ICCJ. Decizia nr. 5592/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5592/2012
Dosar nr. 2725/30/2010
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 2725/30/2010, la data de 8 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului Timiş, reclamantul C.I. a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor O.C.P.I. Timiş - B.C.P.I. Timişoara, R.L., S.I., C.M., C.D.L. şi C.R.Ş. la plata sumei de 2.210.385 RON, echivalent a 554.075 euro, cu titlu de prejudiciu ce i-a fost cauzat prin acţiunile nelegale întreprinse împotriva sa de pârâţi.
Prin Sentinţa civilă nr. 2905/PI din 1 noiembrie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins cererea de chemare în judecată.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, la data de 7 decembrie 2008, reclamantul a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare prin care s-a obligat să vândă imobilul înscris în CF nr. AA Timişoara cu preţul de 135.000 euro până cel târziu la data de 10 aprilie 2009. La data semnării antecontractului, promitentul cumpărător a achitat promitentului vânzător suma de 120.000 euro cu titlu de avans, părţile stabilind că, în cazul în care nu se va perfecta vânzarea, promitentul vânzător să restituie promitentului cumpărător dublul avansului plătit.
Reclamantul susţine că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică nu s-a putut realiza până la data stabilită, întrucât, în cartea funciară a imobilului din litigiu, s-au efectuat o serie de notări, la solicitarea pârâţilor C.M. şi D., prin pârâtul C.R.Ş., având ajutorul pârâţilor S.I. şi R.L., angajaţi ai O.C.P.I. Timiş, astfel că se impune atragerea răspunderii civile delictuale a acestora pentru prejudiciul pe care l-a suferit reclamantul în urma imposibilităţii perfectării vânzării.
Analizând înscrisurile depuse în probaţiune instanţa a constatat că, în cauză, nu poate fi reţinută răspunderea delictuală a pârâţilor pentru următoarele considerente:
Antecontractul de vânzare-cumpărare din litigiu nu are o dată certă, în conţinutul său nefiind inserată nici măcar o dată a încheierii sale, astfel că nu se poate verifica data la care el s-a încheiat şi s-au născut obligaţiile reclamantului pe care acesta afirmă că nu a reuşit să le îndeplinească din vina pârâţilor chemaţi în judecată. Înscrisul intitulat proces-verbal consemnează, ca dată a încheierii, 9 aprilie 2009, însă data certă dată de avocat este 20 mai 2009, ulterioară datei scadente prevăzute în contract.
Nu exista nicio înscriere în cartea funciară a imobilului din litigiu, care să împiedice, astfel cum susţine reclamantul, încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, ci era notată doar o plângere penală prin care se cerea şi instituirea unui sechestru ce din eroare s-a menţionat iniţial. Prin Încheierea din 2 aprilie 2009 a O.C.P.I., s-a îndreptat această eroare, în sensul că s-a trecut obiectul corect al notării, respectiv o plângere penală în care se solicită şi instituirea unui sechestru. Această înscriere efectuată în cartea funciară nu impietează asupra înstrăinării imobilului, întrucât nu atrage atenţia cu privire la o eventuală schimbare a proprietarilor acestuia sau a situaţiei juridice generale a bunului.
Antrenarea răspunderii civile delictuale presupune existenţa cumulativă a mai multor condiţii, care nu se regăsesc în speţă, respectiv a unei fapte ilicite, a prejudiciului şi a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Or, îndeplinirea unei activităţi permise de lege înlătură caracterul ilicit al faptei, cererea de notare în cartea funciară a unei plângeri penale fiind un drept recunoscut de lege (art. 28 din Legea nr. 7/1996) şi având ca obiect informarea terţilor în cadrul activităţii de publicitate imobiliară, şi nu indisponibilizarea bunului, neconstituind o limitare a dreptului de proprietate al celor cărora le aparţine bunul.
Imobilul din litigiu a fost bun comun al reclamantului şi al soţiei sale, care a revenit, în urma tranzacţiei încheiate de cei doi foşti soţi ca urmare a divorţului lor, în patrimoniul lui C.A., şi nu în cel al reclamantului, pentru ca acesta să-l poată înstrăina, astfel că, din acest considerent, convenţia încheiată de acesta nu putea fi perfectată.
