit şi umilit de acest gest, deoarece avea deplina libertate să refuze primirea acestui bun, semnificaţia gestului neputând fi apreciată cu dublă măsură, la momentul respectiv şi la momentul formulării cererii.

Aşa fiind, instanţa a apreciat că este în afara regulilor morale a pretinde despăgubiri pentru o pretinsă atingere adusă demnităţii pe care reclamantul nu a resimţit-o ca atare la momentul săvârşirii faptei de către prepusul pârâtei, ci, aşa cum rezultă din probele administrate, respectiv proba testimonială şi proba cu înscrisuri (copiile etichetelor aplicate pe produsul oferit, ceea ce dovedeşte că reclamantul a intrat în posesia acestuia), a acceptat-o fără a reacţiona în sens negativ.

În ceea ce priveşte celelalte susţineri ale reclamantului, referitoare la faptele prejudiciabile ale prepuşilor pârâtei, constând în neglijenţa casierei în momentul facturării produselor achiziţionate de reclamant, în nerezolvarea stării conflictuale în aceeaşi zi, de către angajaţii magazinului, cu consecinţa pierderii timpului reclamantului, şi în facturarea unor produse neachiziţionate şi încasarea preţului acestora, instanţa le-a înlăturat, întrucât acestea au fost invocate numai prin concluziile scrise, după închiderea dezbaterilor, nefiind cuprinse în motivarea cererii introductive sau într-o precizare a acesteia, care să fi fost depusă în termen legal; aşa cum s-a arătat mai sus, prin cererea introductivă au fost invocate doar atingeri ale drepturilor patrimoniale la onoare şi demnitate, rezidând în comportamentul ireverenţios, jignitor şi agresiv al angajaţilor pârâtei, declanşat în momentul sesizării de către reclamant a incidentului.

Referitor la condiţia prejudiciului, instanţa a reţinut, raportat la starea de fapt expusă mai sus, astfel cum ea rezultă din probele administrate, că reclamantul nu a probat existenţa unui prejudiciu personal nepatrimonial, constând în vătămarea unor valori de o asemenea natură, acesta fiind exclusiv afirmat, iar nu şi dovedit.

Faţă de nedovedirea elementelor menţionate anterior, este evident că nu s-a putut reţine existenţa unei legături de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită şi prejudiciul afirmat.

În fine, în ceea ce priveşte vinovăţia prepuşilor pârâtei, dat fiind că reclamantul a invocat numai lezarea drepturilor la onoare şi demnitate, instanţa a reţinut că, în condiţiile în care din dovezile administrate nu rezultă însăşi săvârşirea faptei imputate, respectiv a unor acte de jignire şi agresiune, condiţia vinovăţiei nu poate fi luată în discuţie.

Aşa fiind, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, pentru a se angaja responsabilitatea pârâtei pentru faptele prepuşilor săi.

Prin Decizia civilă nr. 56 Ap din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:

Cu privire la primul motiv de apel, referitor la încălcarea dreptului la apărare determinat de soluţionarea cererilor formulate la termenul din 6 decembrie 2010, în absenţa apărătorului reclamantului, deşi acesta ceruse amânarea cauzei, conform art. 156 alin. (1) C. proc. civ., instanţa poate acorda un singur termen pentru lipsă de apărare dacă cererea este temeinic motivată. În cauză, reclamantului i s-a mai acordat un termen pentru lipsă de apărare, astfel că respingerea cererii pentru acelaşi motiv, la termenul din 6 decembrie 2010, este legală. Cererea de amânare din 6 decembrie 2010 nu a fost însoţită de vreo dovadă care să o justifice, nerezultând că apărătorul reclamantului era avocatul vreuneia dintre părţile menţionate pe fişa dosarului aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cum corect a reţinut tribunalul, încât cerinţa finală a textului art. 156 alin. (1) C. proc. civ. nu a fost îndeplinită. Mai mult, chiar apărătorul reclamantului a solicitat amânarea pronunţării, în caz de respingere a cererii, pentru a depune concluzii scrise, cerinţă acordată de prima instanţă în respectarea alin. (2) din art. 156. Depunerea, în apel, a dovezii prezenţei apărătorului la instanţa supremă la termenul din 6 decembrie 2010 nu suplineşte lipsa motivării cererii de amânare, întrucât trebuia depusă la instanţa învestită şi, cel mai târziu, la termenul de judecată, pentru a fi analizată.

