ICCJ. Decizia nr. 5594/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5594/2012
Dosar nr. 1063/107/2009*
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 13 martie 2009, reclamantele Ş.M. şi B.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Alba, Primăria Jidvei - Comisia locală de fond funciar, Comisia judeţeană Alba pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să fie obligaţi pârâţii în solidar la plata sumei de 20.636 euro pe an de la data de 20 martie 1945 şi până în ziua plăţii efective, sumă ce reprezintă lipsa de folosinţă pentru suprafaţa de 24,78 ha teren din Comuna Jidvei, judeţul Alba, teren expropriat abuziv prin Decretul nr. 187/1945, precum şi la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1229 din 30 septembrie 2009, Tribunalul Alba a respins acţiunea formulată de reclamante, reţinând că acestea solicită prin acţiune lipsa de folosinţă, anume folosul neîncasat de la momentul preluării abuzive şi până la zi.
Tribunalul a reţinut că Legea nr. 18/1991 nu face nicio referire la despăgubiri, cum ar fi fructele civile, deoarece legiuitorul, reglementând actul normativ în scop reparator, a avut în vedere, în primul rând, o reconstituire a dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau în cazul în care reconstituirea în natură nu mai este posibilă prin compensarea ce se va acorda, despăgubind integral pe cel de care statul a abuzat fără drept.
Restituirea fructelor civile este prevăzută de art. 483 C. civ., însă legea specială nu a prevăzut această modalitate de reparare a prejudiciului şi în virtutea principiului "specialia generalibus derogant" pretenţiile reclamantelor nu sunt întemeiate.
Instanţa a mai reţinut şi că acţiunea reclamantelor este nefondată, deoarece în speţă statul a fost posesor de bună-credinţă, el având convingerea că este proprietar în baza unui titlu valabil, respectiv actele de cooperativizare şi intrare a terenurilor în proprietatea sa şi astfel nu datorează fructele civile, potrivit art. 486 C. civ.
Instanţa a constatat că şi dacă buna-credinţă a statului ar fi încetat odată cu formularea cererii de chemare în judecată, acţiunea este prescrisă pentru perioada 20 martie 1945 - 13 martie 2006, iar pentru perioada ulterioară acestei date reclamantele nu au probat în niciun fel pretenţiile lor în condiţiile art. 1169 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele Ş.M. şi B.A.
Prin Decizia civilă nr. 16/A/2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Comisia judeţeană Alba pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Comisia locală Jidvei de fond funciar, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi D.G.F.P. Alba, a respins excepţia prematurităţii formulării acţiunii invocate de intimata-pârâtă Comisia judeţeană Alba pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, iar pe fond, a respins apelul declarat de reclamante.
După un prim ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 6172/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantelor şi a casat în parte Decizia civilă nr. 16/A/2010 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de reclamante numai în ce priveşte fondul pretenţiilor reclamantelor, menţinând dispoziţiile deciziei atacate cu privire la soluţionarea excepţiilor.
Instanţa de casare a dat îndrumări în sensul că în rejudecarea apelului să se stabilească dacă reclamantele dispun de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă a avut loc o atingere a dreptului de proprietate al reclamantelor prin lipsirea culpabilă a acestora de folosinţa bunului, situaţie în care urmează a se dispune administrarea probatoriului adecvat dovedirii folosului nerealizat ca urmare a lipsei de folosinţă a bunului, începând cu data de 13 martie 2006.
În rejudecare, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 126/2011 din 20 mai 2011 a respins apelul reclamantelor Ş.M. şi B.A., reţinând următoarea situaţie de fapt:
De la antecesorii reclamantelor s-a preluat suprafaţa în litigiu, de 24,78 ha, pe care o deţineau în proprietate. După apariţia legilor fondului funciar, mama reclamantelor V.C.M. a solicitat recunoaşterea dreptului de proprietate, iniţial, în baza Legii nr. 18/1991 pentru 10 ha şi apoi, în baza Legii nr. 1/2000 pentru 14,78 ha. Prin Adeverinţa nr. 4620/1991 eliberată de Comisia locală Jidvei de fond funciar s-a stabilit dreptul de proprietate al antecesoarei reclamantei pentru o suprafaţă de 10 ha teren. Acelaşi drept este recunoscut şi prin Adeverinţele nr. 2509/2001 şi 1086/2002 eliberate de Comisia locală Jidvei de fond funciar.
În temeiul Legii nr. 1/2000, mamei reclamantelor i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 14,78 ha, astfel cum rezultă din Hotărârile nr. 40/2005 a Comisiei locale Jidvei şi nr. 322/2005 a Comisiei judeţene Alba de fond funciar.