În cauză, nu s-a dovedit nici prejudiciul suferit de reclamant, care, prin convenţiile încheiate, şi-a asumat o serie de obligaţii ce apar nejustificat de împovărătoare faţă de cele similare, încheiate în general, cu ocazia promisiunilor de vânzare-cumpărare. Astfel, reclamantul a primit cu titlu de avans aproape întregul preţ pe care l-a convenit, s-a obligat să restituie dublul acestuia, precum şi penalităţi de întârziere de 0,25%/zi, ce se ridică la un cuantum semnificativ. Dovada plăţii acestor sume de bani se face doar cu un act sub semnătură privată semnat de cele două părţi contractante, fără vreun instrument bancar, care să aibă o altă putere probatoare.
Prin Decizia nr. 950 din 15 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantul C.I. împotriva sentinţei civile sus-menţionate, precum şi cererea intimaţilor C.M. şi C.D.L. privind obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele argumente:
Solicitând obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri, reclamantul a invocat că, urmare a faptelor acestora, nu a mai fost în măsură să perfecteze în formă autentică antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în calitate de promitent vânzător, cu privire la un imobil proprietatea sa, această imposibilitate punându-l în situaţia de a achita despăgubiri către promitentul cumpărător.
Corespunde realităţii că, din conţinutul antecontractului, rezultă că acesta a fost încheiat la 7 decembrie 2008.
Pe de altă parte, atât la acea dată, cât şi la data la care vânzarea-cumpărarea trebuia încheiată în formă autentică (10 aprilie 2009), apartamentul nu era proprietate exclusivă a reclamantului-promitent, câtă vreme abia la 31 martie 2010 a fost sistată starea de codevălmăşie asupra bunului - obiect al promisiunii, stare în care se găseau reclamantul şi fosta sa soţie, C.A., apartamentul fiindu-i atribuit acesteia din urmă.
Acest aspect a fost avut în vedere de prima instanţă când a apreciat că reclamantul nu ar fi putut perfecta, la 10 aprilie 2009, menţionata convenţie, la acea dată nefiind unic proprietar al bunului.
Chiar trecând peste această împrejurare, pretenţiile reclamantului sunt neîntemeiate.
Astfel, conform susţinerilor acestuia, fapta culpabilă a pârâtului C.R.Ş. ar consta în formularea şi depunerea la O.C.P.I., în numele pârâţilor C.M. şi C.D.L., a unei cereri de notare a unei plângeri penale şi a unui sechestru asigurător, cerere ce a fost încuviinţată, cu consecinţa efectuării acestor menţiuni în cartea funciară a imobilului ce făcea obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare. Această cerere a fost însuşită de pârâţii C.M. şi C.D.L.
Or, nedepunerea anumitor înscrisuri doveditoare ale cererii sau depunerea lor în altă formă decât cea prevăzută de lege nu reprezintă o faptă ilicită - element al răspunderii civile delictuale în sensul art. 998 - 999 C. civ., ci, până la dovada contrară - dovadă ce nu a fost făcută în cauză - o omisiune sau o eventuală necunoaştere a condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru învestirea registratorului de carte funciară şi aceasta, indiferent dacă mandatarul pârâţilor C.M. şi C.D.L. (şi pârât, la rândul său) are pregătire juridică, fiind avocat.
În alţi termeni, simplul fapt al neconformării unor cerinţe de formă cu ocazia sesizării cu o cerere a unei instituţii publice (situaţia de faţă) nu se constituie, prin el însuşi, într-o faptă ilicită, în condiţiile în care cererea este supusă cenzurii funcţionarilor instituţiei.
În continuare, instanţa reţine că, urmare a cererii astfel formulate, pârâtul R.L. a dispus, prin Încheierea nr. 15799 din 28 februarie 2009, notarea în cartea funciară a imobilului a procesului intentat de C.M. şi C.D.L. împotriva lui C.I. şi instituirea unui sechestru asigurător.
Ca urmare a plângerii formulate de reclamant, O.C.P.I., prin registrator S.I. (ambii pârâţi în cauză), dă Încheierea nr. 38503 din 2 aprilie 2009, prin care se îndreaptă eroarea materială din încheierea iniţială, în sensul că se dispune înscrierea corectă a obiectului notării (plângere penală formulată de aceiaşi petenţi împotriva reclamantului din cauză şi a directorului unei bănci, prin care se solicită instituirea unui sechestru asigurător).
Potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 7/1996 în forma în vigoare la acea dată, împotriva încheierii de carte funciară se putea face plângere de către persoana interesată.
Aceasta este calea specială pusă la îndemâna persoanei care invocă o faptă ilicită săvârşită de registratorul de carte funciară (şi de instituţia angajatoare), săvârşirea faptei fiind stabilită prin soluţia ce se va da asupra plângerii formulate, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Cu alte cuvinte, nelegalitatea încheierii (ca rezultat al atitudinii registratorului care a dat încheierea de carte funciară) se stabileşte de către instanţă, însă aceasta trebuie sesizată în condiţiile speciale prevăzute de norma legală sus-menţionată, normă specială în raport cu norma generală (art. 998, 999, 1000 alin. (1) C. civ.).
Este adevărat că reclamantul a urmat această cale şi că plângerea formulată împotriva încheierilor de carte funciară a fost admisă prin Sentinţa civilă nr. 19734 din 30 noiembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Timişoara, însă nu s-a făcut dovada rămânerii irevocabile a acestei hotărâri.
Pe de altă parte, instanţa reţine că răspunderea civilă delictuală este înlăturată de fapta victimei însăşi.
Sub acest aspect, este adevărat că, până la proba contrarie, antecontractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamant este prezumat a exprima voinţa părţilor în sensul art. 969 C. civ. şi a întruni condiţiile de valabilitate cerute de dispoziţiile art. 948 C. civ., însă înscrisul este, în prezenta cauză, opus unor terţi faţă de convenţie, pentru a obţine obligarea acestora la dezdăunări pentru săvârşirea unor fapte afirmativ ilicite.
De aceea, instanţa îl poate cenzura sub toate aspectele, ca pe orice alt mijloc de probă, astfel că apelantul nu poate opune acestei cenzuri dispoziţiile art. 1172, 1174, 1176, 1191, 1296, 1298, 1203 C. civ.
Este de observat că, inclusiv în situaţia în care Procesele-verbale din 9 aprilie 2009 şi 30 decembrie 2009 ar fi formal valabile şi ar exprima voinţa reală a părţilor şi chiar în condiţiile în care s-ar aprecia că înscrisul intitulat "chitanţă" ar face dovada deplină a achitării sumei la care reclamantul s-a îndatorat faţă de promitentul-cumpărător (în lipsa vreunui instrument bancar), culpa reclamantului ce a condus la situaţia de fapt invocată de acesta nu poate fi contestată.
Astfel, reclamantul primeşte, la data încheierii convenţiei, în calitate de promitent vânzător, suma de 120.000 euro, urmând ca restul de 15.000 euro să fie achitat de promitentul cumpărător cel mai târziu la data încheierii actului în formă autentică.
Este adevărat că, între data semnării antecontractului şi cea la care trebuia încheiat contractul autentic intervalul de timp nu este mare (puţin peste patru luni), însă această împrejurare nu justifică obligaţia împovărătoare asumată de reclamant.
Aceasta, în condiţiile în care el s-a obligat să răspundă şi pentru fapte neimputabile lui, ce ar avea ca efect neîncheierea la termen a actului autentic, deşi, la data asumării obligaţiei de vânzare, nu era unic proprietar al imobilului (tranzacţia vizând partajul apartamentului fiind consfinţită de instanţă, conform celor mai sus arătate, la 31 martie 2010), şi, deşi, la aceeaşi dată, căsătoria reclamantului era desfăcută de 4 zile (Sentinţa civilă nr. 15344 din 3 decembrie 2008), relaţiile cu fosta soţie fiind tensionate înainte şi după divorţ.
Rezultă că opoziţia la vânzare din partea fostei soţii, opoziţie ce putea fi prevăzută de reclamant, l-ar fi putut împiedica pe acesta ca, din motive neimputabile lui, să nu-şi poată executa obligaţia asumată.
Pe de altă parte, conform Procesului-verbal din 9 aprilie 2009, reclamantul nu face nicio opoziţie la solicitarea promitentului cumpărător de a achita penalităţi de 0,25%/zi de întârziere la 240.000 euro şi nici la cea privind penalităţi în acelaşi cuantum pentru suma de 387.000 euro.
Or, acceptarea necondiţionată a pretenţiilor cocontractantului reprezintă o lipsă de diligenţă inexplicabilă din partea reclamantului.
Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât promitentul cumpărător, C.D., era, la data încheierii antecontractului, membru al comisiei de cenzori a societăţii comerciale al cărei administrator unic era reclamantul, fiind numit în această funcţie în urma revocării fostei comisii. Aceeaşi calitate, dobândită la aceeaşi dată, o avea şi C.G., martor la semnarea convenţiei.
Probabil avându-se în vedere această calitate a promitentului-cumpărător, plata debitului de 474.075 euro a fost făcută în numerar de către reclamant (în condiţiile în care o altă dovadă a plăţii în afară de chitanţa liberatorie nu a fost făcută).
În concluzie, prin fapta proprie şi prin propria lipsă de diligenţă, reclamantul a creat prezenta stare de fapt, răspunderea civilă delictuală a pârâţilor neputând fi angajată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.I., care, după ce a expus situaţia de fapt din cauză, a arătat următoarele:
1. Curtea de Apel Timişoara a încălcat prevederile art. 1203 şi 1204 C. civ., după cum urmează:
A considerat în mod greşit că fapta ilicită a pârâţilor R.L. şi S.I. nu a fost stabilită prin hotărâre irevocabilă, omiţând că Sentinţa civilă nr. 19734 din 30 noiembrie 2010 a Judecătoriei Timişoara a fost atacată de pârâtul C.R.Ş. şi ciclul procesual nu este încheiat. În acest caz, instanţa trebuia să dispună suspendarea judecării apelului, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, instanţa de apel a înlăturat, fără nicio motivare, dovada faptei ilicite - eroarea - invocată în condiţiile art. 1204 C. civ., de către reclamant, constând în mărturisirea pârâtului, raportat la conţinutul Încheierii 38503 din 1 aprilie 2009, prin care cei doi registratori recunosc că "se îndreaptă eroarea materială (...).".
Prin neluarea în considerare a acestei probe, fără nicio motivare, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
2. În mod absolut subiectiv, părtinitor şi fără nicio motivare, instanţa de apel reţine că reclamantul "prin fapta proprie şi prin lipsa de diligenţă (...) a creat prezenta stare de fapt, răspunderea civilă delictuală a pârâţilor neputând fi angajată".
Pentru a emite această concluzie, instanţa de apel a reţinut în mod greşit şi cu încălcarea legii că:
- C.A. ar fi putut să se opună încheierii, în formă autentică, a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în cauză, fără a arăta pe ce îşi întemeiază această prezumţie.
Instanţa a încălcat prevederile art. 1203 C. civ., raportat la art. 1191 şi 1175 C. civ. Asupra acestei chestiuni de drept s-a pronunţat, într-o cauză similară, Decizia nr. 1669 din 3 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţele inferioare, hotărâre ignorată de curtea de apel.
- Instanţa de apel a folosit prezumţia că fosta soţie a reclamantului s-ar fi putut opune vânzării imobilului, în condiţiile în care avea posibilitatea administrării unei probe certe, respectiv interogatoriul coproprietarei C.A., conform art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. coroborat cu art. 1199, art. 1203 C. civ. şi art. 218 C. proc. civ. În acest sens, invocă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1285 din 20 mai 2004.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dosar au depus întâmpinare intimaţii O.C.P.I. Timiş, C.M., C.D.L. şi C.R.Ş., care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, ultimul invocând şi excepţiile de netimbrare a recursului şi a insuficientei timbrări a acţiunii în raport de art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului în promovarea acţiunii, faţă de rămânerea irevocabilă a sentinţei prin care a fost consfinţită tranzacţia dintre părţi, bunul în litigiu revenindu-i lui C.A.
Analizând cu prioritate excepţiile invocate, potrivit art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Referitor la excepţia de netimbrare a recursului, prin rezoluţia de primire a cererii, s-a stabilit o taxă judiciară de timbru, în sarcina recurentului, în cuantum de 13.214,945 RON şi 5 RON timbru judiciar, iar, prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la 15 iunie 2012, s-a admis cererea de ajutor public judiciar formulată de aceeaşi parte, dispunându-se reducerea taxei judiciare de timbru la 7.268,25 RON, în condiţiile art. 6 alin. (1) lit. d), art. 7, art. 8 şi art. 14 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă.