Cu privire la motivul doi de apel, referitor la încălcarea principiului contradictorialităţii, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., instanţa este datoare să pună în discuţia părţilor orice împrejurare, de fapt sau de drept, sub condiţia ca părţile să fi fost legal citate. Lipsa nejustificată a unei părţi nu înlătură dreptul instanţei de a pune cererile formulate de aceasta în discuţia celeilalte părţi şi să le soluţioneze, cum este cazul în speţă, unde lipsa nemotivată a apărătorului reclamantului nu a putut împiedica judecarea celor două cereri, de îndreptare a erorii materiale şi de suplimentare a probatoriului, astfel că nu se poate plânge că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil. Cu privire la aceste cereri, tribunalul s-a pronunţat legal în şedinţa publică din 6 decembrie 2010, pentru motivele arătate în încheierea de şedinţă de la acea dată, motivarea fiind corectă, ce respectă cerinţele art. 138 alin. (1) şi art. 188 alin. (3) C. proc. civ., astfel că şi acest motiv de apel a fost respins.

Referitor la motivele de netemeinicie, se susţine că s-ar fi consemnat greşit succesiunea evenimentelor în Încheierea de şedinţă din 8 noiembrie 2010, însă cu privire la această cerere, prima instanţă a revizionat înregistrarea pe suport CD, la termenul din 6 decembrie 2010, reţinând că cele consemnate la termenul anterior sunt exacte. Nu trebuie omis că, la prima vizionare, apărătorul reclamantului a fost prezent şi avea posibilitatea să facă obiecţiile considerate necesare la acel moment, iar, la revizionare, a lipsit nemotivat. Vizionarea înregistrărilor din 24 şi 25 aprilie 2009 nu a fost solicitată în termen legal, încât respingerea ei pe temeiul neîndeplinirii cerinţelor art. 138 alin. (1) C. proc. civ. este legală şi, în consecinţă, motivul de apel este nefondat.

Pe fondul cererii, probele dosarului nu conturează răspunderea delictuală a prepuşilor pârâtei, contrar celor susţinute în apel. Interpretarea selectivă a probelor, de care se prevalează reclamantul, este de atributul exclusiv al instanţei, care poate lua sau nu anumite probe în considerare, în măsura în care se coroborează cu alte probe concludente, care real conturează starea de fapt. Faptul că la dosar s-a depus factura de achiziţionare a mărfurilor, CD-ul vizionat de două ori de instanţă, etichetele caserolelor date în "compensaţie pentru disconfort" ori plângerea depusă la poliţie nu conduce automat la concluzia că s-ar fi săvârşit o faptă prejudiciabilă, cu vinovăţie, care să-i cauzeze reclamantului o atingere a demnităţii şi onoarei sale.

Cum s-a arătat, s-a susţinut prin cererea de chemare în judecată că atingerea onoarei sau demnităţii se datorează atitudinii ireverenţioase, jignitoare şi agresive a salariaţilor pârâtei, or toate probele enunţate nu dovedesc nici pe departe o asemenea atitudine, concluzie întărită de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

În ultimul motiv de apel se susţine că tribunalul ar fi pronunţat o hotărâre greşită în raport de probele administrate, însă, din analiza expusă, nu reiese care sunt dovezile interpretate greşit şi care ar contura atitudinea angajaţilor subliniată în petitul cererii de chemare în judecată, ci numai crearea unei situaţii de disconfort, nemulţumire resimţită ca urmare a înregistrării eronate.

În realitate, din nicio probă nu rezultă că angajata pârâtei, pe post de casieră, ar fi comis vreo faptă ilicită, săvârşită cu o minimă culpă, care să contureze cadrul răspunderii delictuale. Rostogolirea pe banda rulantă a sticlei achiziţionate de clientul ce urma reclamantului la casa de marcat nu este determinată de activitatea ilicită a salariatei ori altui angajat al pârâtei sau chematei în garanţie, iar existenţa unei atitudini de genul celei susţinute, creatoare de prejudiciu moral, nu este dovedită de suportul probatoriu administrat în speţă. De altfel, în motivul de apel nici nu se mai susţine existenţa comportamentului amintit, ci se comentează pe împrejurările înregistrate video, care însă nu îl dovedesc, iar umilinţa de care vorbeşte reclamantul nu poate fi pusă în discuţie cât timp, fără nicio rezervă, a acceptat primirea caserolei în discuţie, cum corect a reţinut tribunalul. De aceea, nu se poate apela la prezumţia instituită de art. 1203 C. civ., cu atât mai mult cu cât nu s-ar corobora cu nicio dovadă administrată în cauză.