Prin Sentinţa civilă nr. 170/2008 pronunţată de Judecătoria Blaj în Dosar nr. 669/191/2006, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 862/2008 a Tribunalului Alba, s-a stabilit că reclamantele nu au fost puse în posesie cu aceste suprafeţe de teren şi nu li s-a eliberat titlu de proprietate.
În ce priveşte suprafaţa de 10 ha vie, s-a reţinut, prin hotărârile menţionate, că antecesoarea reclamantelor a încheiat în anul 2000 un contract de arendare cu SC "P.T.", care a transmis, prin leasing imobiliar, drepturile aferente contractului de arendare către SC "T.P.". Tribunalul a reţinut că terenul de 10 ha se află în prezent în perimetrul utilizat de această societate, dar nu a fost identificat pentru ca reclamantele să fie puse în posesie. Încheind acest contract de arendare, instanţa de recurs a reţinut în Decizia civilă nr. 862/2008 că antecesoarea reclamantelor s-a comportat ca un adevărat proprietar, prin contract transmiţându-se dreptul de folosinţă.
Reclamantele şi-au exercitat drepturile decurgând din contractul de arendă, promovând în anul 2005 o acţiune în pretenţii, înregistrată sub Dosar nr. 52/191/2005 la Judecătoria Blaj, pentru plata sumei datorate cu titlu de plată. Prin Sentinţa civilă nr. 381/2007, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, reclamantele au obţinut titlu executor pentru sume datorate cu acest titlu pe perioada 2003 - 2006.
În ce priveşte suprafaţa de 14,78 ha, prin Decizia civilă nr. 862/2008, Tribunalul Alba a reţinut că reclamantele nu au fost puse în posesie, părţile nereuşind să ajungă la un consens cu privire la amplasament, iar în cursul procesului, reclamantele au declarat că nu mai solicită restituirea în natură, ci despăgubiri, astfel că s-a dispus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantelor pentru această suprafaţă.
Instanţa de judecată a reţinut, de asemenea, culpa exclusivă a Comisiei locale Jidvei pentru nepunerea în posesie a reclamantelor pentru cele două suprafeţe de teren.
Curtea a apreciat că suprafaţa de teren de 24,78 ha, pentru care statul le-a recunoscut reclamantelor dreptul de proprietate şi a dispus prin organele sale (comisiile de fond funciar) reconstituirea acestui drept, reprezintă un "bun" în sensul Convenţiei.
Nepunerea în posesie a reclamantelor asupra terenurilor în litigiu reprezintă o ingerinţă a statului în exercitarea atributelor dreptului lor de proprietate, care nu este justificată de nicio dispoziţie legală, întrucât Comisia locală Jidvei de fond funciar avea obligaţia legală, decurgând din dispoziţiile Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 1/2000, coroborate cu prevederile din Regulamentul de funcţionare a acestei comisii, de a proceda din oficiu la punerea în posesie, nefiind necesară în acest sens formularea vreunei cereri de către beneficiarele dreptului.
Lipsa de folosinţă a bunului, combinată cu lipsa totală de despăgubiri pentru folosul nerealizat ca urmare a nepunerii în posesie aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantelor, reprezentând o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca urmare, Curtea a statuat că reclamantele sunt îndreptăţite la despăgubiri reprezentând folosul nerealizat ca urmare a nepunerii lor în posesie.
Cu privire la momentul de la care sunt îndreptăţite acestea la despăgubiri, Curtea a reţinut că prin decizia de casare Înalta Curte a stabilit, în mod irevocabil, că aceste despăgubiri li se cuvin începând din 13 martie 2006 şi, prin urmare, instanţa de recurs este ţinută să respecte hotărârea instanţei superioare.
În ce priveşte cuantumul acestor pretenţii, Curtea, conformându-se îndrumărilor din decizia de casare, a dispus, în rejudecare, ataşarea Dosarul nr. 669/191/2006 al Judecătoriei Blaj şi a apreciat utilă efectuarea unei expertize agricole pentru determinarea lipsei de folosinţă cu privire la terenurile în litigiu, cu diferite categorii de folosinţă, a desemnat un expert agricol şi le-a citat pe reclamate să achite onorariul provizoriu.
Reclamantele au arătat că statul trebuie să achite onorariul de expertiză, că nu au solicitat expertiza şi nu sunt de acord cu aceasta, că prin decizia instanţei de recurs nu s-a dispus efectuarea unei expertize şi că o asemenea expertiză nu este utilă, instanţa urmând să aibă în vedere valoarea terenurilor, dovedită cu preţurile globalizate din U.E. Totodată, în rejudecare, apelantele au declarat că nu mai sunt interesate de proces, solicitând doar să fie soluţionat urgent.