Recurentul a făcut dovada achitării sumei de bani datorate cu titlu de taxă judiciară de timbru în urma reducerii sumei stabilite iniţial, prin chitanţa de la dosar recurs, depunând şi un timbru judiciar în cuantum de 5 RON.
În consecinţă, cererea de recurs a fost legal timbrată, excepţia invocată de intimatul C.R.Ş. fiind neîntemeiată.
Referitor la insuficienta timbrare a acţiunii introductive de instanţă, în raport de dispoziţiile art. 7 din actul normativ sus-menţionat, susţinerile intimatului nu pot fi verificate în prezentul recurs.
Astfel, prin rezoluţia de primire a acţiunii, s-a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de plată a unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 26.429,89 RON şi a unui timbru judiciar de 5 RON, iar prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la 30 mai 2010, tribunalul a admis cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamant şi a dispus scutirea acestuia de la plata sumelor de bani menţionate. Împotriva încheierii de admitere a cererii de ajutor public nu se poate exercita cale de atac, ceea ce rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, care permit formularea cererii de reexaminare doar în cazul încheierii prin care se respinge cererea de ajutor public judiciar.
Prin urmare, criticarea, prin întâmpinarea depusă în recurs, a modului de soluţionare a cererii de ajutor public formulată în dosarul de fond şi admisă în condiţiile arătate, este inadmisibilă.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamantului în exercitarea acţiunii, determinat de faptul că, în prezent, nu mai este proprietarul imobilului care a generat prezenta cerere în despăgubiri, susţinerile intimatului sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Faptul că, în urma rămânerii irevocabile a Sentinţei civile nr. 5908 din 31 martie 2010 a Judecătoriei Timişoara, prin Decizia nr. 1399 R din 28 decembrie 2010 a Tribunalului Timiş, în urma tranzacţiei dintre părţi, imobilul înscris în CF nr. AA Timişoara, situat în Timişoara, judeţul Timiş, a revenit în proprietatea exclusivă a fostei soţii a reclamantului, C.A., nu prezintă relevanţă în sensul admiterii celor două excepţii.
Reclamantul nu pretinde bunul în materialitatea lui, ca să conteze în ce măsură justifică sau nu dreptul de proprietate asupra acestuia, ci despăgubiri determinate de imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor convenţionale asumate în legătură cu acest imobil, ceea ce nu presupune ca partea menţionată să fie titularul vreunui drept actual asupra bunului, pentru a dovedi legitimare procesuală şi interes în exercitarea acţiunii.
Pe fondul recursului, analizând criticile formulate din perspectiva art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pct. 8 fiind invocat formal, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Recurentul a susţinut încălcarea art. 1203 şi 1204 C. civ., dar criticile sale nu se referă, în realitate, la nerespectarea acestor texte de lege, care reglementează prezumţiile judiciare, respectiv felurile mărturisirii.
Invocând încălcarea art. 1203 C. civ., reclamantul susţine de fapt că se impunea suspendarea judecării apelului în condiţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la rămânerea irevocabilă a cauzei având ca obiect cererile formulate de reclamantul din prezenta cauză şi de fosta soţie, privind anularea Încheierilor nr. 15799 din 28 februarie 2009 şi nr. 38503 din 2 aprilie 2009 ale O.C.P.I. Timiş.
Or, o asemenea cerere de suspendare nu a fost formulată în cauză, pentru ca instanţa de apel să poată aprecia asupra îndeplinirii condiţiilor textului de lege sus-menţionat, caz în care nu îi poate fi imputat faptul că nu a dispus suspendarea litigiului aflat pe rolul său în condiţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte lipsa precizării motivelor pentru care instanţa de apel nu a ţinut seama de mărturisirea pârâţilor angajaţi O.C.P.I., R.L. şi S.I., în sensul erorii făcute de aceştia în legătură cu obiectul notării în CF privind imobilul în litigiu, şi care ar fi cuprinsă în Încheierea nr. 38503 din 1 aprilie 2009, susţinerile recurentului vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi ele nu sunt întemeiate.
Conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanţa trebuie să arate în hotărâre motivele de fapt şi de drept pe care şi-a fundamentat soluţia şi argumentele pentru care a înlăturat cererile părţilor.
Cu alte cuvinte, trebuie să exprime într-o formă clară, precisă şi convingătoare considerentele care au determinat soluţia pronunţată în cauză, fără să fie necesar, însă, să răspundă tuturor argumentelor expuse de părţi.
În ceea ce priveşte aspectul în discuţie, curtea de apel a făcut referire, în cuprinsul deciziei, la Încheierea nr. 38503 din 1 aprilie 2009, care, în opinia recurentului, ar cuprinde "mărturisirea" pârâţilor sus-menţionaţi cu privire la săvârşirea faptei ilicite, arătând că singura cale de înlăturare a acesteia este plângerea formulată în condiţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996. A mai menţionat că reclamantul a uzat de această cale de atac, pronunţându-se o soluţie de primă instanţă, cu privire la care, însă, nu s-a dovedit că este irevocabilă.
Faptul că instanţa nu a atribuit conţinutului încheierii caracterul şi consecinţele juridice pretinse de reclamant, respectiv cel de recunoaştere a erorii de notare din CF, în legătură cu imobilul în litigiu, ceea ce ar constitui dovada faptei ilicite săvârşite de pârâţii menţionaţi, nu echivalează cu nemotivarea deciziei în condiţiile motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Instanţa nu este obligată să dea unui anumit mijloc de probă relevanţa juridică invocată de parte.
2. Referitor la nemotivarea aspectului privind cele reţinute de instanţă în legătură cu înlăturarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor determinat de fapta victimei înseşi, critica este, de asemenea, neîntemeiată, deoarece, contrar celor susţinute de parte, curtea de apel a arătat în detaliu, conform celor expuse mai sus, argumentele pentru care a reţinut atitudinea culpabilă a reclamantului cu privire la situaţia juridică creată (obligaţia împovărătoare asumată de acesta în legătură cu penalităţile acceptate prin antecontract, riscul de a răspunde şi pentru fapte care nu îi sunt imputabile, având în vedere relaţiile cu fosta soţie, titular al dreptului de proprietate asupra bunului alături de reclamant).
Cât priveşte nemotivarea prezumţiei instanţei în legătură cu opoziţia lui C.A. la înstrăinarea bunului, susţinerile recurentului nu pot fi primite, deoarece instanţa de apel a motivat inclusiv această constatare, arătând că reclamantul nu era unic proprietar al imobilului, la data antecontractului, căsătoria sa era desfăcută, iar relaţiile dintre cei doi soţi erau tensionate înainte şi după divorţ.
În consecinţă, nu sunt îndeplinite nici din această perspectivă condiţiile cazului de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
A mai susţinut reclamantul încălcarea dispoziţiilor art. 1203 cu referire la art. 1191 şi 1175 C. civ., indicând în acest sens şi o decizie pronunţată de această instanţă.
Critica nu poate fi însă analizată, deoarece nu este dezvoltată, recurentul nearătând în mod concret în ce a constat nerespectarea textelor de lege menţionate, iar invocarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-o speţă anume, care ar fi analizat o chestiune de drept similară cu cea care îl vizează pe reclamant, nu constituie un argument suficient, care să permită controlul judiciar asupra celor invocate de parte.
Referitor la necesitatea administrării anumitor probe în locul altora în ceea ce o priveşte pe C.A., aceasta reprezintă aprecierea instanţei în materie de probatoriu şi care nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, faţă de abrogarea motivului de casare care permitea evaluarea, în această fază procesuală, a situaţiei de fapt raportat la probele administrate (art. 304 pct. 11 C. proc. civ. a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000).
Prin urmare, în legătură cu aspectul sus-menţionat, invocarea nerespectării dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., coroborat cu art. 1199, art. 1203 C. civ. şi art. 218 C. proc. civ. este pur formală, criticile concrete ale recurentului necircumscriindu-se unor motive de nelegalitate vizând dispoziţiile respective.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată respectă rigorile de motivare stabilite de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi este pronunţată cu respectarea legii, nefiind îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
În baza art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 C. proc. civ., îl va obliga pe recurent, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 2.322 RON cheltuieli de judecată către intimaţii C.M. şi C.D.L. şi a sumei de 1.514,97 RON cheltuieli de judecată către intimatul O.C.P.I. Timiş, reprezentând onorarii de avocat, cheltuieli de transport şi cazare conform chitanţelor depuse la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva Deciziei civile nr. 950 din 15 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă pe recurent la plata sumei de 2.322 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi C.M. şi C.D.L. şi a sumei de 1.514,97 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât O.C.P.I. Timiş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 5584/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5929/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