Concluzionând, în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii delictuale pentru fapta proprie, reglementate de art. 998 - 999 C. civ. şi nici cele ale art. 1003 C. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.P., criticând-o pentru următoarele motive:

I. Decizia instanţei de apel este dată cu încălcarea legii.

Ca şi prima instanţă, instanţa de apel a ignorat prevederile art. 24 din Constituţia României, cât şi pe cele ale art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind asigurarea dreptului la un proces echitabil, drept în conţinutul căruia intră şi dreptul la apărare.

1. Prima instanţă şi instanţa de apel au încălcat dreptul reclamantului de a beneficia în mod concret şi efectiv de dreptul la apărare.

Conform art. 1081alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. civ., instanţa poate aplica sancţiunea amenzii civile în situaţia în care, din cauza neprezentării avocatului, judecata s-a amânat nejustificat.

În raport de conţinutul prevederilor textului de lege sus-menţionat, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au interpretat dispoziţiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. într-un sens excesiv şi restrictiv, fără a avea în vedere posibilitatea reclamantului de a putea justifica prezenţa apărătorului la o altă instanţă, prin depunerea Încheierii de şedinţă din 6 decembrie 2010, dată în Dosarul nr. 42287/3/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, la un moment imediat ulterior celui pentru care solicitase amânarea.

În print-ul ataşat cererii de amânare pentru lipsă de apărare, depusă pentru termenul de judecată din 6 decembrie 2010, se menţionau foarte clar dosarul şi instanţa, chiar dacă acest document nu indica aspecte referitoare la partea din dosar care era apărată de avocatul reclamantului.

Nu în ultimul rând, dacă prima instanţă şi instanţa de apel ar fi coroborat prevederile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. cu cele ale art. 24 din Constituţia României, dar mai ales cu cele ale art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atunci ar fi trebuit să acţioneze de o asemenea manieră încât să nu golească de conţinut dreptul de apărare al reclamantului, aplicând formal prevederi seci unei situaţii abstracte.

2. A fost încălcat principiul contradictorialităţii în procesului civil, întrucât, în absenţa apărătorului reclamantului, prima instanţă a luat măsuri care au împiedicat aflarea adevărului în cauză: pe de o parte, a fost respinsă cererea acestuia, de a fi administrate probatorii suplimentare pe baza cărora s-ar fi putut stabili adevărul factual, iar, pe de altă parte, prima instanţă a trecut la revizionarea CD-ului ataşat dosarului şi a respins cererea de îndreptare a erorilor din Încheierea de şedinţă din 8 noiembrie 2010, doar în prezenţa apărătorului părţii adverse.

Art. 129 alin. (4) C. proc. civ. obligă judecătorul să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

Totodată, art. 129 alin. (5) din acelaşi cod obligă judecătorul să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi pentru aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Or, câtă vreme reclamantul nu a putut beneficia, în mod concret şi efectiv, de dreptul la apărare din partea primei instanţe, nu a putut să-şi spună părerea în mod public şi contradictoriu în legătură cu aspecte de fapt care rezultau chiar din înregistrările pe care intimata SC S. le pusese la dispoziţia organelor de cercetare penală, ajunse şi în dosarul prezentei cauze.

Prima instanţă a stabilit, prin Încheierea de şedinţă din data de 6 decembrie 2010, că se impune respingerea cererii de îndreptare a erorilor din Încheierea de şedinţă din 8 noiembrie 2010, reţinând că aspectele consemnate în această încheiere sunt "exacte", fără nicio altă argumentare.

Desigur, aspectele consemnate în Încheierea de şedinţă din 6 decembrie 2010 erau "exacte", câtă vreme, în încheierea respectivă, nu erau alte consemnări care să contrazică sau măcar să fie contrare celor reţinute de prima instanţă, de natură a atrage un potenţial control în căile de atac.

Instanţa de apel apreciază ca fiind "un drept al instanţei" să încalce principiul contradictorialităţii procesului civil, considerând că "lipsa nejustificată a unei părţi nu înlătură dreptul instanţei de a pune cererile formulate de aceasta în discuţia celeilalte părţi şi să le soluţioneze, cum este cazul în speţă (...).".