Faţă de poziţia reclamantelor şi având în vedere că nu s-au conformat dispoziţiilor instanţei de a achita onorariul provizoriu, în temeiul art. 170 C. proc. civ., instanţa de apel a revenit asupra probei cu expertiză.
Analizând cererea în pretenţii a reclamantelor pe baza probelor aflate la dosar, Curtea a constatat că suprafaţa de 14,78 ha include terenuri cu diferite categorii de folosinţă (grădini, arător, fâneţe, păduri) şi că reclamantele au înţeles să dovedească acest folos nerealizat cu preţul de circulaţie al unor terenuri din Franţa.
Curtea a apreciat că nu poate lua în considerare o astfel de probă pentru că nu vizează beneficiul pe care reclamantele l-ar fi putut obţine prin exploatarea terenurilor, dacă le-ar fi avut în posesie, ci preţul de circulaţie a unor terenuri agricole într-un alt stat, ori aşa cum s-a reţinut, folosul nerealizat neînsemnând preţul de circulaţie al unui teren similar, cu atât mai puţin al unui teren dintr-un alt stat.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a statuat că deşi reclamantele sunt îndreptăţite la folosul nerealizat începând din 13 martie 2006, ca urmare a nepunerii lor în posesie cu suprafaţa de 14,78 ha, acestea nu au făcut dovada cuantumului acestui folos, astfel că pretenţia, în ce priveşte această suprafaţă, este nedovedită.
Referitor la suprafaţa de 10 ha, aşa cum s-a reţinut, în anul 2002, mama reclamantelor a încheiat un contract de arendă având ca obiect această suprafaţă şi, chiar dacă nu a fost individualizată în teren, antecesoarea reclamantelor şi în continuare reclamantele au încasat arenda cuvenită, ca urmare a transmiterii folosinţei asupra acestui teren. Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 10 ani, iar prin Decizia civilă 862/2008, tribunalul a reţinut că la momentul pronunţării hotărârii (decembrie 2008), terenul se afla în perimetrul utilizat de arendaş. În cauză nu s-a făcut dovada că după această dată contractul a fost reziliat înainte de termen.
Curtea a reţinut că nu se poate reţine că reclamantele au fost lipsite de folosinţă datorită nepunerii în posesie pentru această suprafaţă de teren.
Chiar dacă s-ar aprecia că lipsa punerii în posesie le-ar produce reclamantelor o pagubă, Curtea a constatat că, pentru aceleaşi considerente expuse anterior, înscrisurile depuse de reclamante (valoarea venală a unor terenuri din Franţa) nu fac dovada valorii acestui folos nerealizat.
În privinţa daunelor morale, Curtea a constatat că instanţa de fond a motivat soluţia de respingere, raportat la dispoziţiile art. 1169 C. civ., iar în rejudecare, apelantele au declarat că nu mai solicită probele, cerând ca instanţa să se pronunţe în baza probelor administrate în primă instanţă.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamantele în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs, acestea au făcut un istoric al litigiului şi au arătat că la data de 22 aprilie 2012 se împlineşte termenul de 18 luni acordat de U.E. pentru soluţionarea problemei proprietăţii în această ţară, considerând că nu s-a făcut nimic în acest sens. Au argumentat, apoi, cele două condiţii cerute de dispoz. art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului pentru admiterea acţiunilor petenţilor la CEDO şi au invocat principiul respectării dreptului la un proces echitabil.
Au susţinut că instanţele trebuiau să hotărască în raport de legislaţia U.E. şi nu să aplice abuziv legislaţia internă.
Au criticat modul de soluţionare a cererii de recuzare, arătând că judecătorul C.G.N. care a participat la soluţionarea cererii de recuzare a judecătorilor D.M. şi A.N. nu putea să se pronunţe în litigiul în care s-a ivit acest incident procedural, respectiv că nu putea face parte din completul care a soluţionat calea de atac a apelului, recurentele fiind astfel lipsite de un grad de jurisdicţie.
Au reclamat că instanţele de fond au pus în discuţie excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, deşi, după părerea lor, recurentele au probat faptul că aceasta nu operează în speţă.