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a decis că nu s-a încălcat principiul contradictorialităţii, deoarece apărătorul reclamantului a lipsit nejustificat, ceea ce reprezintă un abuz.

În consecinţă, starea de fapt a fost reţinută ca fiind cea redată în Încheierea de şedinţă din 8 noiembrie 2010, deşi cercetarea atentă a înregistrărilor de pe CD-ul ataşat dosarului indică elemente care pot duce la o altă stare de fapt.

Aceste elemente au fost învederate de reclamant prin cererea depusă tot pentru termenul din 6 decembrie 2010, când apărătorul său nu s-a putut prezenta, prin care solicita suplimentarea probatoriului cu restul înregistrărilor care marcau prezenţa în magazinul S. Berceni, în datele de 24 şi 25 aprilie 2009.

Prima instanţă a respins şi această cerere, considerând că este lămurită prin probele administrate până în acel moment, refuzând să stabilească adevărul în cauză, câtă vreme nu a cercetat aspectele relevate de parte ulterior termenului din 8 noiembrie 2010, atât prin cererea de îndreptare a erorilor strecurate în Încheierea de şedinţă de la această dată, cât şi prin cererea de suplimentare a probatoriului, ambele depuse pentru termenul din 6 decembrie 2010, iar nu prin concluziile scrise, cum în mod greşit reţine prima instanţă.

În continuare, recurentul expune aspecte de fapt care ar rezulta din imaginile înregistrate, precum şi concluziile ce ar trebui luate pe situaţia de fapt în raport de aceste aspecte.

II. Decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii.

Conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul e obligat să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză.

Or, câtă vreme situaţia de fapt stabilită de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel nu este clar determinată, soluţia primei instanţe şi a celei de apel sunt rezultatul unei eronate aplicări a legii.

În continuare, recurentul invocă aspecte de fapt, susţinând că a plătit exact contravaloarea produselor achiziţionate la 24 aprilie 2009, nu i s-a pretins vreo sumă de bani în plus la casieria magazinului, astfel încât nu rezultă motivele pentru care a doua zi ar fi primit de la angajaţii S. contravaloarea produsului scanat suplimentar şi două caserole cu carne, în schimbul stării de nemulţumire şi disconfortului produs, aşa cum indică cele susţinute prin întâmpinare şi probele administrate. Instanţele ar fi trebuit să lămurească aceste chestiuni, prin suplimentarea probatoriului, în absenţa clarificării aspectelor de fapt apreciind greşit că nu sunt incidente, în cauză, dispoziţiile art. 998 - 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ.

Menţionează că primirea a două caserole cu carne drept "compensaţie pentru disconfort" este de natură să-i afecteze demnitatea.

În ceea ce priveşte motivele de apel de la pct. 3 - 5, instanţa de apel a reţinut că:

- reclamantul avea posibilitatea să facă obiecţiuni asupra aspectelor ce rezultau din înregistrările video chiar la termenul din 8 noiembrie 2010;

- a lipsit nejustificat le revizionarea din 6 decembrie 2010;

- administrarea probei cu înregistrările video din 24 şi 25 aprilie 2009 nu a fost solicitată în termen legal, în sensul art. 138 alin. (1) C. proc. civ.

- Referitor la primul aspect, în raport de prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., reclamantul a solicitat în termen îndreptarea neregularităţilor din Încheierea de şedinţă din 8 noiembrie 2010, constând în aceea că faptele nu au fost redate corespunzător în succesiunea imaginilor înregistrate pe CD-ul anexat, acestea fiind învederate în scris, atât prin cererea de îndreptare a lor, cât şi prin cererea de completare a probatoriului, ambele depuse pentru termenul imediat următor, adică pentru termenul din 6 decembrie 2010, deci "la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate" şi "înainte de a pune concluzii în fond".

- Deşi s-a consemnat că apărătorul reclamantului a lipsit nejustificat la termenul din 6 decembrie 2010, când a avut loc "revizionarea", aceasta este o justificare abuzivă a instanţelor anterioare, în raport de toate aspectele învederate la pct. I din recurs.

- Cererea de suplimentare a probatoriului s-a făcut cu respectarea termenului legal, nefiind incidente prevederile art. 138 alin. (1) C. proc. civ., ci prevederile art. 138 alin. (1) pct. 2, întrucât necesitatea administrării unor înregistrări video suplimentare a rezultat din dezbateri, probele administrate până la data de 8 noiembrie 2010 conturând o situaţie de fapt neclară.