Au dezvoltat argumente în susţinerea petitului privind îndreptăţirea pe care o au la a primi beneficiul nerealizat pentru terenul expropriat de statul comunist, subliniind că în probaţiune au înţeles să se folosească de dovezi privind valoarea terenurilor din regiunea Alsacia, Franţa, asemănătoare cu terenul din Ardeal. Au susţinut că aceasta probă era utilă şi concludentă în cauză întrucât preţurile sunt globalizate de la intrarea României în U.E., la data de 1 ianuarie 2007, iar potrivit art. 167 C. proc. civ., pretenţiile se pot dovedi prin orice mijloc de probă.
Au mai susţinut că nu este firesc să suporte cheltuielile unei expertize în condiţiile în care Statul Român s-a folosit abuziv de imobilul în litigiu şi, prin urmare, acesta trebuia să suporte costul acestei probe. Astfel, curtea de apel în mod deliberat a fost de rea-credinţă.
Au solicitat casarea încheierii de recuzare pentru motivele invocate în cererea de recuzare.
În raport de decizia recurată şi de criticile formulate, Înalta Curte a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul Ministerul Agriculturii, pe care o consideră întemeiată, pentru următoarele considerente:
Parte dintre criticile formulate de reclamante, astfel cum au fost prezentate mai sus, nu se încadrează în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar altele nu au legătură cu soluţia pronunţată, aşa încât, pentru toate aceste motive, nu pot fi analizate, conducând la soluţia de constatare a nulităţii recursului, în condiţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Conform art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recurentele au susţinut generic încălcarea legislaţiei europene cu privire la nerespectarea dreptului la un proces echitabil, nearătând, însă, în concret motivele pentru care consideră că nu au beneficiat de garanţia unui astfel de proces.
Astfel, susţinerile prin care reclamă faptul că instanţa de apel a ignorat dovada valorii terenului prin asimilare cu terenuri existente în Franţa, regiunea Alsacia, nu pot fi puse în discuţie din perspectiva unui aspect de nelegalitate a hotărârii.
În primul rând, criticile referitoare la probele administrate, care, în opinia recurentelor, ar fi fost suficiente în dovedirea dreptului pretins, vizează reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele anterioare, în raport de dovezile administrate în aceste etape procesuale, care nu mai poate fi analizată de Înalta Curte, faţă de actuala structură a recursului.
Astfel, motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Pe de altă parte, faptul că recurentele au propus o anume dovadă în faţa primei instanţe nu impunea Curţii să o ia în considerare, întrucât examinarea utilităţii şi a concludenţei unor probe în soluţionarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanţei învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanţă în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs faţă de cele menţionate în precedent, în legătură cu abrogarea, la data pronunţării deciziei recurate, a motivului de recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate.
Contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, dispoz. art. 167 C. proc. civ. sunt fără echivoc dispunând că dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegare pricinii.
În acest context al analizei, Înalta Curte nu poate cenzura nici critica referitoare la faptul că recurentele nu ar fi trebuit să suporte costurile unei expertize evaluatoare a beneficiului nerealizat.
Cât priveşte critica referitoare la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, aceasta nu poate fi analizată întrucât nu are legătură cu considerentele instanţei de apel în soluţionarea apelului. Astfel, instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei atacate că reclamantele sunt îndreptăţite la folosul nerealizat începând din 13 martie 2006 ca urmare a nepunerii lor în posesie pe suprafaţa de 14,78 ha, apreciind deci că pentru acest interval de timp nu operează prescripţia extinctivă.
Nici critica vizând faptul că din completul care a pronunţat decizia recurată a participat un judecător care s-a pronunţat pe cererea de recuzare nu poate fi încadrată în dispoz. art. 304 C. proc. civ.
Recurentele nu au indicat punctual în ce constă motivul de casare, iar instanţa de recurs nu a identificat încadrarea criticii respective într-o încălcare/aplicare greşită a dispoziţiilor art. 24 alin. (1), art. 30 alin. (1) C. proc. civ., ale Regulamentului de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti sau o greşită interpretare a actului juridic dedus judecăţii de natură a schimba înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (având în vedere încadrarea în drept menţionată de recurente, respectiv art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.).
Cum încheierea atacată face corp comun cu decizia recurată şi având în vedere considerentele precedente, Înalta Curte constată că susţinerile recurentelor, atât în ceea ce priveşte încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, cât şi decizia atacată, nu pot fi analizate, parte dintre ele nefiind susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., parte neavând legătură cu cauza şi cu argumentele instanţei de apel în fundamentarea soluţiei.
În consecinţă, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantele Ş.M. şi B.A. împotriva Deciziei civile nr. 126 din 20 mai 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 5752/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5595/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