Recurentul mai susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1203 C. civ., pornind de la ideea că aspectele care au dus la afectarea demnităţii şi onoarei reclamantului nu mai sunt invocate, ci sunt avute în vedere numai comentarii pe împrejurările rezultate din înregistrările video.

Şi în lipsa acestor înregistrări, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel puteau stabili, folosindu-se de prezumţii simple, că starea de nemulţumire a reclamantului a putut fi determinată de faptul că, după plecarea de la casierie şi până a doua zi, când s-a emis factura retur, s-au petrecut evenimente care au dus la această stare.

De asemenea, faptul că, şi după restituirea banilor plătiţi suplimentar, angajaţii S. Berceni au simţit nevoia să îi dea în compensaţie, pentru disconfortul pe care i l-au cauzat, caserole cu carne, este o dovadă certă a faptului că reclamantul s-a putut simţi foarte ofensat.

În concluzie, consideră că i-au fost afectate onoarea şi demnitatea.

Mai susţine că instanţa de apel a refuzat în mod greşit să-i încuviinţeze interogatoriul intimaţilor, prin care intenţiona să demonstreze utilitatea pazei în magazin şi necesitatea dotării magazinului S. cu aparatură de monitorizare video.

Recurentul-reclamant a solicitat casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, în vederea suplimentării probatoriului.

În dosar a depus întâmpinare intimata chemată în garanţie SC S.S.S. SRL (fostă SC C.S. SRL), prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea căii de atac.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că anumite critici prezentate în cererea de recurs se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva acestui caz de modificare, criticile ce nu se circumscriu vreunui motiv de recurs dintre cele reglementate de art. 304 urmând a nu fi avute în vedere de această instanţă.

Raportat la cele expuse mai sus, analizând decizia atacată în raport de criticile susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În primul rând, trebuie precizat că toate acele susţineri din recurs care vizează hotărârea primei instanţe nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte, deoarece obiect al recursului îl poate forma doar hotărârea pronunţată de instanţa de apel, iar nu şi cea pronunţată de tribunal.

I.1. În mod corect, instanţa de apel a considerat că nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, de către tribunal, în raport de dispoziţiile art. 156 C. proc. civ., text de lege care reglementează condiţiile în care se poate dispune amânarea cauzei pentru lipsă de apărare.

Dispoziţiile art. 1081alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. civ. nu prezintă relevanţă în analiza respectării dreptului la apărare al unei părţi, deoarece nu are legătură cu condiţiile care trebuie îndeplinite pentru admiterea unei asemenea cereri şi care, după cum s-a arătat, sunt prevăzute în art. 156 alin. (1) din cod, ci vizează posibilitatea aplicării unei amenzi judiciare în situaţia în care, din cauza lipsei avocatului sau a neîndeplinirii obligaţiilor stabilite de lege sau de instanţă în sarcina sa, judecarea procesului a fost amânată.

De altfel, textul de lege nu este incident în cauză, nici din perspectiva posibilităţii aplicării amenzii, deoarece instanţa nu a dispus admiterea cererii de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, formulată de reclamant pentru termenul din 6 decembrie 2010, ci a respins această cerere, procedând la judecarea cauzei.

Instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ., considerând că prima instanţă, prin măsura dispusă la termenul de judecată sus-menţionat cu privire la cererea formulată de reclamant, nu a încălcat dreptul la apărare al acestei părţi.

Astfel, a avut în vedere că legea permite acordarea unui singur termen pentru lipsă de apărare, după cum rezultă în mod expres din norma procesuală citată, termen de care reclamantul beneficiase la momentul formulării celei de a doua cereri, şi, în plus, aceasta din urmă nu era nici dovedită, în raport de înscrisul ataşat la dosar fond. Prin urmare, în mod corect curtea de apel s-a raportat la cele două condiţii prevăzute de lege, ce trebuie îndeplinite pentru admiterea cererii de acordare a unui termen pentru lipsă de apărare, potrivit art. 156 C. proc. civ., iar, în ceea ce priveşte temeinicia cererii, astfel cum a fost apreciată de instanţa de apel, aceasta fiind o chestiune de fapt cu referire la interpretarea unei probe (fişa Dosarului 42287/3/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), iar nu de legalitate, nu poate forma obiect de analiză în recurs, ca urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Susţinerile privind necoroborarea dispoziţiilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ. cu art. 24 din Constituţia României, referitoare la garantarea dreptului la apărare, şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul părţii la un proces echitabil, cu consecinţa pretinsă de parte, în sensul lipsirii de conţinut al dreptului în discuţie, sunt neîntemeiate.

Reclamantul a beneficiat de acordarea unui termen pentru lipsă de apărare, de amânarea pronunţării cauzei în vederea depunerii de note scrise conform art. 156 alin. (2) din acelaşi cod, respectarea dreptului la apărare, inclusiv din perspectiva Constituţiei României şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nepresupunând admiterea tuturor cererilor formulate de parte sau de apărătorul său în acest sens, cu atât mai mult cu cât, şi în ipoteza prezenţei avocatului la un alt proces la acelaşi termen de judecată cu cel acordat în cauză implică obligaţia acestuia de a asigura substituirea cu un alt avocat în condiţiile art. 234 din Statutul profesiei de avocat.

2. În mod corect curtea de apel a considerat că instanţa de fond nu a încălcat nici principiul contradictorialităţii la termenul din 6 decembrie 2010.

Luarea anumitor măsuri în absenţa avocatului reclamantului este conformă cu normele procesuale în materie, aşa cum a considerat şi Curtea, în cazul în care părţile au fost legal citate, iar apărătorul reclamantului a lipsit nemotivat. În speţă, reclamantul avea termen în cunoştinţă, în condiţiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., prin prezenţa avocatului său la termenul de judecată din 3 mai 2010, iar, pentru motivele arătate mai sus, cererea avocatului de amânare a cauzei a fost respinsă în mod corect, în raport de art. 156 alin. (1) din acelaşi cod.

Prin urmare, soluţionarea, la termenul din 6 decembrie 2010, a cererilor formulate de reclamant, privind îndreptarea erorii materiale strecurate în Încheierea de şedinţă din 8 noiembrie 2010 şi vizionarea înregistrărilor efectuate de pârâtă în zilele de 24 şi 25 aprilie 2009, precum şi trecerea la judecarea cauzei în absenţa martorului citat cu mandat de aducere nu încalcă principiul contradictorialităţii, deoarece instanţa a supus dezbaterii părţilor cererile respective, precum şi măsura dispusă cu privire la martor, exigenţă fundamentală respectării acestui principiu conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ. Pentru argumentele deja arătate, absenţa avocatului reclamantului, fiindu-i imputabilă, nu reprezenta un motiv care să împiedice soluţionarea cererilor respective şi, în final, judecarea cauzei, de către prima instanţă, astfel cum a considerat şi instanţa de control judiciar.

Referitor la nemotivarea soluţiei de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale din Încheierea dată în 8 noiembrie 2010, de către prima instanţă, această chestiune vizează o pretinsă greşeală a acestei instanţe şi nu se circumscrie unei critici aduse deciziei Curţii, sub acest aspect, astfel încât nu va fi avută în vedere de Înalta Curte.

Aspectele invocate de recurent, în legătură cu o altă situaţie de fapt ce ar rezulta din înregistrarea de pe CD-ul ataşat dosarului, faţă de cele consemnate în Încheierea din 8 noiembrie 2010, şi cu necesitatea suplimentării probatoriului în sensul vizionării înregistrărilor din 24 şi 25 aprilie 2009, pe lângă faptul că vizează judecata în primă instanţă, ce nu poate forma obiect de verificare în recurs, decât dacă se circumscrie unor critici de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel, se referă şi la chestiuni de fapt, respectiv administrarea unor probe, care nu pot fi aduse în discuţie în cadrul căii de atac de faţă, în raport de structura actuală a acesteia.

II. Invocarea încălcării art. 129 alin. (5) C. proc. civ., privind necesitatea aflării adevărului judiciar, cu referire la o pretinsă insuficientă stabilire a situaţiei de fapt, de către instanţele anterioare, este pur formală, atât timp cât recurentul nu a arătat ce elemente de fapt şi care ar fi condus la o altă modalitate de soluţionare a cauzei nu au fost lămurite.

În realitate, în urma unei analize proprii asupra înregistrărilor video din magazin, susţine o altă situaţie de fapt decât cea stabilită de instanţele anterioare, ceea ce este incompatibil cu structura recursului pentru motivele arătate în precedent.

De asemenea, afectarea demnităţii reclamantului, determinat de oferirea, în compensarea "disconfortului" produs, a două caserole cu carne de pui, reprezintă o simplă afirmaţie, nesusceptibilă de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Susţinerile referitoare la aspectele de ordin procedural, soluţionate greşit în dosarul de fond, în opinia recurentului, şi confirmate în apel sunt neîntemeiate.

Astfel, în mod corect, Curtea a considerat că, fiind prezent la momentul vizionării înregistrării de pe CD, la termenul din 8 noiembrie 2010, reclamantul putea face obiecţiuni la cele consemnate de către instanţă în urma vizionării, argumentul instanţei de apel nefiind în contradicţie cu dreptul părţii de a solicita îndreptarea erorilor materiale pretins strecurate în încheierea de la aceeaşi dată. Doar în măsura în care Curtea ar fi respins cererea de îndreptare ca tardiv formulată s-ar fi pus problema în ce măsură aceasta s-ar fi făcut cu respectarea art. 108 alin. (3) C. proc. civ. Or, Curtea nu a optat pentru o asemenea soluţie, dimpotrivă, a arătat că reclamantul putea formula obiecţiuni chiar la termenul de vizionare a CD-ului, ceea ce este corect faţă de prezenţa lui şi a apărătorului la termenul respectiv, şi, totodată, cât priveşte cererea de îndreptare a erorii materiale, a reţinut că soluţia primei instanţe este legală în raport de dispoziţiile art. 138 alin. (1) şi art. 188 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte lipsa nejustificată a avocatului reclamantului la revizionarea CD-ului, care a avut loc la termenul din 6 decembrie 2010, acest aspect a fost apreciat în mod corect de către Curte, din moment ce solicitarea acestuia, de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, a fost respinsă, iar soluţia este legală pentru argumentele deja arătate în cadrul primului motiv de recurs.

Referitor la formularea în termenul legal a cererii reclamantului, de vizionare a înregistrărilor din 24 şi 25 aprilie 2009, faţă de incidenţa dispoziţiilor art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., aceasta reprezintă o critică ce nu poate fi analizată în recurs, deoarece prima condiţie din textul de lege menţionat, şi anume cea privind ca necesitatea dovezii să reiasă din dezbateri nu vizează o chestiune de legalitate în materie de probatoriu, ci de apreciere a instanţei asupra aspectului în discuţie, care nu poate fi evaluată de instanţa de recurs, faţă de actuala structură a căii de atac. Or, prima instanţă, în motivarea respingerii cererii de vizionare a înregistrărilor din 24 şi 25 aprilie 2009, a menţionat, printre altele, că este lămurită asupra situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză, Curtea a confirmat această soluţie, pe care a considerat-o rezolvată corect, iar acest aspect nu poate fi cenzurat în recurs.

Aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1203 C. civ. nu poate fi reţinută de prezenta instanţă, deoarece Curtea nu a folosit prezumţii simple în stabilirea situaţiei de fapt, textul de lege reglementând acest mijloc de probă, dimpotrivă a arătat că "nu se poate apela la prezumţia instituită de art. 1203 C. civ., cu atât mai mult cu cât nu s-ar corobora cu nicio dovadă administrată în cauză".

Pe de altă parte, prin critica formulată, recurentul tinde tot la schimbarea situaţiei de fapt stabilită de instanţele anterioare, invocând aplicarea unor prezumţii simple pe aspectele relevate prin motivele de apel, ceea ce, cum s-a arătat în mai multe rânduri, este o chestiune incompatibilă cu structura recursului, care vizează doar aspecte de legalitate.

Referitor la respingerea cererii de încuviinţare a probei cu interogatoriul intimaţilor, dispusă de instanţa de apel, acest aspect priveşte tot o chestiune legată de concludenţa şi utilitatea unei probe, iar nu de nelegalitate a deciziei, chestiune care este lăsată la aprecierea instanţei învestite cu cererea de probe şi care nu poate fi cenzurată în recurs, faţă de abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, astfel încât susţinerile recurentului susceptibile de încadrare în cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.P. împotriva Deciziei civile nr. 56 Ap din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2012.

Procesat de GGC - AZ

← ICCJ. Decizia nr. 5594/2012. Civil. Pretenţii. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 5699/2012. Civil. Obligatia de a nu face.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5595/2012. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs